Drept

Prin condiţiile de valabilitate a actului juridic civil se înţeleg componentele structurale, ale acestuia, adica elementele sale constitutive, care pot fi comune tuturor actelor juridice, dar pot fi şi specifice unei anumite categorii de astfel de acte.

Sediul materiei îl reprezintă art. 199 - 215, C. civ. Condiţiile de valabilitate ale actului juridic pot fi grupate după mai multe criterii:

1. ) In funcţie de aspectul la care se referă distingem:

• Condiţii de fond sînt acele condiţii care privesc conţinutul actului juridic;
• Condiţiile de formă sînt acele condiţii care se referă la modul de exteriorizare a voinţei.
  1. ) In funcţie de obligativitatea şi neobligativitatea lor actele juridice pot fi:

--- Condiţii esenţiale sînt acelea care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu, în lipsa lor actul nefiind valabil. Această condiţie se subdivide în:

--- condiţii esenţiale legale sînt cele prevăzute în mod imperativ de lege,

--- condiţii esenţiale convenţionale sînt declarate ca atare de părţi prin voinţa lor, fără ca legea să le impună un mod obligatoriu.

--- Condiţii neesenţiale sînt acele condiţii care pot fi prezente ori lipsi, fără să afecteze valabilitatea actului juridic civil.

1. ) In funcţie de consecinţele pe care le produc în privinţa actului său:

--- Condiţii de validitate sînt acele condiţii esenţiale a căror nerespectare este sancţionată cu nulitatea actului juridic civil,

• Condiţii de eficacitate sînt acele care atrag inopozabilitatea lui.

Printre condiţiile de valabilitate ale actului juridic identificate în legislaţia Rep. Moldova

sînt:

--- Capacitatea persoanei de a încheia acte juridice;

• Consimţămîntul. persoanei sau persoanelor părţi ale actului juridic civil;

--- Obiectul actului juridic civil;

• Cauza actului juridic civil;
• Forma actului juridic civil.

3.1 . Capacitatea de a încheia actul juridic

Capacitatea de a încheia acte juridice civile constitui o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şi juridice şi apare ca o premisă a capacităţii de exerciţiu a acesteia, cealaltă premisă fiind descrnământul. Aceasta constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.

Din dispoziţiile art.. 18 alin. 1 C. civil, reese că principiul este cel al capacităţii iar incapacitatea reprezintă exepţia, care, fiind de strictă interpretare, ea trebuie să fie expres prevăzută de lege. Incapacităţile pot fi:

--- De folosinţă constînd în aptitudinea de a avea anumite drepturi şi obligaţii, care nu poate fi generală, fiindcă aceasta ar echivală cu lipsa calităţii de subiec de drept civil a persoanei, cea ce nu poate a fi închipuit.

• De exerciţiu care constă în lipsa posibilităţii juridice de a exercita personal şi singur drepturile şi de a asuma obligaţiile prin încheierea de acte juridice civile.

În ce priveşte momentul în care trebuie să existe capacitatea acesta este acela al momentului formării actului.

În ce priveşte sancţiunile pe care le atrage nerespectarea condiţiie capacităţii la încheierea actului juridic identificăm:

--- nulitatea absolută - cînd actul a fost încheiat cu suprimarea ori îngrădirea capacităţii de folosinţă sau a capacităţii de exerciţiu statornicită de lege - art. 23. alin. 4, C. civ.

• nulitatea relativă - acte juridice încheiate de minor cu încălcare a dispoziţiilor din art. 21. 22, C. civil, acte care pot fi confirmate de ocrotitorul legal.

--- inopozabilitatea - este cazul cînd actul juridic este încheiat în numele minorului de cître reprezentantul său legal, deşi acest minor era îndrituit de lege să încheie personal actele juridice civile.

3.2. Consimţămîntul

Consimţămîntul este una din condiţiile de fond a actului juridic civil, prin care înţelegem manifestarea hotătîrii de a încheia actul juridic civil şi deci de a se obliga juridiceşte. El are li o consacrare legală. Astfel, art. 199, alin. 1, C. civ., prevede că: "consimţămîntul. este manifestarea exteriorizată, de voinţă a persoanei de a încheia un act juridic'". Terminologic consimţămîntul are două sensuri:

--- într-un prim sens se are în vedere voinţa exteriorizată a autorului actului unilateral sau a uneia din părţile actului bilateral

--- întrr-un al doilea sens se are în vedere acordul de voinţă al părţilor în actele bilaterale sau multilaterale.

Consimţămîntul împreună cu cauza (scopul) formează voinţa juridică.

3. 2. 1. Voinţa juridică. Formarea ei

Formarea voinţei juridice este rezultatul unui proces psihologic complex, care cuprinde mai multe etape:

• Nevoia simţită de om şi reflecatarea acestuia în conştiinţă,

--- Alegerea mijlocului de satisfacere a acestei nevoi;

• Luarea hotătîrii de încheiere a actului juridic civil;
• Exteriorizarea hotătîrii luate prin aducerea la cunoştinţa altor subiecte de drept.

Sub aspect juridic prezintă importanţă apariţia motivului determinant, care îndeamnă la încheierea actului juridic civil, şi hotărârea exteriorizată de a încheia actul.

Motivul determinant se exprimă juridic prin cea ce sintetic denumim cauza actului juridic civil, iar hotărârea exteriorizată cea ce numuim consimţămînt.

3. 2. 2. Principiile voinţei juridice

Voinţa juridică este guvernată de două principiii:

a). Principiul libertăţii actelor juridice civile, numit şi principiul autonomiei de voinţă reiesă din dispoziţiile art. 667, C. civ. Atfel potrivit alin. 1, părţile contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor, sau alin. 2 unde se prevede că, obligarea la încheierea unui contract este interzisă. Conţinutul acestui principiu poate fi exprimat în următoarele:

--- subiectele de drept pot să încheie în limitele imperative de drept orice act juridic;

• sînt libere să stabilească conţinutul lor;
• părţile pot în mod liber să modifice sau să pună capăt actului juridic civil pe care l-au încheiat.

Acest principiu cunoaşte unele excepţii: este cazul contractelor obligatorii, deci cînd ambelor părţi le este impusă obligaţia de a contracta, de ex., contractul de asigurare de răspundere civilă a proprietarilor de autovehicule, cît şi în cazul contractelor de adeziune cînd uneia dintre părţi, în cazul în care se hotărăşte să accede la o relaţia contractuală ea trebuie să accepte conţinutul unui contract predeterminat de cealaltă parte.

b.) Principiul voinţei interne. Cînd între voinţa internă şi cea externă există concordanţă nu se pune problema determinării principiului aplicapil, voinţa este aceiaşi.

Există situaţi cînd între voinţa interioară şi cea declarată există discordanţă. În acest caz se pune problema căruia dintre aceste două elemente îi acordăm prioritate. Răpunsul la această întrebare va fi determinat de concepţia pe care o îmbrăţişează codul civil moldovenesc.

În doctrina de specialitate sînt cunoscute două concepţii, diametral opuse:

Concepţia subiectivă acordă prioritate voinţei interne, care exprimă adevăratul conţinut al actului juridic civil, intenţiile reale ale părţilor.

Concepţia obiectivă preferă voinţa declarată, exteriorizată, pe motiv că voinţa internă nu prezintă utilitate şi relevanţă sub aspect practic juridic decît în măsura în care este exteriorizată.

În ce priveşte concepţia adoptată de legiuitorul moldovean considerăm că aceasta reprezintă concepţia subiectivă. Astfel potrivit art. 725, C. civil: "contractul se interpretează după intenţia comună a părţilor, fără a se limita la sensul literal al termenelor utilizaţi".

3. 2. 3. Condiţiile consimţămîntului

Pentru a fi valabil consimţămîntul, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. ) Să emane de la o persoană cu descernămînt. Ea exprimă ideia că subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia şi prevedea efectele juridice care se vor produce în baza manifestării sale de voinţă. Această aptitudine presupune prezenţa descernămîntului, pe care îl deţin numai persoanele cu capacitate de exerciţiu. Cerinţa capacităţii de exerciţiu, care este o stare de drept, nu se confundă cu descernământul persoanei, care este o stare de fapt. Cazurile care afectează descernămîntul persoanelor la încheierea actelor juridice sînt beţia, hipnoza, furia etc., art. 221,C. civ. Codul civil reglementează şi situaţia cînd un act juridic este încheiat de o persoană fără descernământ.
2. ) Să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Această condiţie decurge din esenţa actului juridic care reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, constînd în naşterea, modificarea, sau stingerea unui raport juridic civil.

Se consideră că lipseşte intenţia de a produce efecte juridice cînd:

---Manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă, din prietenie, curtuazie sau pură complezenţă.

• Consimţămîntul a fost dat cu o rezervă mintală cunoscută de destinatarul acesteia, cînd este vorba de consimţămîntul pur aparent.
• Cînd manifestarea de voinţă a fost făcută sub condiţie pur potestativă. Această condiţie constă într-un eveniment a cărui realizare depinde în exclusivitate de voinţa celui ce se obligă (adica mă oblig dacă vreau).
• Manifestarea de voinţă este prea vagă.
• A fost dată de un actor în timpul interpretării.
• In cazul simulaţiei, cînd actul public nu produce efecte juridice între părţi, aceşte neavînd intenţia de a încheia vre-un act juridic, simulaţia absolută, sau intenţionând să încheie un alt act juridic de cît cel aparent, simulaţia relativă.

1. ) Să fie exteriorizat. Voinţa internă neexteriorizată nu produce efecte juridice, ea neputînd fi cunoscută de alte persoane. Forma de exteriorizare a consimţămîntului este în principiu lăsată la aprecierea autorului sau autorilor actului juridic. Ea poate fi expresă cînd este exteriorizată prin modalităţi de natură a o face cunoscută altor persoane în mod nemijlocit, şi tacită cînd ea se deduce din anumite semne, gesturi ale autorului ei.

Principiul care guvernează exteriorizarea consimţămîntul.ui este cel al consensualismului. Simpla manifestare de voinţă nu este necesară ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să se nască valabil sub acest aspect. Aceasta reese din coroborarea dispoziţiilor art. 208 şi 209 C. civil. De la acest principiu există şi excepţii cînd manifestarea de voinţei trebuie să îmrace forma scrisă sau solemnă advaliditatem, art.. 212; 211 alin. 2, C. civil.

In ce priveşte tăcerea, în principiu ea nu constituie o manifestare de voinţă, cu unele excepţii:

--- Cînd legea prevede acest lucru în mod expres

• Cînd prin voinţa expresă a părţilor se atribuie tăcerii o anumită semnificaţie juridică.

--- In materie de ofertă acceptare, se apreciază că tăcerea la o ofertă focută exclusiv în interesul destinatarului se consideră acceptare. De ex., remiterea de datorie, sau cazul prevăzut la art. 694. C. civil.

• Cînd tăcerii i se atribuie valoare de consimţământ potrivit uzanţelor, art. 694 alin. 1 C.civ.

1. ) Să fie neviciat. Legea cere ca formarea voinţei să fie liberă, neînfluenţată, nealterată prin cea ce numim vicii de consimţământ. Viciile de consimţământ sînt: eroarea, dolul (sau viclenia), violenţa şi

• Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic. Sediul materie îl reprezită art. 227 C. civ. In principiu eroarea nu duce la anulabilitatea actului juridic, ci numai în cazul în care ea este considerabilă. Eroarea este considerabilă cînd:

--- ea priveşte natura actului juridic este situaţie cînd una din părţi crede că încheia un anumit act juridic iar cealaltă parte un alt act juridic.

--- ea priveşte calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic deci, cînd priveşte atît transmiterea unui bun în proprietate, în folosinţă, precum şi prestarea de servicii.

• se referă la persoana contractantă dacă identitatea acesteia este motivul determinant al încheierii actului juridic. De ex. contractele intuitu personaie.

Eroarea poate fi de fapt constînd într-o reprezentare falsă a realităţii şi de drept cînd sîntem în prezenţa unei false reprezentări a existenţei sau a conţinutului unui act normativ.

• Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoanei prin utilizarea de mijloace viclene sau dolosive pentru a o determina să încheie un act juridic civil. Sediul materiei îl reprezintă art. 228 C. civil.

In funcţie de natura elementelor asupra cărora poartă, distingem:

--- Dolul principal care este acel dol care cade asupra unor elemente determinante, importante la încheierea actului juridic civil.

--- Dolul secundar este acela care cade asupra unor împrejurări nedeterminate pentru încheierea actului juridic civil.

Structural dolul presupune existenţa a două elelmente:

• elementul obiectiv sau meterial constă în utilizarea de mijloace viclene (abilităţi, şiretenii, maşinaţii, manopere dolosive) pentru a induce în eroare. De regulă acestea se concretizează în acţiuni, fapte pozitive. Dolul poate îmbrăca şi forma unei inacţiuni, un fapt omisiv. În acest caz se foloseşte expresia dol prin reticenţă.

Acest fapt omisiv dolul prin reticenţă constă în tăcerea păstrată asupra unor împrejurări la a căror dezvăluire cealaltă parte nu ar mai fi închiat actul juridic, art. 228 alin. 2, prima parte C. civil.

• elementul subiectiv sau intenţional constă in intenţia de a induce în eroare o persoană pentru a o face să încheie un act juridic civil.

În materia liberalităţilor faptul comisiv se manifestă sub forma captaţiei şi sugestiei.

• Captaţia constă în folosirea de mijloace viclene în scopul de a gîştiga afecţiunea dispunătorului şi a-l determina astfel să facă o liberalitate în favoarea autorului acestor mijloace viclene, pe care altfel nu l-ar fi făcut-o.

--- Sugestia constă în folosirea de mijloace viclene în scopul de a desavua afecţiunea dispunătorului faţă de rudele sale sau faţă de cel căruia intenţiona să-i facă o liberalitate şi a-l determina astfel să dispună în favoarea altei persoane decît cea avută iniţial în vedere.

Pentru ca dolul să fie considerat viciu de consimţământ este nevoie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

--- 1. Dolul să aibă caracter determinant pentru încheierea actului juridic civil, altfel victima manoperelor frauduloase nu ar fi încheiat acel act juridic.

--- 2. Dolul trebuie să emane de la cealaltă parte indiferent dacă această parte a utilizat ea însăşi mijloacele viclene sau au fost săvîrşite de un terţ dar partea contractantă a ştiut sau trebuia să ştie despre dol, art. 228 alin. 3.C. civil.

Dolul nu se presupune, partea care invocă existenţa dolului trebuie să facă dovada existenţei lui. El va fi sancţionat cu nulitatea relativă a actului, care totodată fiind un delict civil dă dreptul şi la o acţiune în despăgubire.

• Violenţa constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care insuflă acesteia o temere care o determină să încheie un act juridic civil, care altfel nu l-ar fi încheiat. Sediul materiei îl reprezintă art. 229 C. civil.

Violenţa este fizică cînd ameninţarea priveşte integritatea corporală şi morală cnd priveşte onaorea, cinstea ori sentimentele persoanei, art. 299 alin. 1. Violenţa poate fi legitimă sau justă cînd ameninarea cu un rău este făcută în condiţiile legii, în vederea realizării unui drept subiectiv.

Structural violenţa conţine două elemente:

• Elementul obiectiv constă în ameninţarea cu un rău care poate fi de natură fizică sau

morală;

• Elementul subiectiv constă în insuflare unei temeri persoanei ameninţate de natură să determine victima violenţei să încheie un act juridic civil, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Pentru ca violenţa să fie viciu de consimţămînt ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

Să fie determinantă, deci insuflarea temerii trebuie apreciată raţional după persoana ameninţată, cu luarea în considerare a vârstei, sexului, etc.

Să fie ilicită cînd violenţa nu este făcută în exercitarea unui drept şi în limitele legii.

• Leziunea constă în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii.

Sediul materiei îl reprezintă art. 230 C. civil. Pentru a fi în prezenţa leziunii este nevoie să fie întrunite următoarele condiţii:

• Să existe o pagubă materială
• Ea să consta în disproporţia vădită de valoare între contraprestaţii.
• Această disproporţie să fie consecinţa actului respectiv şi nu a unor acte distincte,
• Această disproporţie să existe în raport cu momentul perfectării actului juridic civil.

Sancţiunea în caz de leziune va fi nulitatea relativă a actului juridic civil sau impunerea

pîrîtului la plata unei despăgubiri echitabile sau la raducerea creanţei sale.

3.3. Obiectul actului juridic.

Noţiunea legală a obiectului actului juridic se desprinde din art. 206 alin. 1 C. civil: "obiect al actului juridic este obligaţia persoanei care a încheiat actul juridic". În doctrină aceasta a fost definită ca fiind conduita părţilor stabilită prin actul juridic, prestaţia pe care subiectul activ o poate pretinde iar subiectul pasiv este ţinut să o îndeplinească în temeiul angajamentului luat prin încheierea actului juridic.

3.3.1. Condiţiile de valabilitate a obiectului actului juridic

Art. 206 alin. 2, C. civ., enumeră trei condiţii de valabilitate a actului juridic la care doctrina mai adaugă două condiţii:

1. ) Obiectul trebuie să fie licit. Potrivit art. 220 C. civil actul juridic care contravine normelor imperative, ordinii publice şi bunelor moravuri este lovit de nulitatea absolută.
2. ) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. 286, C. civ., stabileşte că bunurile pot circula liber, cu excepţia cazurilor cînd circulaţia lor este limitată sau interzisă.
3. ) Să fie determinat sau determinabil sel puţin după specia sa înseamnă că în actul juridic urmeză să se precizeze toate elementele esenţiale de individualizare, iar în cazul în care bunul este de gen trebuie determinat prin specie şi cantitate, de ex., o mie de litri de motorină.
4. ) Obiectul trebuie să existe, deci acesta trebiuie să existe fie la momentul încheierii actului fie la momentul executării lui. În acest ultim caz obiectul actului juridic se referă la bunuri viitoare, 206 alin. 3, C. civ.
5. ) Obiectul trebuie să fie posibil aceasta deoarece nimeni nu poate fi obligat la o prestaţie imposibilă. Imposibilitatea trebuie să fie absolută deci să fie imposibilă pentru toţi. Dacă imposibilitatea este relativă, deci cînd ea priveşte doar pe debitor, obiectul actului juridic este posibil.
6. 4 Cauza actului juridic

Cauza sau scopul actului juridic este obiectivul urmărit la încheierea actului juridic. Cauza reprezintă un element al voinţei juridice şi este de natură psihologică, exprimînd motivaţia care a stat la baza încheierii actului juridic civil. Cauza întotdeauna precede efectele actului juridic. Cauza nu reprezintă materializarea scopului urmărit la încheierea actului juridic civil, ci prefigurarea mintală a acestuia, care se realizează înnaintea sau în timpul perfectării actului.

3.4.1. Elementele cauzei

Conceptul de cauză, din punct de vedere cultural, include două elemente:

Scopul imediat numit şi scopul obligaţiei, diferă în funcţia de categoria de acte juridice civile, fiind identic în cadrul aceleaşi categorii, astfel:

• În contractele sinalagmatice cauza imediată constă în prefigurarea mintală a contraprestaţiei,

--- În contractele reale - constă în prefigurarea remiterii bunului

• În contractele cu titlu gratuit - intenţia de a gratifica.

--- Scopul mediat numit şi scopul actului juridic civil, constă în motivul determinant al încheierii unui act juridic civil. Este vorba de mobilul principal care determină partea să consimtă la încheierea unui anumit act juridic civil

• Condiţiile cauzei

Din dispoziţiile art. 207 C. civil se poate deduce existenţa a trei condiţii de validitate:

• Cauza trebuie să existe. Un act juridic lipsit de cauză nu produce nici un efect juridic, art. 207 alin. 1, C. civ.
• Cauza trebuie să fie reală. Şi această condiţie rezultă din dispoziţiile art. 207 alin 1 C. civil, unde se prevede că actul juridic civil fondat pe o cauză falsă nu poate avea nici un efect. Cauza este ireală cînd ea a existat doar în imaginaţia părţilor actului juridic.
• Cauza să fie ilicită. Sursa acestei condiţii o reprezintă acelaşi art. alin. 1, conform căruia un act juridic fondat pe o cauză ilicită nu are efect. Totodată legiuitorul la alin. 3, stabileşte care cauză se consideră ilicită, specificînd: "este ilicită cauza care contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri".
• Proba si sancţiunea cauzei

Potrivit art. 207 alin. 2, C. civ., cauza actului juridic se prezumă pînă la proba contrarie. Rezultă aşadar că cel care invocă lipsa cauzei este obligat să dovedească acest lucrul. În ce priveşte mijloacele de probă aceste în principiu sînt valabile regulile referitoare la proba drepturilor subiective civile. Dacă cuprinsul constatator al actului cuprinde o menţiune expresă cu privire la cauză, falsitatea ei poate fi probată tot prin înscris întrucît se tinde a dovedi încontra sau peste cea ce cuprinde actul.

Încălcarea cerinţilor legale privitoare la cauză este sancţionată diferit:

--- iliciitatea sau imoralitatea cauzei sînt sancţionate cu nulitatea absolută,

• lipsa de cauză sau cauza falsă, în principiu cu nulitatea relativă.