Dreptul oricărui stat se prezintă ca un ansamblu unitar, ca un sistem omogen structurat.
Normele juridice care îl alcătuiesc se grupează după anumite criterii, în subsisteme, adică în instituţii juridice şi ramuri de drept.
Ramura de drept este ansamblul distinct de norme juridice, legate organic între ele care reglementează relaţiile sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode.
Sunt ramuri de drept: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul muncii, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul protecţiei sociale etc.
Dreptul muncii constituie drept comun pentru categoriile de raporturi sociale de muncă. Ramurile dreptului nu sunt izolate unele de altele, ci se găsesc într-o strânsă interdependenţă.
Cele mai importante raporturi şi conexiuni ale Dreptului muncii sînt cu următoarele ramuri de drept: Dreptul constituţional, Dreptul civil, Dreptul procesual- civil, Dreptul administrativ, Dreptul protecţiei sociale.
La analizarea conexiunii Dreptului muncii cu Dreptul constituţional, studentul trebuie să concluzioneze că dreptul constituţional consacră cele mai importante valori economice, sociale şi politice, iar principiile sale orientează toate celelalte ramuri de drept, inclusiv Dreptul muncii. În ceea ce priveşte deosebirile existente între cele două ramuri, se cer a fi relevate următoarele: - majoritatea normelor Dreptului constituţional sunt imperative; în cazul Dreptului muncii, cele mai multe norme sunt convenţionale; - cele două ramuri de drept au fiecare sancţiuni specifice; - în cazul Dreptului constituţional prevalează normele cu caracter nepatrimonial, pe cînd în cazul Dreptului muncii, foarte multe norme au un caracter patrimonial etc.
La examinarea conexiunii Dreptului muncii cu Dreptul civil, trebuie relevat faptul că raporturile dintre cele două ramuri au la bază calitatea de "drept comun" al dreptului civil faţă de dreptul muncii.
Este necesar de a menţiona că aplicarea normelor dreptului civil în domeniul dreptului muncii are totuşi un caracter subsidiar, intervenind numai dacă sînt întrunite două condiţii: dacă nu există în acel domeniu reglementări proprii ale legislaţiei muncii şi dacă dispoziţiile proprii dreptului civil nu sînt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă.
Asemănările şi deosebirile dintre cele două ramuri (dreptul muncii şi dreptul civil) se concretizează în următoarele: - în ambele ramuri raporturile juridice sînt, de regulă, contractuale şi se bazează pe principiul negocierii şi al egalităţii părţilor; însă, în dreptul muncii negocierea se înscrie în limitele stabilite prin lege, iar egalitatea se păstrează pînă la încheierea contractului individual de muncă, după care, o parte contractantă, salariatul, adoptă o poziţie de subordinare; - răspunderea materială a salariatului din dreptul muncii are anumite particularităţi în ceea ce priveşte întinderea ei (ca regulă, nu poate depăşi salariul mediu lunar al angajatului) şi este mai restrînsă, necuprinzînd venitul ratat.
Conexiunea dreptului muncii cu dreptul procesual civil se exprimă prin faptul că modalitatea de judecare a pricinilor în acţiuni civile ce rezultă din raporturile juridice de muncă este determinată de Codul de procedură civilă al Republicii Moldova din 14 martie 20031.
În ceea ce priveşte corelaţia dreptului muncii cu dreptul administrativ, trebuie de menţionat că aceasta se manifestă în următoarele forme: - printre izvoarele dreptului muncii se numără actele normative emise de organele puterii executive (Guvernul Republicii Moldova, Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi a Familiei); - autorităţile publice apar ca subiecţi ai raporturilor juridice de muncă.
1 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115 din 12 iunie 2002.
Dreptul protecţiei sociale, ca ramură distinctă de drept, s-a format recent (prin anii 1960-1970). Pînă la acel moment, majoritatea normelor juridice ce reglementau relaţiile protecţiei sociale făceau parte din ramura dreptului muncii.
Dreptul muncii şi dreptul protecţiei sociale se interferează, deoarece:
- unele drepturi ce ţin de asigurări sociale sînt întemeiate pe calitatea de salariat;
- convenţiile colective (în calitate de izvoare specifice dreptului muncii) pot cuprinde clauze prin care se acordă salariaţilor drepturi suplimentare de asistenţă socială;
- izvoarele internaţionale ale dreptului muncii şi ale dreptului protecţiei sociale sînt, deseori, comune. În această privinţă se invocă următorul exemplu: Convenţia nr. 117/1962 "Privind obiectivele şi normele de bază ale politicii sociale".