Normele juridice sînt reguli cu caracter general, însă ele se aplică unor cazuri concrete ivite în viaţa cotidiană. In procesul de concretizare a conţinutului normelor la un caz dat se pot ridica mai multe probleme deoarece:

• Legea, oricît de tipică şi abstractă ar fi, nu poate să prevadă toate situaţiile posibile în care îşi va găsi aplicabilitatea, ca de ex., în cazul în care legiuitorul foloseşte noţiunea de: " din motive temeinice", art.. 359 alin 2 C. civil.

--- Legea folosind unele noţiuni sau expresii le conferă în funcţie de necesităţile reglementării un alt înţeles decît în vorbirea curentă. Astfel, de ex., a da, în limbaj comun, înseamnă a preda, a remite un lucru, pe cînd în limbaj juridic reprezintă acea obligaţie a debitorului care constă în constituirea sau transmiterea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real.

--- Există posibilitatea ca între textele legale civile ale aceluiaşi act normativ sau din acte diferite să se ivească unele neconcordanţe sau chiar contradicţii aparente care să blocheze procesul de aplicare a legii civile, trebuind lămuriltă în prealabil discordanţa ivită pentru a debloca rezolvarea cazului dat.

• Avînd în vedere că între momentul adoptării legii civile şi pe durata aplicării ei pot apărea fapte sau împrejurări ce se cer a fi soluţionate, dar care nu au fost avute în vedere de legiuitor la data edictării actului civil, va trebui să se analizeze modul în care reglementarea juridică în vigoare este compatibilă cu împrejurarea nou realizată.

--- Deasemenea, textele legale civile ridică şi problema legată de modul de redactare gramaticală, de succesiunea noţiunilor de text, de modul de întrebuinţare a semnelor de punctuaţie, de topica propoziţiei sau a frazei.

Toate aceste aspecte, anterior enunţate, demonstrează necesitatea efectuării operaţiunilor de logică în cunoaşterea limbajului juridic, întrucît, nu întotdeauna aceasta poate reda, cu deplină exactitate, voinţa exprimată şi scopul urmărit de legiuitor.

Astăzi, interpretarea juridică este mult facilitată, deoarece nu mai există reglementări de principiu şi generale cu privirea la problema interpretării. Diferitele legi, mai ales codurile, tratatele internaţionale, fac precizările de rigoare ale unor aspecte ce le poate ridica interpretarea în ramura de drept civil.

1. Noţiunea, obiectul, scopul şi importanţa interpretării

Interpretrea legii civile se defineşte ca operaţiune logico-juridico-raţională efectuată după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului, constînd în lămurirea, explicarea conţinutului şi a sensului normelor de drept civil în scopul realizării şi aplicării legii prin încadrarea corectă a situaţiilor de fapt în prevederile reglementate.

Codul civil nu cuprinde norme ce ar preciza regulile aplicabile interpretării normelor civile. O astfel de reglementare este cuprinsă în art. 42, alin. 1, din Legea 780/2001^[1] care prevede că: interpretarea actelor legislative reprezintă un sistem de operaţiuni logice prin care se explică sensul exact şi complet al dispoziţiilor normative.

În ce priveşte obiectul interpretării aceasta se referă atît la analiza textului legal, cît şi cel al găsirii voinţei reale a legiuitorulu, chiar dacă nu este direct exprimată în text. În ce priveşte elementele normei interpretate, acestea constau în următoarele:

1. Interpretarea ipotezei este necesară pentru a se vedea dacă sînt reunite condiţiile de aplicarea a legii civile pentru cazul dat.
2. Interpretarea dispoziţiei se face pentru aprecierea conduitei avute de subiect faţă de norma juridică în sensul stabilirii acordului sau dezacordului existent între ipoteză şi dispoziţie.
3. Interpretarea sancţiunei prescrise are în vedere felul acesteia şi limitele ei în cazul încălcării legii civile într-o situaţie dată.

În ce priveşte scopul interpretării acesta constă în lămurirea exactă a înţelesului legii prin determinarea voinţei reale a legiuitorului în vederea aplicării corecte a legii civile. Interpretarea, ca operaţiune, nu este un scop în sine, ea avînd un rol intermediar ce serveşte unui scop final căruia i se subordonează, respectiv realizarea întocmai a legii civile.

Educarea juridică corespunzătoare şi ridicarea nivelului de cunoaştere juridică constituie condiţii ce garantează o corectă interpretare şi realizare sau aplicare a dreptului, condiţii indispensabile pentru activitate juridică într-un stat de drept.

2. Formele interpretării civile

Prin formele sau felurile interpretării civile înţelegem modurile de manifestare ale acestuia determinate în principal de autorul care realizează operaţiunea respectivă precum şi forţa juridică cu care acesta se poate impune subiectelor de drept în persoana cărora este chemată a se produce acest efect. După subiectul care efectuiază interpretarea aceasta poate fi: interpretarea oficială şi interpretarea neoficială.

a Interpretarea oficială reprezintă forma de interpretare realizată de un organ sau autoritate de stat în limitele competenţei sale. Interpretarea oficială este la rîndul ei de 3 feluri:

--- Interpretarea autentică are loc în cazul în care sensul legii civile este lămurit de organul emitent al legii. O astfel de interpretare are forţa juridică a legii pe care o interpretează. Art.. 42 alin. 2 din legea 780/2001 dispune că interpretarea actelor legislative, în afară de constituţie, ţine de competenţa parlamentului.

--- Interpretarea legală are loc în cazul în care o anumită autoritate este împuternicită să interpreteze actele legislative. Astfel de ex., potrivit art.. 43 alin. 1 din L. 780/2001 interpretarea oficială a Constituţiei şi a Legilor constituţionale ţine de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale.

--- Interpretarea judecîtorească are loc în cazul în care ea este realizată de instanţa judecîtorească cu prilejul aplicării unei situaţii concrete pentru soluţionarea unui litigiu concret. Interpretarea judecîtorească are forţă obligatorie doar între părţile şi ceilalţi part.icipanţi la examinarea litigiului.

1. Interpretarea neoficială este o formă a interpretării realizată în afară procesului de emitere şi aplicare a dreptului şi în consecinţă are caracter facultativ prin neobligativitatea efectelor sale. Din cadrul acestei interpretări face part.e şi interpretarea doctrinară care este realizată în cadrul studiilor consacrate instituţiilor juridice. Sugestiile, concluziile acestor interpretări se pot impune organelor de drept prin forţa argumentării ştiinţifice.

3. Medodele de interpretare a legii civile

Metodele de interpretare a legii civile reprezintă acele procedeie de examinare a textelor legale cu ajutorul cărora subiectul ce efectuiază interpretarea, caută să determine şi sensul exact al textului actului normativ.

Se cunosc o varietate de procedeie de interpretare a legii civile, în care se includ următoarele forme de interpretări: gramaticală, sistematică, istorică, logică, literară şi reală, extinsivă şi restrictivă. Aceste forme de interpretări nu se exclud una pe alta ci se completează, nefiind exclusă posibilitatea ca prin utilizarea concomitentă a mai multor metode să se ajungă la soluţia juridică adecvată cazului dat.

1. ) Interpretarea gramaticală constă în analiza gramaticală a legii civile prin cercetarea înţelesului cuvintelor utilizate cu ajutorul analizei sintactice şi morfologice. Ea presupune, deci, o analiză a legăturilor dintre părţile de propoziţie sau dintre propoziţie. De exemplu art.. 24 din C. civ. Prevede. " Persoana care în urma unei tulburări psihice ... nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale poate fi declarată de cître instanţa de judecată ca incapabilă". Deci, lipsirea persoanei de capacitatea de exerciţiu este posibilă atunci cînd ea nu înţelege însemnătatea actelor sau cînd nu le poate dirija.
2. ) Interpretarea sistematică constă în stabilirea înţelesului normei în funcţie de locul pe care îl ocupă în ansamblul reglementărilor, precum şi locul pe care îl ocupă în cadrul actului normativ din care face part.e. Această interpretare presupune determinarea următoarelor aspecte:

• locul ocupat de norma civilă în cadrul actului civil (art., secţiune, capitol, part.e, titlu)
• felul normei în cadrul actului civil, (regula sau excepţia).
• felul actului care cuprinde norma interpretată, (lege generală, sau specială).
• locul legii civile în sistemul actelor normative, legi, decrete, hotătîri ale guvernului.
  2003. ) Interpretarea istorică constă în stabilirea sensului legii civile în funcţie de cercetarea condiţiilor istorice concrete care au determinat adoptarea legii şi în strânsă legătură cu care se determină scopul urmărit de lege. De ex., potrivit art.. 74 din vechiul C. civ., litigiile dintre organizaţiile de stat, colhozuri şi alte organizaţii cooperatiste şi organizaţii obşteşti, termenul pentru a putea introduce o acţiune în justiţie era de un an de zile. In conformitate cu metoda istorică de interpretare, avînd în vedere că această categorie de persoane juridice nu mai există, acest termen urmează să se aplice altor persoane juridice care au fost înfiinţate în perioada anilor 1995-2003.
        1. ) Interpretarea logică reprezintă un ansamblu de procedeie care se bazează pe analiza textului normativ prin aplicarea legilor logicii formale a raţionamentelor logice, inductive şi deductive. De ex., folosirea de cître codul civil a noţiunii de minor se va avea în vedere atît minorul pînă la 7 ani cît şi cei de la 7 la 14 ani şi de la 14 la 18 ani. In doctrina, cît şi în practica juridică, se reţin următoarele reguli de interpretare logică:

• Exepţia este de strictă interpretare şi aplicare, în sensul că normele ce le consacră îşi găsesc aplicaţia numai în ipoteza la care se referă, neputînd fi exstinse şi la alte situaţii. Domiciliul minorului pînă la 14 ani este la părinţii săi sau la acel dintre părinte la care locuieşte permanent. Deci, această dispoziţie nu se va aplica la minorului între 14 şi 18 ani, deoarece norma este de strictă interpretare.
• Unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă în procesul aplicării dreptului. Astfel unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă tot o formulare generală, interpretul neputînd introducere anumite distincţii.
• Legea civilă trebuie aplicată în sensul aplicării ei iar nu în sensul neaplicării, întrucît normele de drept se emit pentru a putea fi aplicate.

Dintre argumentele de interpretare logică identificăm:

--- argumentul per a contrario. Potrivit acestui argument atunci cînd se afirmă ceva se neagă contrariul. De ex., potrivit art.. 1 alin. 2 C. civ: " persoanele fizice sînt libere să stabilească pe bază de contract drepturile si obligaţiile lor, orice alte condiţii contractuale, dacă acestea nu contravin legii". Utilizînd acest argument, părţile nu vor putea stabili prin contract drepturi şi asuma obligaţii dacă aceste contravin legii. Totuşi, valoarea practică a acestui argument este relativă, el trebue să fie analizat cu o oarecare circumspecţie, avînd în vedere că nu tot ce este interzis este permis totdeauna.

— argumentul a fortiori consă în faptul că se ajunje la extinderea aplicării a unei forme edictate pentu o anumită situaţie la un caz nereglementat expres, deoarece raţiunele care au stat la adoptarea acelei norme se regăsesc în cazul dat. Dreptul de proprietate se poate dobîndi prin uzucapiune. A fortiori se poate dobîndi prin uzucapiune şi dezmebrămintele dreptului de proprietate. Într-o exprimare plastică se poate spune ca dacă se poate mai mult atunci se poate şi mai puţin.

--- argumentul de analogie are în vedere faptul că unde există aceleaşi raţiuni trebuie aplicată aceiaşi soluţie. Argumentul de analogie se foloseşte pentru rezolvarea lacunelor legii. Acest lucru se realizează şi prin analogia normelor de drept civil edictate pentru cazuri asemînătoare. De ex., art.. 270 C. civil interzicînd actele juridice cu privire la modificarea termenului de prescripţie exstinctivă, a modului de calcul sau renunţarea la dreptul de a invoca prescripţia, implicit interzice şi stabilirea lui pe cale convenţională sau unilaterală.

--- argumentul ad absurdum sau reducerii la absurd invederează că numai o anumită soluţie este admisibilă raţională, soluţia contrară fiind o absurditate şi nu poate fi deci aceptată.

1. ) Interpretarea literală constă în metoda de stabilire a sensului regulii juridice aşa cum rezultă din formularea textului de lege. De ex., dacă din lege este prevăzut un anumit termen el nu poate fi interpretat decît literal, adica în sensul care este prevăzut direct de lege - nu va putea stabili un termen mai mare sau unul mai mic.
2. ) Interpretarea extinctivă intervine atunci cînd conţinutul normei este mai larg decît formularea ei textuală. Ea este cerută de formularea extinctivă a textului legal faţă de intenţia reală a legiuitorului pe care o conţine acel text. De ex., art.. 16 C. civ. prevede că: la cererea persoanelor interesate se admite apărarea onoarei şi demnităţii unei persoane fizice şi după moart.e acesteia. Prin exstensie şi reputaţia profisională a persoanei fizice va putea fi apărată după moart.ea ei.
3. ) Interpretarea restrictivă intervine atunci cînd conţinutul normei este mai restrîns de cît formularea ei textuală. Deci, aplicarea legii trebuie să fie mai restrînsă de cît apare în formularea sa.

^[1] Legea cu privire la interpretarea actelor legislative, publicată în Monitorul Oficial al Rep. Moldova 36-38/2002.