După cum doctrina de drept public subliniază, şi în domeniul ştiinţei dreptului se conturează distincţia dintre noţiunile de răspundere şi responsabilitate.
Răspunderea juridică „intervine pe terenul răului înfăptuit“, adică în urma săvîrşirii unei abateri. Specific abaterilor săvîrşite de funcţionarii publici este faptul că ele pot interveni în timpul exercitării funcţiei, în legătură cu exercitarea acesteia sau, pur şi simplu, prin abaterea de la anumite norme care nu au o legătură directă, nemijlocită cu funcţia, dar care pun sub semnul întrebării prestigiul funcţionarului public. Prin intermediul răspunderii se realizează atît scopul preventiv, cît şi cel sancţionator, cărora ar trebui să li se adauge, portivit doctrinei, şi cel educativ.
Legea nr. 158/2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, în capitolul VII reglementează instituţia răspunderii funcţionarului public. Potrivit legii, „pentru încălcarea îndatoririlor de serviciu, a normelor de conduită, prin pagubele materiale pricinuite, contravenţiile sau infracţiunile săvîrşite în timpul serviciului sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor funcţiei, funcţionarul public poartă răspundere disciplinară, civilă, administrativă, penală, după caz“[1].
Responsabilitatea juridică a funcţionarului public. Responsabilitatea juridică a funcţionarului public, ca subiect al administrării, poate fi definită ca o atitudine conştientă şi deliberată de asumare de către individ a unor răspunderi şi riscuri faţă de modul de executare a obligaţiilor, potrivit funcţiei publice deţinute, excluderea abuzului de drepturi oferite, conformarea regulilor de conduită, stabilite în domeniul serviciului, contribuţia conştientă la atingerea scopului ce stă în faţa autorităţii publice în care el deţine funcţia[2].
Pornind de la conţinutul acestei definiţii, putem evidenţia elementele responsabilităţii, care pot fi repartizate schematic în felul următor: 1) determinarea şi reglementarea statutului administrativ–juridic a funcţiei publice (obligaţiile, drepturile, exigenţele faţă de individul care va ocupa această funcţie) → 2) încadrarea în modul stabilit de legislaţie a individului în funcţia publică →3) conştientizarea şi perceperea de către funcţionarul public a obligaţiilor şi drepturilor potrivit funcţiei, a altor cerinţe, înaintate faţă de funcţionarul public → 4) autoangajarea liber consimţită de a acţiona în modul corespunzător → 5) executarea conştientă şi prin autoconstrîngere a obigaţiilor, conformarea regulilor de conduită a funcţionarului public→ 6) reacţia administraţiei organului statal la starea de conformare a funcţionarului faţă de exigenţele serviciului respectiv prin aplicarea diverselor forme de convingere (încurajarea, stimularea morală sau materială etc.);
[1] Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, art. 56.
[2] Guţuleac V. Tratat de drept contravenţional. Op. cit., 2009, p. 129.