Reieşind din considerentul că contenciosul administrativ reprezintă o procedură complexă de soluţionare cu putere de adevăr legal de către instanţele judecătoreşti competente, potrivit legii, a litigiilor dintre autoritatea publică şi un particular, precum şi cele dintre autorităţile publice, iar litigiul juridic urmează a fi născut din adoptarea sau emiterea unui act administrativ ilegal ori din refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.
Se cer a fi analizate câteva particularităţi ale declanşării şi funcţionării mecanismului dat, în contextul celor expuse, în calitate de particularităţi se conturează: cererea prealabilă precum şi natura, rolul ei în soluţionarea litigiilor, condiţiile introducerii cererii în contenciosul administrativ şi nu în ultimul rând suspendarea actului administrativ contestat.
Cererea prealabilă - esenţa şi rolul.
Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, defineşte cererea prealabilă drept cerere prin care autorităţii emitente sau organului ierarhic superior i se solicită reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ
Obligativitatea depunerii cererii prealabile este impusă de Legea sus numită, unde în art.14 prevede persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ va solicita, printr-o cerere prealabilă, autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, în cazul în care legea nu dispune altfel", sau aşa-numitul recurs graţios, deşi legea stabileşte că termenul de 30 de zile specificat anterior nu se extinde asupra actului administrativ cu caracter normativ, în acelaşi context legiuitorul admite posibilitatea adresării cererii prealabile organului ierarhic superior, fapt stabilit expres în alin. (2) al articolului sus citat ,Jn cazul în care organul emitent are un organ ierarhic superior, cererea prealabilă poate fi adresată, la alegerea petiţionarului, fie organului emitent, fie organului ierarhic superior dacă legislaţia nu prevede altfel"
Din cele expuse deducem că subiectul lezat în drepturi (petiţionarul), nu poate acţiona direct în instanţa de contencios administrativ, ci urmează să respecte procedură prealabilă, care poate fi declanşată din momentul comunicării actului administrativ, în acest caz petiţionarul este în drept, în termen de 30 de zile să se adreseze organului emitent sau la expirarea termenului de 30 zile de când s-a adresat cu cererea la autoritatea emitentă.
Totodată dacă reclamantul înaintează iniţial cererea de chemare în judecată, iar ulterior depune cererea prealabilă, instanţele restituie cererea pe motivul nerespectării procedurii prealabile, însă în cazul refuzului nejustificat de a satisface o cerere referitoare la un drept, precum şi nerezolvarea cererii în termenul prevăzut de lege, sesizarea autorităţii administrative în cadrul procedurii prealabile înainte de introducerea acţiunii în instanţa judecătorească nu este necesară .
Doctrina susţine că necesitatea depunerii cererii prealabile constă în obligarea administraţiei de a se pronunţa benevol în sensul anulării actului sau al întreprinderii măsurilor pretinse de persoană printr-un recurs graţios .
O altă opinie susţine că cerea prealabilă reprezintă un avantaj pentru reclamant, în sensul că organul emitent al actului sau organul ierarhic superior al acestuia pot verifica şi dispune asupra actului atacat atât în ceea ce priveşte legalitatea, cât şi oportunitatea acestuia, în timp ce instanţele judecătoreşti nu se pot pronunţa decât asupra legalităţii actului atacat în justiţie.
Un subiect sensibil este termenul depunerii cererii prealabile stipulat de lege, în acest sens practicienii susţin oportunitatea art.115 CPC, potrivit căruia dacă persoana vătămată într-un drept al său recunoscut de lege a omis termenul de depunere a cererii prealabile sau a cererii de chemare în judecată, ea poate solicita repunerea în termen, anexând la cerere probe ce dovedesc imposibilitatea depunerii cererii în termen.
Deşi legea impune obligativitatea adresării cererii prealabile cu stabilirea sancţiunilor procedurale, cum ar fi cea prevăzută de art.170, alin. (1), lit. a) din CPC RM, care prevede restituirea cererii de chemare în judecată pe motiv că reclamantul nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a pricinii pe calea extrajudiciară, prevăzută de lege pentru categoria respectivă de pricini sau de contractul părţilor, totuşi sunt stabilite şi excepţii de la această regulă şi anume în cazul în care obiectul litigiului îl constituie repunerea în funcţie a funcţionarilor publici, militarilor, poliţiştilor şi persoanelor cu statul militar, subiecţi care sunt împuterniciţi de lege cu dreptul de sesizare în contencios administrativ.
O particularitate importantă a cererii prealabile o constituie instituţia recursului administrativ ierarhic, potrivit căreia, petiţionarul se poate adresa organului ierarhic superior după ce a primit un răspuns nefavorabil din partea autorităţii emitente.
Spre deosebire de recursul graţios obligatoriu, recursul ierarhic este facultativ. De asemenea, sesizarea organului ierarhic superior poate fi exercitată fie înainte de recursul graţios, fie în timpul derulării termenului de răspuns la acesta, fie după expirarea celor 30 de zile (termenul de soluţionare a recursului graţios).
Potrivit opiniei doctrinare recursul ierarhic are următoarele trăsături:
- se exercită la organul ierarhic superior organului care a produs vătămarea;
- din punct de vedere al sferei sale de aplicare nu vizează decât actele emise de organele administrative care au organe superioare ierarhic;
- potrivit doctrinei române, pot există trei situaţii de sesizare a superiorului ierarhic, cu efecte juridice asupra termenului de sesizare a instanţei:
- dacă ambele recursuri - recursul graţios şi recursul ierarhic - se efectuează deodată, termenul de sesizare a instanţei va curge din momentul primirii răspunsului la recursul ierarhic (explicit sau implicit);
- dacă în termenul de recurs graţios, dar după acesta, este efectuat şi recursul ierarhic, soluţia este aceeaşi;
- dacă recursul ierarhic este exercitat după primire a răspunsului emitentului actului, termenul de sesizare a instanţei, care a început să curgă anterior, este prorogat până la primirea răspunsului de la superiorul ierarhic. Soluţionarea în vreun fel a recursului ierarhic determină curgerea unui nou termen de sesizare a instanţei, tot de 30 de zile.
Potrivit opiniei doctrinarului Dacian Cosmin Dragoş[1], adresarea unei cereri prealabile presupune obligarea administraţiei organului emitent de a se pronunţa benevol în interesul abrogării sau anulării actului administrativ contestat şi a întreprinde măsurile pretinse de persoana vătămată în recursul graţios, excluzând astfel posibilitatea persoanei de a apela ulterior direct la instanţa de contencios administrativ pentru soluţionarea pretenţiilor.
Astfel, organul emitent este în drept:
- să respingă cererea prealabilă;
- să admită cererea prealabilă şi, după caz, să revoce sau să modifice actul administrativ.
Iar în cazul organului ierarhic superior, acesta poate:
- respinge cererea prealabilă;
- admite cererea prealabilă şi anula actul administrativ în tot sau în parte, să oblige organul ierarhic inferior să repună în drepturi persoana respectivă ori, după caz, să revoce actul administrativ emis cu acordul său.
S Introducerea acţiunii în instanţa de contencios administrativ - condiţii si termene
Astfel, dacă persoana care se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege şi nu este mulţumită de modul cum a fost soluţionată cererea sa de către organul emitent sau nu a primit răspuns la cererea prealabilă în termenul legal stabilit, din momentul epuizării procedurii prealabile, petiţionarul, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente. Potrivit Legii contenciosului administrativ, cererea prin care se solicită anularea unui act administrativ sau recunoaşterea dreptului pretins poate fi înaintată în termen de 30 de zile, în cazul în care legea nu dispune altfel. Acest termen curge de la:
- data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau data expirării termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea acesteia;
- data comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri prin care se solicită recunoaşterea dreptului pretins sau data expirării termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea unei astfel de cereri;
- data comunicării actului administrativ, în cazul în care legea nu prevede procedura prealabilă.
Oficiul teritorial al Cancelariei de Stat şi avocatul parlamentar sesizează instanţa de contencios administrativ în termenele prevăzute de legile organice cu privire la activitatea acestora.
Însă prin lege pot fi reglementate şi alte termene, spre exemplu în cazul litigiilor electorale, termenul fiind de 3 zile, din momentul recepţionării răspunsului la cererea prealabilă.
Respectiv petiţionarul poate solicita (obiectul litigiului):
- Anularea totală sau parţială a actului administrativ;
- Încasarea prejudiciului material;
- Încasarea prejudiciului moral.
Totodată, acţiunea depusă în instanţa de judecată este supusă unor reguli prescrise de lege, astfel petiţionarul, urmează să întocmească cererea de chemare în judecată în limba de stat cu respectarea obligatorie a prevederilor ce reglementează condiţiile formei şi cuprinsului cererii de chemare în judecată, stabilite de art. 166 CPC RM, cu anexele respective cerute de lege. Acţiunea urmând a fi semnată personal de petiţionar sau de reprezentantul său.
Legea procesual civilă tratează riguros condiţiile de formă şi cuprins, astfel încât nerespectarea acestora atrage după sine potrivit art. 171 CPC RM, restituirea cererii pentru lichidarea neajunsurilor.
Introducerea în proces a funcţionarului public
Pornind de la faptul că Legea contenciosului administrativ prevede în art. 20 alin.(1) „Cererea de chemare în judecată poate fi formulată şi împotriva funcţionarului public al autorităţii publice pârâte care a elaborat actul administrativ contestat sau care a refuzat să soluţioneze cererea în cazul în care se solicită despăgubiri.", deşi în doctrina deseori se întâlneşte dilema „este oportun sau nu" să fie atras în calitate de pârât, funcţionarul public „deoarece poate genera pericolul de paralizare a capacităţilor funcţionarului public, de a lucra sau a acţiona într-un mod responsabil...fiind responsabil ulterior de repararea prejudiciilor."[2], acţiuni confirmate şi de prevederile art.20 a legii menţionate „ În cazul în care acţiunea se admite, funcţionarul public poate fi obligat să plătească despăgubirile solidar cu autoritatea publică respectivă."
Rezultă că funcţionarul public poate introdus în proces doar dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Împotriva lui nu poate fi depusă cererea dacă se solicită doar anularea actului administrativ contestat[3]
Legea contenciosului administrativ admite şi cazul în care funcţionarul public poate chema în garanţie pe superiorul său, fapt prevăzut de art.20, alin. (3) funcţionarul public acţionat astfel în justiţie poate chema în garanţie superiorul său ierarhic care i-a ordonat să elaboreze actul administrativ sau să refuze soluţionarea cererii, acesta fiind introdus în proces ca terţă persoană", potrivit doctrinei dacă acţiunea reclamantului de acest gen se va admite, funcţionarul public va fi atras în mod solidar la plata despăgubirilor. În condiţiile Codului de Procedură Civilă, funcţionarul public va fi atras în calitate de intervenient accesoriu.
S Suspendarea actului administrativ contestat
Legea contenciosului administrativ, prevede posibilitatea reclamantului de a solicita instanţei de contencios administrativ să suspende executarea actului, solicitare pe care o poate face doar concomitent cu înaintarea acţiunii, iar în scopul prevenirii unei pagube iminente, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ din oficiu[4].
Fapt prevăzut de art. 21, alin. (1) „Suspendarea executării actului administrativ contestat poate fi solicitată de către reclamant instanţei de contencios administrativ concomitent cu înaintarea acţiunii." şi respectiv alin. (2) ,Jn cazuri temeinic justificate şi în scopul prevenirii unei pagube iminente, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ şi din oficiu.", în acest caz se cere ca motivele suspendării să fie din start temeinice şi bine justificate, să provoace de la bun început o îndoială puternică asupra legalităţii actului administrativ contestat, pentru a evita „paralizarea" activităţii autorităţii publice şi producerea dereglărilor prin neexecutarea actului administrativ suspendat.[5]
Potrivit doctrinei, instanţa de contencios administrativ trebuie să soluţioneze în regim de urgenţă cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat fără citarea părţilor[6].
Din cele expuse reiterăm condiţiile de bază pentru suspendarea actului din oficiu:
- Motive temeinice şi justificate;
- Să prevină producerea unei pagube iminente.
Însă suspendarea actului administrativ contestat nu poate fi dispusă până când acţiunea cu privire la contestarea actului administrativ nu este pusă pe rolul instanţei de contencios administrativ, deşi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, prin recomandarea R (89)8 din 13 septembrie 1989 „Privind executarea deciziilor administrative şi jurisdicţionale în domeniul dreptului administrativ", recomandă statelor membre ale CE să i-a măsuri provizorii de suspendare a actelor administrative contestate înaintea unei autorităţi publice, dacă acesta încă nu s-a pronunţat cu privire la legalitatea actelor contestate[7].
Procedura în instanta de fond
- fază (actele judecătorului)
Valorificându-şi dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti, petiţionarul depune acţiunea în instanţa de contencios administrativ, ceia ce atrage după sine, potrivit legii, obligativitatea judecătorului de a primi cererea sau a o respinge în termenul stabilit de 3 zile de la data depunerii, cu respectarea condiţiilor stabilite de Codul de Procedură Civilă, fapt prevăzut de art.22 din Legea contenciosului administrativ, unde în alin. (1) este prevăzut expres „Judecătorul decide primirea cererii de chemare în judecată sau respingerea acesteia în termen de 3 zile de la data depunerii, în condiţiile Codului de procedură civilă". Potrivit doctrinei termenul de 3 zile stabilit de lege serveşte pentru verificarea respectării condiţiilor prestabilite ce CPC RM, art. 166, 167 care prevăd condiţiile de formă ale cererii, în cazul în care judecătorul constată că condiţiile sunt respectate, urmează să pronunţe o încheiere prin care dispune primirea acţiunii pe rol.
Totodată potrivit legii în cazul punerii cererii pe rol, judecătorul dispune:
- înmânarea copiei cererii de chemare în judecată şi a copiilor actelor anexate la cerere pârâtului;
- prezentarea de către pârât a actului administrativ contestat şi a documentaţiei care a stat la baza emiterii acestuia, a înscrisurilor sau a altor date pe care instanţa le consideră necesare în judecarea pricinii.
În acelaşi timp judecătorul dispune citarea părţilor pentru prima zi de înfăţişare, care se fixează în cel mult 10 zile de la data punerii cererii pe rol, potrivit art. 22, alin. (1), lit. c) din legea sus numită „citarea părţilor pentru ziua primei înfăţişări, care trebuie fixată în cel mult 10 zile de la data punerii cererii pe roF. În acest sens, în prima zi de înfăţişare, pârâtul este obligat să prezinte instanţei actele solicitate prin emiterea încheierii despre punerea cererii pe rol în instanţă, potrivit art. 22, alin. (3) pârâtul este obligat să prezinte instanţei documentele solicitate la prima zi de înfăţişare...", iar în caz contrar, în baza aceluiaşi articol „...i se aplică o amendă judiciară în mărime de până la 10 salarii minime pentru fiecare zi de întârziere nejustificată. Aplicarea amenzii judiciare nu scuteşte pârâtul de obligaţia de a prezenta documentele solicitate."
În această fază, judecătorul constată dacă reclamantul a respectat procedura de soluţionare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară, iar contrar, emite o încheiere motivată prin care restituie cererea, iar în cazul în care constată că nu au fost respectate prevederile art. 166, 167 CPC RM, emite o încheiere pentru a nu da curs cererii şi acordă reclamantului un termen pentru înlăturarea neajunsurilor.
A 2-a fază (examinarea cererii în instanţă)
Judecarea acţiunii are loc în termenul fixat de instanţă potrivit art.23 din Legea contenciosului administrativ, cu participarea părţilor (reprezentaţilor acestora), în şedinţă publică, conform prevederilor CPC RM.
Pentru a evita tergiversarea procesului, părţilor li se impune obligativitatea de a se prezenta la şedinţele de judecată potrivit art. 24 din Legea contenciosului administrativ „Neprezentarea la şedinţa de judecată, fără motive temeinic justificate, a părţilor şi/sau a reprezentanţilor lor nu împiedică examinarea cererii, iar în cazul în care este imposibil de a judeca cauza în lipsa reclamantului, instanţa de contencios administrativ va scoate cererea de pe rol în condiţiile Codului de procedură civilă", text din care deducem că instanţa î-şi rezervă dreptul de a scoate cererea de pe rol dacă părţile nu onorează cu prezenţa.
În cât priveşte sarcina probaţiunii în proces, sunt aplicabile prevederile capitolului X, din CPC RM, care reglementează regimul probelor, cu respectarea prevederilor art. 24, alin. (3) care prevede că la examinarea în instanţa de contencios administrativ a cererii în anulare, sarcina probaţiunii este pusă pe seama pârâtului, iar în materie de despăgubire, sarcina probaţiunii revine ambelor părţi.
A 3-a fază (împuternicirile instanţei de contencios administrativ), adoptarea hotărîrii
După examinarea acţiunii, instanţa de contencios administrativ adoptă hotărîrea în condiţiile Codului de procedură civilă, iar potrivit legii, instanţa de contencios administrativ are următoarele împuterniciri şi poate adopta:
- respingerea acţiunea ca fiind nefondată sau depusă cu încălcarea termenului de prescripţie;
- admiterea acţiunii şi anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ sau:
- obligă pârâtul să emită actul administrativ cerut de reclamant ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau oricare alt înscris,
- ori să înlăture încălcările pe care le-a comis, precum şi dispune adjudecarea în contul reclamantului a despăgubirilor pentru întârzierea executării hotărîrii;
Instanţa poate anula actul administrativ în tot sau în parte numai în cazul în care acesta satisface cerinţele prevăzute de art. 26, alin. (1), care prescrie condiţiile de anulare şi anume:
- este ilegal în fond ca fiind emis contrar prevederilor legii - în contextul în care autorităţii publice i-se poate imputa încălcarea principiului legalităţii[8];
- este ilegal ca fiind emis cu încălcarea competenţei - în cazul în care actul a fost emis sau adoptat de către autoritatea publică cu încălcarea competenţei materiale sau teritoriale[9];
- este ilegal ca fiind emis cu încălcarea procedurii stabilite - actul nu a fost emis în forma stabilită, nu cuprinde elemente de formă care să confirme că actul a fost emis sau adoptat cu respectarea legii[10].
- admite acţiunea şi constată circumstanţele care justifică suspendarea activităţii consiliului local sau a consiliului raional, după caz.
Instanţa de contencios administrativ este în drept să se pronunţe, în limitele competenţei sale, din oficiu sau la cerere, şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat. În cazurile în care controlul legalităţii acestor acte sau operaţiuni ţine de competenţa instanţei de contencios administrativ ierarhic superioare, urmează a fi ridicată excepţia de ilegalitate în faţa acestei instanţe în condiţiile prezentei legi.
Iar, în cazul admiterii acţiunii, instanţa de contencios administrativ se pronunţă, la cerere, şi asupra reparării prejudiciului material şi moral cauzat prin actul administrativ ilegal sau prin neexaminarea în termenul legal a cererii prealabile.
Procedura deliberării şi pronunţării hotărîrii este reglementată de art. 238 - 259 CPC RM.
Specific pentru cazurile de contencios administrativ este faptul că hotărîrea irevocabilă a instanţei de contencios administrativ de anulare în tot sau în parte a actului administrativ ilegal, a cărui intrare în vigoare a fost condiţionată de publicarea oficială, urmează a fi publicată în aceiaşi sursă oficială[11].
Procedura în instanta de recurs
Consideraţii generale
Potrivit doctrinei calea de atac este mijlocul procedural prin care se poate obţine anularea sau reformarea totală sau parţială a unei hotărîri pronunţate de instanţa de judecată . In acest context Lega contenciosului administrativ, reglementează în art.30, alin. (1) „Hotărîrea instanţei de contencios administrativ asupra acţiunii judecate în fond poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la data pronunţării sau de la data comunicării hotărîrii integrale, în cazul în care acţiunea este judecată în lipsa părţii, dacă legea nu dispune altfel".
Insă odată cu adoptarea Legii 155 din 05.07.2012, pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, recursul în secţiunea I, cuprins în art. 397 - 442 CPC, a fost exclus, astfel potrivit art. II, pct. (5) al Legii nr.155 din 05.07.2012 „Recursurile depuse la curţile de apel împotriva hotărîrilor primei instanţe până la intrarea în vigoare a prezentei legi se vor examina în apel". In consecinţă, potrivit doctrinei , hotărîrile judecătoriilor ca instanţe de contencios administrativ se vor contesta cu apel şi ulterior cu recurs, respectiv art. 30 din Legea contenciosului administrativ nu poate fi aplicat în actualele condiţii, deci a devenit desuet.
În acest context este foarte important ca instanţa să pronunţe hotărîrea în prezenţa părţilor, astfel în cazul în care instanţa a pronunţat hotărîrea în lipsa unei părţi, este obligată să comunice părţii respective, hotărîrea integrală, pentru ca partea să poate realiza dreptul de atac în termenul stabilit de lege.
Potrivit legii recursul se judecă în condiţiile Codului de procedură civilă. Doctrina susţine că recursul în contencios administrativ are efect suspensiv .
Astfel, instanţa de recurs, după ce judecă recursul este în drept :
- Să respingă recursul şi să menţină hotărîrea primei instanţe;
- Să admită recursul şi să modifice hotărîrea primei instanţe;
- Să admită recursul şi să dea o nouă hotărîre fără a restitui pricina spre rejudecare, anulând hotărîrea primei instanţe, dacă nu este necesar să verifice suplimentar dovezile prezentate în instanţa de recurs şi dacă circumstanţele pricinii au fost stabilite de prima instanţă, însă normele de drept material au fost aplicate eronat;
- Să admită recursul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe restituind pricina spre rejudecare în prima instanţă în cazul în care eroarea judiciară a primei instanţe nu poate fi corectată de instanţa de recurs;
- Să admită recursul şi să caseze hotărîrea primei instanţe, luând spre examinare pricina dacă constantă că este competentă să soluţioneze pricina în prima instanţă sau în recurs;
- e) Să admită recursul şi să caseze parţial sau integral hotărîrea primei instanţe, dispunând încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol, dacă există temeiurile prevăzute de lege.
Hotărîrea irevocabilă a instanţei de contencios administrativ privind anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ ilegal, a cărui intrare în vigoare a fost condiţionată de publicarea în sursa oficială, precum şi hotărîrea irevocabilă asupra excepţiei de ilegalitate se publică în aceiaşi sursă.
Cheltuielile legate de publicarea hotărîrii le suportă, de regulă, pârâtul. Iar în cazul publicării din conul reclamantului, cheltuielile suportate se încasează de la pârât printr-o încheiere a instanţei de judecată care execută hotărîrea.
Efectele recursului
Potrivit art. 30, alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, recursul suspendă executarea hotărîrii. Astfel hotărîrea pronunţată de prima instanţă şi recuzată nu poate fi executată până la expirarea termenului de declarare a recursului, iar dacă este declarat recursul, până la examinarea recursului.
Însă analiza legii procesual civile, ne indică excepţii de la efectul suspensiv al hotărîrii, în acest context, potrivit art. 256 CPC RM, alin. (1) lit. d), urmează a fi executată imediat hotărîrea ce vizează plata unui salariu mediu pentru absenţă forţată de la lucru, în cazul reintegrării în serviciu, iar potrivit alin. (2) hotărîrea judecătorească privind reintegrarea în serviciu a salariatului concediat sau transferat nelegitim.
Procedura de executare a hotărîrilor pronunţate de instanţa de contencios
Conform art.31 din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10.02.2000, hotărîrile judecătoreşti irevocabile, adoptate în condiţiile prezentei legi, constituie titluri executorii, ceia ce presupune prin deducţie logică, dar şi consacrare legală în art.30, al (2), al Legii contenciosului administrativ, care prevede că declararea recursului suspendă executarea hotărîrii.
Totodată art. 11, lit. b) din Codul de Executare al RM , prevede că sunt documente executorii şi se execută conform normelor stabilite din cod: hotărîrile date de instanţele de judecată în pricinile de contencios administrativ.
Potrivit doctrinei, instanţa trebuie să indice concret în hotărîre modul de executare a acesteia şi condiţiile publicării acestora în sursa oficială sau în altă publicaţie , iar potrivit legii, art. 32, instanţa de contencios administrativ care a adoptat hotărîrea în fond, în termen de 3 zile de la data la care hotărîrea devine irevocabilă, trimite o copie a hotărîrii pârâtului pentru executare şi alta - instanţei de drept comun de la sediul pârâtului pentru controlul executării hotărîrii şi, în caz de necesitate, pentru executare silită.
După cum se afirmă pe bună dreptate în unele surse[12], în materia dreptului administrativ, executarea silită a hotărîrilor pronunţate de către instanţa de contencios administrativ se desfăşoară după reguli speciale, adoptate de către legiuitor datorită specificului acestui domeniu, în care instanţa dispune prin hotărîre îndeplinirea unei obligaţii specifice activităţii autorităţii pârâte.
Astfel, instanţa de drept comun este obligată să efectueze controlul executării hotărîrii instanţei de contencios administrativ din momentul când hotărîrea devine irevocabilă, însă în cazul în care în dispozitivul hotărîrii nu s-a indicat termenul executării, aceasta se execută în termenul stabilit în dispozitivul ei, iar în cazul în care termenul nu este stipulat - în cel mult 30 de zile de la data la care hotărîrea devine irevocabilă - în baza art. 32, alin. (2) al Legii contenciosului administrativ 793-XIV din 2000 cât şi de art. 16, alin. (3) din Codul de executare care prevede „Hotărîrile judecătoreşti în contencios administrativ se prezintă spre executare în decursul a 30 de zile de la data expirării termenului de executare benevolă stabilit de lege sau de instanţa de judecată."
În cazul neexecutării în termen a hotărîrii, conducătorul autorităţii publice în a cărei sarcină a fost pusă executarea acesteia poate fi tras la răspundere în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, potrivit art. 32, al (3) din Legea contenciosului administrativ, iar art. 33 consacră dreptul acţiunii în regres a conducătorului autorităţii publice „ Conducătorul autorităţii publice poate înainta în instanţa de drept comun o acţiune în regres împotriva funcţionarului public vinovat de neexecutarea hotărîrii instanţei de contencios administrativ."
Potrivit Hotărîrii Guvernului RM nr. 34 din 15.01.2002 , cu privire la crearea Departamentului de executare a deciziilor judiciare „În scopul eficientizării activităţii în vederea organizării controlului asupra executării reale, în termene rezonabile, şi sporirii responsabilităţii pentru modul de executare a hotărîrilor, deciziilor, încheierilor şi sentinţelor emise de instanţele judecătoreşti cu privire la cauzele civile... " este înfiinţat Departamentul de executare a deciziilor judiciare, de pe lângă Ministerul Justiţiei al RM.
La 17 iunie 2010 Parlamentul RM a adoptat Legea nr. 113 privind executorii judecătoreşti care stabileşte statutul, sarcinile şi responsabilităţile executorilor judecătoreşti ce efectuează acţiuni procedurale pentru executarea documentelor executorii în conformitate cu dispoziţiile Codului de executare, ale Codului de procedură civilă şi ale altor acte legislative şi normative, autorităţile publice şi organizaţiile implicate în activitatea executorului judecătoresc.
Astfel, întru executarea prevederilor alin.(5) art.12 şi lit.c) alin.(1) art.55 din Legea privind executorii judecătoreşti nr.113 din 17.06. 2010, Guvernul RM prin Hotărîrea nr. 958 din 15.10.2010 a abrogată Hotărîrea nr. 34 din 15.01.2002 , cu privire la crearea Departamentului de executare a deciziilor judiciare. Conform art. 55 alin. (1) lit. c) din Legea privind executorii judecătoreşti nr.113 din 17.06. 2010 în cadrul Ministerului Justiţiei a fost creată o subdiviziune care să asigure coordonarea activităţii executorilor judecătoreşti - Secţia executori judecătoreşti.
Astfel reiterând momentele cheie la capitolul executarea hotărîrii judecătoreşti putem menţiona că întru realizarea acestei proceduri este nevoie de:
- Dispunerea de hotărîrea judecătorească irevocabilă, care de altfel este şi
- Titlul executoriu
- Respectarea termenului pentru executare, care este de 30 zile dacă nu sunt întrunite alte termene prevăzute de lege
- Oportunitatea conducerii autorităţii publice de a utiliza acţiunea în regres
[1] D. C. Dragoş. Procedura contenciosului administrativ, Bucureşti: All Beck, 2002
[2] Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Creţu. Contenciosul administrativ. Chişinău: Cartier, 2004, p.127
[3] Manualul judecătorului pentru cauze civile, ediţia II, Chişinău, 2013, p.156
[4] Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Creţu. Contenciosul administrativ. Chişinău: Cartier, 2004, p.128
[5] Ibidem, p. 128-129.
[6] Ibidem, p.129.
[7] Manualul judecătorului pentru cauze civile, ediţia II, Chişinău 2013, p.156
[8] Anastasia Pascari, Eugenia Fistican, Valeriu Doagă, Gheorghe Creţu. Comentariul Legii contenciosului administrativ. Republica Moldova, Chişinău: Cartier, 2002, p. 113
[9] Ibidem, p. 113-114
[10] Ibidem, p. 114
[11] Ion Creangă, Curs de drept administrativ, Chişinău: Epigraf, 2003, p.301
- Andreea Tabacu. Executarea hotărîrilor în materie contenciosului administrativ, Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative din 01.30.2012, p.183
- Potrivit dicţionarului juridic - Acţiunea de regres este o acţiune civilă, de drept comun, izvorâtă din împrejurarea ca victima prejudiciului are dreptul sa acţioneze pentru despăgubiri printr-o acţiune civilă atât pe comitent, cât şi pe prepus, concomitent sau succesiv sau numai pe unul dinte ei.
Comitentul, care este garant al prepusului, plăteşte despăgubirile pentru prepusul vinovat, dar preia prin subrogare drepturile şi acţiunile victimei şi se îndreaptă la rândului lui, printr-o acţiune de regres împotriva prepusului având dreptul atât la recuperarea integrală a despăgubirilor efectiv plătite (damnum emergens), cât şi la beneficiul de care a fost lipsit: de ex. dobânda pierdută sau profitul neinvestit etc. (lucrum cessans).
- Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.13-15/104 din 24.01.2002