Pin It

În literatura de specialitate noţiunea de drept a fost definită prin prisma mai multor sensuri:

  1. Într-un prim sens prin drept se înţelege totalitatea regulilor de conduită care reglementează relaţiile sociale dintre persoane. Normele juridice care reglementează aceste relaţii sociale, odată ce sînt adoptate şi întrate în vigoare, va exista independent de aplicarea ei, fapt pentru care pentru desemnarea acestui sens se foloseşte expresia "drept obiectiv" sau "drept pozitiv".
  2. Într-un al doilea sens, prin drept se înţelege o anumită facultate recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane de a avea o anumită conduită şi de a pretinde unor persoane determinate sau nedeterminate, adoptarea unei anumite conduite, precum şi posibilitatea de a apela, la nevoie, la forţa coercitivă a statului pentru a obliga persoanele la executarea obligaţiilor ce le revin. Deoarece această facultate indică apartenenţa dreptului la un anumit subiect, dreptul, în acest sens este desemnat prin expresia "drept subectiv".
  3. Într-un al treilea sens prin drept se înţelege un domeniu aparte al ştiinţei, care se ocupă cu cercetarea sistemului juridic şi al drepturilor recunoscute de lege subiectelor de drept. În acest sens noţiunea de drept cuprinde cercetarea dreptului şi învăţămîntul juridic şi se foloseşte expresia de "ştiinţe juridice".

Din punct de vedere juridic, raporturile ce se stabilesc între membrii societăţii pot fi de două feluri:

--- Pe de o parte dreptul intervine şi reglementează relaţiile sociale între persoane particulare prin care se urmăreşte satisfacerea unor interese private. Aceste raporturi formează obiectul dreptului privat.

— Pe de altă parte dreptul intervine şi reglementează relaţii sociale care exprimă un interes public concretizat în raporturie dintre guvernanţi şi guvernaţi. În acest sens aceste raporturi formează obiectul dreptului public.

Criteriul ştiinţific de divizare a dreptului privat sau public este acel al calităţii în virtutea căruia intervine statul şi reglementează relaţiile sociale. Astfel, atunci cînd statul se manifestă într-o relaţiie socială în calitate de autoritate, de titular a puterii publice, ne găsim în domeniul dreptului public. Dinmpotrivă, cînd statul intervine, prin reglementări legale, în relaţiile sociale care nu ţin de domeniul public sîntem în prezenţa unor raporturi de drept privat, normele juridice aparţinînd dreptului privat.

Dreptul public se subdivide în drept extern sau internaţional public, care reglementează relaţiile dintre state; şi drept public intern, care reglementează relaţiile dintre persoanele particulare dintr-un stat şi autorităţile statului respectiv.

Din dreptul public intern fac parte: dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul finanaciar, etc.

Dreptul privat se subdivide în dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul familiei, etc.

Diferenţierea dintre aceste două părţi ale sistemului de drept de regulă, nu este întotdeauna uşor de realizat, ea nefiind atît de netă şi tranşantă, dat fiindcă criteriile identificate de divizare a lor nu sînt întotdeauna exclusive, doar uneia dintre ele. Aceasta deoarece în toate raporturile juridice de drept privat intervin şi componente de drept public, datorită interesului statului de a ţine sub control aceste raporturi juridice. De exemplu, legislaţia civilă prevede înregistrarea tuturor actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile. Numai din momentul înregistrării acestora la organul competent urmează şi transferul drepturilor asupra unui astfel de bun. Un alt exemplu este cel al contractelor obligatorii cînd subiectul raporturilui juridic civil este obligat să-l încheie. Este cazul posesorilor de autovehicule, unde, sub sancţiunea unei contravenţii (art. 120, alin. 3 Codul cu privire lşa contravenţie administrative) sînt obligaţi să încheie contracte de asigurare. O astfel de abordare fiind specifică dreptului public.

Pe de altă parte în unele raporturi de drept public statornicite între stat şi particulari intervin elemente specifice dreptului privat, în care statul pierde privilegiul de deţinător al autorităţii, el revenind pe picior de egalitate, ca un simplu particular. Un exemplu în acest sens, este cazul cînd partea vătămată, print-un act al autorităţilor publice, recurge la calea judiciară în vederea apărării drepturilor sau intereselor sale, ceea ce este caracteristic dreptului privat.

Istoric vorbind dreptul civil este una din cele mai vechi ramuri ale dreptului. In antichitate era susţinută ideea că: "dreptul pe care fiiecare popor si l-a rînduit el însuşi îi este propriu, se numeşte drept civil, jus civile, fiind un drept propriu cetăţii". Iniţial acest drept era aplicabil doar cetăţenilor Romei. Ulterior însă, datorită schimburilor dese de mărfuri realizate cu persoane din afara cetăţii, acest drept s-a extins şi străinilor numiţi peregrini, el devenind una din cele mai importante ramuri ale dreptului. Diversitatea şi multitudinea relaţiilor sociale în care normele dreptului civil era chemat să le reglementeze, a impus afirmarea acestuia, în cadrul sistemului de drept privat, devenind una din cele mai mari şi fundamentale ramuri de drept.

Conţinutul dreptului civil este diferit, însă, de la o perioadă istorică la alta, datorită atît a diversificărilor relaţiilor sociale, cît şi a regimului politic existent la un moment dat, într-o perioadă dată. Astfel, în perioada socialistă, drepturile cu privire la proprietatea privată au fost restrînse, inclusiv prin naţionalizarea de bunuri, principile fundamentale cu prvire le libera iniţiatvă fiind suprimate. In perioada modernă aceste restricţii şi limitări au fost înlăturate, statul permiţînd subiectelor private posibilitatea de aşi alege modul de comportare în relaţiile private, asigurînd respectarea legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.

In concluzie, dreptul civil este principala ramură a dreptului privat, cuprinzînd totalitatea normelor juridice şi a principiilor generale ce reglementează relaţiile sociale apărute între persoane fizice şi juridice cele cu privire la bunuri nesupuse reglementării unei alte ramuri de drept.