Această clasificare se face în funcţie de posibilitatea de a fi împărţite, fără ca prin aceasta să li se schimbe destinaţia. Sediul materiei îl reprezintă art.. 291 alin. 1, 2, şi 3, C. civ.
Este divizibil bunul care poate fi împărţit în natură fără a i se schimba destinaţia economică.
Este indivizibil bunul ale cărui părţi, în urma divizării, pird calităţile şi destinaţia lui.
Divizibilitatea fizică presupune existenţa a trei condiţii:
--- Părţile din care este compus bunul să posede calităţi individuale ale întregului,
--- Părţile rezultate trebuie să rămînă propriei destinaţiei economice ale întregului,
--- Părţile divizate să nu sufere o depreciere valorică disproporţionată.
Potrivit art.. 291 alin. 3 C. civ., un bun divizibil din punct de vedere al însuşirilor naturale poate fi considerat indivizibil de cître părţi printr-un act juridic.
Importanţa juridică acestei clasificări se manifestă în materia raporturilor obligaţionale cu pluralitate de debitori. În această materie, regula este că obligaţia între debitori este divizibilă, dacă nu s-a prevăzut în mod expres că este indivizibilă, sau dacă indivizibilitatea nu rezultă din natura sa.