Hătărîrea Guvernului nr. 449 din 29 aprilie 2004 cu privire la aprobarea nomenclatorului funcţiilor şi lucrărilor ocupate sau executate de către salariaţi cu care angajatorul poate încheia contract privind răspunderea materială deplină, individuală sau colectivă (de brigadă) precum şi a contractului tip privind răspunderea materială deplină, MO nr. 73-76 din 7.05.2004
Prin răspunderea materială în cadrul raportului de muncă se înţelege posibilitatea acordată de lege unei părţi a CIM de a atrage la răspundere în scopul recuperării prejudiciului material cauzat de către cealaltă parte contractantă. Ori de cîte ori unul din subiecţii raportului juridic de muncă a cauzat un prejudiciu celuilalt subiect legea oferă dreptul (dar nu obligă) ca partea prejudiciată să declanşeze procedura de recuperare a prejudiciului cauzat. La fel ca şi răspunderea disciplinară, răspunderea materială de asemenea poartă un caracter contractual, deşi nu este menţionat de regulă direct în conţinutul contractului de muncă. Conform regulei generale drept temei pentru atragere la răspundere materială serveşte cauzarea unui prejudiciu material în urma unei acţiuni (inacţiuni) ilicite şi vinovate din partea unui subiect al raportului juridic de muncă.
Legislaţia muncii cunoaşte 2 tipuri de răspundere materială:
Răspunderea materială a salariatului faţă de angajator pentru prejudiciul cauzat acestuia.
Răspunderea materială a angajatorului faţă de salariat pentru prejudiciul cauzat acestuia .
În afară de aceste două tipuri de răspundere materială legislaţia muncii prin intermediul prin intermediul Codului Muncii pentru prima dată a stabilit posibilitatea atragerii la răspundere nu doar pentru prejudiciu material cauzat cît şi pentru prejudiciu moral (art. 5, 329 CM).
Recuperarea prejudiciului moral cauzat are loc de regulă prin intermediul instituţiilor judecătoreşti şi de asemenea în formă bănească.