1.Respectarea drepturilor garantate de art.5 din Convenţie care prevede „Dreptul la libertate şi la siguranţă”

Având în vedere faptul că luarea unei măsuri preventive faţă de învinuit/inculpat a fost şi va rămâne în continuare un subiect de controversă atât în doctrină cât şi în literatura de specialitate, mergându-se de la contestarea totală a legitimităţii acestor posibilităţi procesuale restrictive de libertate pană la acceptarea lor sub rezerva dispunerii doar în condiţii stricte şi restrictive, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este menţionată şi dezbătută pe larg în prezenta lucrare, mai ales în ceea ce privesc noţiunile juridice impuse de C.E.D.O. statului nostru.

Totuşi se constată că intervenţia structurilor şi organizaţiilor internaţionale poartă un caracter subsidiar, în ultimă instanţă, atunci când mecanismele statale au fost nesatisfăcătoare. Din punctul de vedere al protecţiei internaţionale a drepturilor omului, răspunderea internaţională aparţine numai statelor. În acest sens, scopul principal al structurilor internaţionale de garantare a drepturilor omului nu este sancţionarea statelor vinovate, ci respectarea drepturilor omului, adică restabilirea drepturilor încălcate şi repararea prejudiciilor suferite de victime.[1]

Legalitatea măsurii privative de libertate presupune analiza a două condiţii: pe de o parte, măsura să fie dispusă cu respectarea dispoziţiilor substanţiale şi procedurale din dreptul intern şi, pe de altă parte, să fie conformă cu scopul art.5, din Convenţia europeană de protejare a persoanei împotriva arbitrariului.

În acest context, conform art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:

1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
2. c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia etc.
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.
5. Orice persoană care este victimă unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii."

Prevederile legislaţiei moldoveneşti nu diferă în principiu de prevederile normei enunţate din Convenţie. În acelaşi timp, practica aplicării normelor date la aplicarea arestării preventive a persoanelor bănuite de săvârşirea de infracţiuni nu totdeauna este conformă Convenţiei, şi mai şi diferă esenţial de la caz la caz chiar şi în condiţii similare. Astfel, la examinarea demersurilor procurorilor privind arestarea preventivă a persoanelor bănuite de săvârşirea infracţiunii înşişi bănuiţii şi/sau apărătorii lor adeseori invocă în faţa instanţei circumstanţe ce demonstrează netemeinicia unei asemenea cereri. Se face trimitere la faptul că persoana bănuită sau învinuită are domiciliu permanent, loc de muncă, are o atitudine critică faţă de fapta săvârşită, îşi asumă obligaţia să se prezinte la prima chemare a organului de urmărire penală, să nu influenţeze martorii etc. Adică, se invocă circumstanţe obiective care dau temei de a presupune că persoana respectivă nu se va eschiva de la urmărirea penală şi nu va împiedica stabilirea adevărului în cauza penală.[2]

Însă, adeseori aceste obiecţii ale părţii apărării nu sunt examinate şi apreciate, instanţele admiţând demersurile pornind de la faptul că persoana este bănuită de săvârşirea unei crime grave. Faptul că nu rareori calificarea de    crimă gravă a acţiunilor făptaşului se vede de la o poştă a fi „trasă de urechi". Nu rareori şi recursurile apărării în instanţa ierarhic superioară cu invocarea faptului că însăşi bănuiala în săvârşirea unei crime grave şi în lipsa unor alte circumstanţe prevăzute de lege nu este temei pentru arestul preventiv, că în ordonanţa instanţei nu este indicat niciun temei concret pentru aplicarea unei astfel de măsuri preventive, precum şi circumstanţele de fapt concrete care ar demonstra prezenţa acestor temeiuri, că nu au fost combătute argumentele apărării despre necesitatea aplicării unei măsuri preventive mai blânde, nu au efectul scontat. Or, şi în deciziile instanţelor de recurs se face invocarea „de serviciu" a temeiului că gravitatea infracţiunii în care este bănuită persoana ar demonstra că ea, aflându-se în libertate, ar putea împiedica desfăşurarea normală a anchetei penale, s-ar putea ascunde de organul de urmărire penală sau de instanţă, că ar putea influenţa sau intimida martorii şi pătimaşii, ar împiedica stabilirea adevărului în proces etc. Şi că din aceste motive prima instanţă corect nu a găsit temeiuri pentru a aplica o măsură preventivă mai blândă. Astfel, şi în instanţa dată toate argumentele şi circumstanţele obiective invocate de apărare în susţinerea acestor argumente rămân în suspans, acestora, pur şi simplu, neatrăgându-li-se atenţie.[3]

În acelaşi timp, Curtea Supremă de Justiţie în Hotărârea „Despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestarea preventivă şi arestarea la domiciliu" nr.4 din 28.03.2005 a explicat în mod expres că „examinând demersul privind aplicarea bănuitului, învinuitului a măsurii arestării preventive, judecătorul de instrucţie, la etapa aplicării măsurilor preventive, nu este în drept să pună în discuţie chestiunea privind vinovăţia persoanei, căreia i se incriminează infracţiune, însă verifică dacă există probe suficiente şi indici temeinici ce pot confirma o presupunere rezonabilă că bănuitul, învinuitul a comis o infracţiune.

La demersul privind alegerea ca măsura preventivă a arestării preventive şi alternativele la aceasta, conform art. 307, 177 al. (2) CPP, urmează să se anexeze copiile actelor de pornire a urmării penale şi, după caz, a ordonanţei de punere sub învinuire a persoanei, copiile proceselor verbale de reţinere, ale proceselor-verbale de audiere a bănuitului, învinuitului, precum şi cele ale probelor pe dosar ce confirmă existenţa circumstanţelor care dovedesc necesitatea alegerii în privinţa persoanei ca măsură preventivă a arestării preventive (date despre persoana bănuitului, învinuitului, date despre antecedentele penale, date că persoana ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală, precum şi despre ameninţările făcute în adresa părţilor vătămate, martorilor ş.a.). Materialele prezentate ca anexă la demers se păstrează în instanţă în condiţii de respectare a secretului urmăririi penale." Nu rareori probele "ce confirmă existenţa circumstanţelor care dovedesc necesitatea alegerii în privinţa persoanei ca măsură preventivă a arestării preventive" nu se prezintă de loc, iar dacă se şi prezintă, partea apărării nu totdeauna este admisă să ia cunoştinţă de asemenea probe. În asemenea situaţii, în opinia noastră, se încalcă şi normele Codului de procedură penală, precum şi norma art.5 din Convenţie.

În acest context, pe fiecare caz aparte de acest fel se va putea demonstra liber faptul că aplicarea măsurii de arest preventiv a fost efectuată cu încălcarea prevederilor imperative ale Codului de procedură penală. Respectiv, se încalcă art.5 alin.1 din Convenţie, deoarece lipsirea de libertate nu a fost făcută potrivit "căilor legale". La acest capitol există mai multe cazuri şi în jurisprudenţa CEDO care vizează atât Republica Moldova, cât şi alte state. În particular, CEDO menţionează că, potrivit art.5 alin.1 din Convenţie, orice limitare a libertăţii trebuie să aibă loc în conformitate cu procedura stabilită de legea internă cu condiţia corespunderii legii interne cerinţelor Convenţiei (cauza Bordovskiy v. Russia).

Astfel, prin încheierea Colegiului penal al Curţii de Apel Cahul din 08.04.2009 a fost prelungită măsura preventivă - arestul preventiv - în privinţa inculpatului M.F.F. pentru 90 zile (până la 20.07.2009) în scopul asigurării judecării cauzei penale.[4]

Avocatul A.M. a declarat recurs, prin care solicită casarea încheierii din 08.04.2009 şi adoptarea unei noi hotărâri prin care să fie aplicată o măsură preventivă neprivativă de libertate, arestul la domiciliu. Avocatul remarcă faptul că inculpatul are loc permanent de trai, întreţine doi copii minori, se caracterizează pozitiv şi soţia lui, împreună cu doi copii minori, este lipsită de orice ajutor material.

Colegiul penal al CSJ a considerat recursul neîntemeiat şi l-a respins invocând astfel de motive: inculpatului M.F. i-a fost înaintată învinuirea în comiterea mai multor infracţiuni, iar una dintre acestea se clasifică ca infracţiune deosebit de gravă, toate infracţiunile sunt săvârşite cu intenţie directă, pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce depăşeşte 15 ani. Colegiul a mai specificat că această cauză penală a parvenit în instanţa de judecată la 1 octombrie 2008. Prin încheierea Curţii de Apel Comrat din 20 octombrie 2008 a fost prelungit termenul arestului preventiv în privinţa inculpatului M.F. până la 23 ianuarie 2009. Prin încheierea Colegiului penal al Curţii de Apel Cahul din 21 ianuarie 2009 a fost prelungit termenul arestului preventiv în privinţa inculpatului M.F. până la 22 aprilie 2009. Prin încheierea Colegiului penal al Curţii de Apel Cahul din 08 aprilie 2009 din nou a fost prelungit termenul arestului preventiv în privinţa inculpatului M.F. până la 22 iulie 2009. Temeiurile, care au servit drept motiv pentru prelungirea termenului arestului preventiv şi-au păstrat forţa probatorie şi la momentul actual. Şi în consecinţă instanţa de recurs trage concluzia că Colegiul penal al Curţii de Apel Cahul, prin încheierea din 08.04.2009, a stabilit just existenţa temeiurilor rezonabile că inculpatul M.F. a comis infracţiuni deosebit de grave şi, aflându-se la libertate, ar putea să se eschiveze de la prezentarea în instanţă, tergiversând examinarea cauzei, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească alte infracţiuni. Mai există pericolul real al exercitării din partea inculpatului a presiunii asupra martorilor şi părţilor vătămate, deoarece mecanismul infracţiunilor imputate este indicat că a fost efectuat cu ameninţări şi presiuni asupra părţilor vătămate. Deşi de către apărare au fost invocate unele temeiuri privind personalitatea lui M.F. (starea familială, prezenţa copiilor minori), aceste motive în faza de examinare a cauzei în instanţă încă nu au ajuns să fie proporţionale cu gradul prejudiciabil al infracţiunilor imputate acestuia. În vederea împiedicării întreprinderii de către inculpat a acţiunilor menţionate şi asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, colegiul conchide că instanţa de apel a dispus întemeiat prelungirea termenului de arest preventiv cu 90 de zile.

Nu este exclus faptul că, în cazul concret M.F., ar fi putut să admită acele acţiuni la care au făcut referire instanţele la aplicarea măsurii de reprimare şi la examinarea recursului.

Însă, întru susţinerea unor asemenea concluzii instanţele nu a adus nici o probă. Şi unicul temei al respingerii recursului a rămas a fi "existenţa temeiurilor rezonabile că inculpatul M.F. a comis infracţiuni deosebit de grave" (dosarul nr.1r-arest-5/2009).

Or, în multe cazuri se va putea demonstra lesne faptul încălcării procedurii aplicării măsurii preventive stabilite de Codul de procedură penală (calea legală).

Cu alte cuvinte, motivarea şi întemeierea aplicării arestului preventiv exclusiv reieşind din gravitatea învinuirii nu este admisă de Codul de procedură penală.

Articolul 177 alin.(1) din Codul de procedură penală mai stabileşte că, la aplicarea măsurii preventive, instanţa de judecată, în încheierea sa motivată, va indica „temeiul alegerii măsurii preventive respective, cu menţionarea datelor concrete care au determinat luarea acestei măsuri preventive." Aceste căi legale stabilite de legea naţională care, la o interpretare corectă, corespund garanţiilor proclamate de art.5 alin.1 din Convenţie, adeseori se şi încalcă de către instanţe la examinarea chestiunilor privind aplicarea arestului preventiv, încălcându-se prin aceasta însăşi norma Convenţiei. Astfel, prin încheierea Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 1.10.2008, în privinţa lui G.Z., a fost înlocuită măsura preventivă declaraţia de nepărăsire a localităţii cu arestul preventiv, anunţând-o în căutare. Avocatul N.C. a declarat recurs în numele inculpatei la CSJ prin care solicită casarea acesteia în latura aplicării măsurii preventive arestul, cu adoptarea unei noi hotărâri prin care să fie aplicată măsura preventivă obligaţiunea de nepărăsire a localităţii. În recurs avocatul a invocat faptul că inculpata G.Z. şi-a recunoscut pe deplin vina în comiterea infracţiunii incriminate prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, este angajată în câmpul muncii şi ea nu prezintă pericol social şi nu necesită a fi izolată de societate, mai mult, nu este necesar a fi anunţată în căutare. 

Respingând recursul, Colegiul penal al CSJ a menţionat că, potrivit materialelor cauzei, Curtea de Apel Chişinău examinează în ordine de recurs, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cauza penală în privinţa Z.G. în baza art. 190 alin.(2), lit. c) Cod penal, pentru escrocherie, adică dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin înşelăciune şi abuz de încredere, cu cauzarea de daune în proporţii considerabile. Instanţa de recurs şi-a motivat decizia prin faptul că G.Z., invocând motive de boală pentru neprezentarea sa în instanţa de apel, nu a adus dovezi în confirmarea acestui motiv. S-a făcut trimitere şi la faptul că G.Z. nu s-a prezentat nici în instanţa de recurs, cu toate că din declaraţiile avocatului, prezentă în şedinţa de judecată, s-a confirmat faptul că aceasta a fost legal informată. În baza acestor circumstanţe s-a tras concluzia că instanţa de apel a apreciat just neprezentarea lui G.Z. în şedinţa de judecată ca eschivare de răspundere penală, anunţând-o totodată în căutare. Argumentele avocatului expuse în recurs nici nu au fost examinate, cel puţin formal, şi nici nu au fost combătute. Or, această ignorare a motivelor şi argumentelor din recurs pune sub semnul întrebării însăşi legalitatea aplicării măsurii preventive în cazul concret (dosarul nr. 1r-arest-3/2008).

Având în vedere că anume CEDO, în jurisprudenţa sa, interpretează conţinutul normelor din Convenţie, este de remarcat că din jurisprudenţa Curţii pot fi depistate 4 motive în temeiul cărora se admite lipsirea de libertate:

1. riscul că persoana învinuită nu se va prezenta în judecată;
2. riscul că persoana învinuită va întreprinde acţiuni pentru a împiedica înfăptuirea justiţiei sau că
3. va săvârşi în continuare infracţiuni sau că
4. va încălca ordinea publică.

După cum am menţionat, la aplicarea arestului preventiv, instanţele nu întotdeauna cercetează prezenţa temeiurilor indicate, limitându-se la declaraţiile de ordin general din demersurile înaintate despre gravitatea infracţiunii imputate. Sau, din acest motiv şi practica judiciară este neunivocă, în cazuri identice pronunţându-se acte judecătoreşti diametral opuse.

Dacă instanţele s-ar conduce strict de prevederile Codului de procedură penală şi cele ale art.5 din Convenţie, dar nu ar avea o atitudine formală în fiecare caz concret, de multe ori ar ajunge la concluzia că temeiurile pentru arestul persoanelor bănuite sau învinuite de comiterea infracţiunii lipsesc. Pericolul că persoana se va ascunde, că va săvârşi noi acţiuni social periculoase etc. nu poate fi dedus exclusiv din gravitatea infracţiunii incriminate şi, respectiv, severitatea posibilei sentinţe. Pe lângă aceasta, admiterea demersului de aplicare a arestului preventiv în baza exclusivă a gravităţii infracţiunii incriminate este inadmisibilă din simplul motiv că adeseori acţiunile persoanei bănuite se califică ca atare de către organul de urmărire penală în lipsa unui control judecătoresc independent privind prezenţa probelor suficiente pentru prezenţa unei presupuneri întemeiate că persoana concretă a săvârşit acţiunile incriminate. Cu atât mai mult, că actualele organe de urmărire penală au preluat cu succes practica organelor de anchetă sovietice care adeseori dădeau conştient o calificare mai „gravă" acţiunilor bănuitului sau învinuitului, din diverse motive, ca pe urmă instanţa să „cureţe" învinuirile nefondate sau o parte din învinuiri calificate neadecvat. Şi din acest punct de vedere, aplicarea arestului preventiv reieşind din gravitatea infracţiunii imputate este contrară prevederilor art.5 din Convenţie. Totodată, în asemenea cazuri este prezentă frecvent şi încălcarea art.5 alin.4 din Convenţie, având în vedere că instanţa de recurs examinează formal recursurile ce ţin de netemeinicia aplicării arestului preventiv. Persoanele în privinţa cărora se aplică măsura respectivă preventivă au dreptul la verificarea circumstanţelor de fapt şi de drept ce au importanţă majoră pentru determinarea „legalităţii" lipsirii de libertate în acel sens, care este prevăzut de Convenţie. Sau, instanţa care examinează recursul în privinţa măsurii de reprimare trebuie să ia în considerare şi să verifice circumstanţele de fapt la care face trimitere persoana supusă arestului şi care pot pune la îndoială existenţa condiţiilor necesare pentru lipsirea de libertate „potrivit căii legale". Şi adeseori examinarea recursurilor de această natură poartă un caracter mai mult decât formal, instanţa de recurs neluând în considerare niciun argument ce se referă la circumstanţele de procedură şi cele de fapt necesare pentru aplicarea măsurii preventive. [5]

Norma art.5 din Convenţie a fost şi mai rămâne a fi o piatră de încercare pentru justiţia din Republica Moldova, generând pe parcursul mai multor ani pretenţii din partea Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei şi CEDO.

Mai multe condamnări răsunătoare la CEDO pe motivul încălcării art.5 denotă că în Republica Moldova şi „libertatea", şi „siguranţa" pentru cetăţenii simpli sau neagreaţi de guvernare adeseori poartă un caracter pur declarativ, continuând „slăvitele tradiţii" din epoca socialistă.

Şi dacă la etapa iniţială de la ratificarea Convenţiei instanţele naţionale dădeau dovadă de o necunoaştere evidentă a normelor acesteia şi de neglijare a jurisprudenţei CEDO din condiţii „obiective" (era ceva cu totul nou pentru judecători), în ultimii ani s-ar observa o schimbare şi la acest capitol. Însă, această schimbare poartă un caracter mai mult declarativ, deoarece, în esenţă, multe acte judecătoreşti privind aplicarea măsurilor preventive în formă de arest rămân a fi contrare în esenţa lor şi Convenţiei, şi jurisprudenţei CEDO, şi căilor legale interne. Se datorează acest lucru, pe de o parte, unei prestaţii profesionale slabe a unor judecători, amestecului politicului sau al unor persoane influente de la guvernare în soluţionarea cauzelor, precum şi interesului personal al unor magistraţi. Şi în primul, şi în al doilea, şi în al treilea caz, asta nu are nimic comun cu legalitatea şi cu Convenţia.

Norma alin.5 din art.5 al Convenţiei mai prevede că orice persoană care este victimă a unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii. Nu există vreo statistică veridică în privinţa numărului de persoane supuse ilegal arestului preventiv, precum şi a numărului acelor persoane care au solicitat despăgubiri. În acelaşi timp, din unele acte judecătoreşti monitorizate în legătură cu efectuarea studiului rezultă că diapazonul despăgubirilor diferă de la caz la caz, fiind de la câteva sute de lei şi până la zeci de mii de lei. O practică coerentă la acest capitol nu există, şi nu este exclus faptul că drepturile unora din persoanele arestate pe nedrept se încalcă şi la această etapă, despăgubirea simbolică ce li se "plăteşte" parcă semnificând la ce nivel sunt "preţuite" drepturile şi libertăţile fundamentale ale unora dintre cetăţeni.[6]

Astfel, asemenea persoane sunt discriminate de fapt în raport cu persoanele ale căror despăgubiri „au tras" mai mult conform cântarului justiţiei.

2.Respectarea drepturilor garantate de art.6 din Convenţie

Art.6, fără doar şi poate, este articolul-cheie din Convenţie. Nu este întâmplător faptul că în cererile adresate CEDO cel mai des se invocă încălcarea reglementărilor acestui articol. Este evident că jurisprudenţa ce ţine de articolul menţionat se va îmbogăţi permanent, mai ales reieşind din aderarea la Convenţie a noi state şi constituirea în acestea a unor adevărate democraţii. În acelaşi timp, se poate constata că principiile interpretării şi aplicării art.6 atât în domeniul civil, cât şi în cel penal s-au stabilit definitiv.

Articolul 6 (dreptul la un proces echitabil), care prevede „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”.

Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. [7]

Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi legal stabilită.

Orice acuzat are, în special, dreptul:

1. a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
2. b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
3. c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloace necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
4. d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
5. e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.

Deci, pornim de la conţinutul textual al articolului dat, care reprezintă în sine un complet de drepturi separate ale subiectului, care exprimă şi determină un anumit nivel al standardelor internaţionale de care se bucură persoana în procesul judiciar. În noţiunea de drept la un proces echitabil se includ următoarele dispoziţii stabilite de convenţie:

- examinarea publică a cauzei într-un termen rezonabil şi în baza principiului publicităţii;

- independenţa şi imparţialitatea instanţei, constituită legal;

- prezumţia nevinovăţiei persoanei învinuite în săvârşirea infracţiunii;

- respectarea în proces a unei liste minime de drepturi ale învinuitului.

Proclamarea dreptului la un proces echitabil în prezent este unul din elementele de bază ale formării mecanismului procesului civil şi penal, care ia în considerare toate aspectele şi cerinţele înaintate de standardele internaţionale elaborate în cadrul jurisprudenţei CEDO.

Dreptul european interpretează art.6 din Convenţie în sens larg, dat fiind faptul că norma inclusă în articol are caracter principial pentru constituirea societăţii democratice de drept. La baza echităţii procesului este pus accesul la procedura judiciară cu toate atributele controlului judecătoresc, iar acest acces trebuie să fie real, şi nu formal.

Totodată, în jurisprudenţa CEDO a fost elaborat principiul că reglementările ce ţin de un proces echitabil sunt aplicabile nu numai etapei judecării pricinii penale sau civile ca atare, dar şi procedurii anterioare, adică cerinţa de echitate se referă la proces în întregime şi nu se limitează la dezbaterile în contradictoriu. Or, încălcarea drepturilor persoanelor interesate la etapa premergătoare dezbaterilor poate influenţa serios posibilitatea efectuării unei proceduri echitabile posterioare. Cu atât mai mult, că nu toate abaterile şi încălcările admise la etapa preliminară şi în procesul civil, şi în procesul penal pot fi reparate sau înlăturate la etapa dezbaterilor.

Principiul fundamental al echităţii constă în legalitatea procedurilor înfăptuite la toate etapele procesului civil sau penal. Totodată, legalitate înseamnă corespunderea procedurilor şi actelor judecătoreşti nu numai legilor interne, dar şi Convenţiei.

  Aşadar, ca o concluzie a acestui capitol, prin luarea unei măsuri preventive, se obţine o restabilire a ordinii de drept la nivel procesual, ordine perturbată de atitudinea „neloială” extraprocesuală a învinuitului sau inculpatului, dar cu implicaţii majore în economia procesului penal. Suntem de acord cu cei care susţin, de lege ferenda, că, în domeniul măsurilor preventive se impune reglementarea explicită a principiului proporţionalităţii oricărei măsuri preventive cu gravitatea acuzaţiei aduse unei persoane, precum şi a principiului necesităţii unei astfel de măsuri doar pentru realizarea scopului legitim urmărit prin dispunerea sa.

[1] POTÎNGĂ A. Protecţia internaţională a drepturilor omului. În: Legea şi viaţa, 2003, nr.4, pag. 23;

[2] Braşoveanu D., Barbăneagră A., „Concluzii, sugestii şi propuneri asupra stării justiţiei în Republica Moldova (în baza rezultatelor monitorizării eficienţei şi calităţii actului de justiţie în contextual integrării europene, proiect realizat de Centrul de Drept al Avocaţilor de la 1 iulie până la 31 decembrie 2009)”, în revista „ Avocatul  poporului”, Nr. 1-2, 2010, p. 3;

[3] Braşoveanu D., Barbăneagră A., „Concluzii, sugestii şi propuneri asupra stării justiţiei în Republica Moldova (în baza rezultatelor monitorizării eficienţei şi calităţii actului de justiţie în contextual integrării europene, proiect realizat de Centrul de Drept al Avocaţilor de la 1 iulie până la 31 decembrie 2009)”, în revista „ Avocatul  poporului”, Nr. 1-2, 2010, p. 5;

[4] Braşoveanu D., Barbăneagră A., „Concluzii, sugestii şi propuneri asupra stării justiţiei în Republica Moldova (în baza rezultatelor monitorizării eficienţei şi calităţii actului de justiţie în contextual integrării europene, proiect realizat de Centrul de Drept al Avocaţilor de la 1 iulie până la 31 decembrie 2009)”, în revista „ Avocatul  poporului”, Nr. 1-2, 2010, p. 7;

[5] Braşoveanu D., Barbăneagră A., „Concluzii, sugestii şi propuneri asupra stării justiţiei în Republica Moldova (în baza rezultatelor monitorizării eficienţei şi calităţii actului de justiţie în contextual integrării europene, proiect realizat de Centrul de Drept al Avocaţilor de la 1 iulie până la 31 decembrie 2009)”, în revista „ Avocatul  poporului”, Nr. 1-2, 2010, p. 8;

[6] Braşoveanu D., Barbăneagră A., „Concluzii, sugestii şi propuneri asupra stării justiţiei în Republica Moldova (în baza rezultatelor monitorizării eficienţei şi calităţii actului de justiţie în contextual integrării europene, proiect realizat de Centrul de Drept al Avocaţilor de la 1 iulie până la 31 decembrie 2009)”, în revista „ Avocatul  poporului”, Nr. 1-2, 2010, p. 10;

[7] Braşoveanu D., Barbăneagră A., „Concluzii, sugestii şi propuneri asupra stării justiţiei în Republica Moldova (în baza rezultatelor monitorizării eficienţei şi calităţii actului de justiţie în contextual integrării europene, proiect realizat de Centrul de Drept al Avocaţilor de la 1 iulie până la 31 decembrie 2009)”, în revista „ Avocatul  poporului”, Nr. 1-2, 2010, p. 15;