Drept

1. Noţiuni introductive

Cei ce participă la raporturile de drept civil sînt denumiţi subiecţi ai unor astfel de raporturi juridice. Subiectul de drept civil este definit în literatura de specialitate ca acel subiect de drept care este titular de drepturi şi obligaţii civile. Aceşti subiecţi sînt oamenii priviţi fie în mod individual, cît şi organizaţi în condiţiile legii. O categorie importantă de astfel de subiecte de drept o constituie persoanele fizice.

In cadrul dreptului civil se impune studierea a statutului juridic al persoanei fizice ca subiect al raportului juridic civil care este reglementat în art. 17 - 54 C. civil.

1. civil la art. 17, cuprinde o noţiune legală a persoanei fizice. Potrivit acestei dispoziţii: "persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii civile" .

Au calitate de persoană fizică toţi cetăţenii republicii moldova, cetăţenii străini, apatrizii.

2. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este o componentă a capacităţii civile, care la rîndul ei este o parte a capacităţii juridice.

Capacitatea juridică constă în aptitudinea persoanei sau colectivităţii de a fi titular de drepturi şi obligaţii civile şi de le a exercita.

Capacitatea civilă este o parte a capacităţii juridice care constă în aptitudinea acestuia de a avea şi a exercita drepturi civile, de a avea şi aşi asuma drepturi şi obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice.

Capacitatea de folosinţă este aptitudinea subiectului de drept de a avea drepturi şi obligaţii civile. Aceasta rezultă din dispoziţiile art. 18 alin. 1, C. civ, unde se prevede că: "capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii este recunoscută în mod egal tuturor persoanelor fizice". Din definiţie rezultă următoarele trăsături ale capacităţii de folosinţă:

• este o capacitate civilă a oamenilor;
• constă în aptitudinea oamenilor de a avea drepturi şi obligaţii civile;
• poate fi determinată numai prin lege.

2. 1.Caractere juridice

Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă sînt:

1. ) Legalitatea care exprimă ideia că această capacitate este de domeniul legii, ea este creaţia legiuitorului. In acest sens voinţa individuală a persoanei nu va putea avea nici o semnificaţei juridică cu privire la începutul, conţinutul şi încetarea capaciăţii de folosinţă. Aceste aspecte sînt în exclusivitate determinate de lege.
2. ) Generalitatea exprimă ideia că fiecare persoană fizică are posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile. Acest caracter al persoanei fizice rezultă din prevederile art. 18 din C. civil, în care se stipulează capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile fără a se îngrădi sfera drepturilor şi obligaţiilor civile care le poate avea persoana fizică.
3. ) Egalitatea aceastza se bazează pe principiul general al egalităţii în faţa legii. Acesta rezultă atît din normele constituţionale cît şi din cele civile, care la art. 18 alin. 1 C. civil: "capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile se recunoaşte în egală măsură tuturor persoanelor fizice'. De aici rezultă că sexul, rasa, naţionalitatea, gradul de cultură, originea, relegia nu au nici o înrăurire a capacităţii de folosinţă. Egalitatea în capacitatea de folosinţă este garantată şi apărată atît prin mijloace de drept civil cît şi prin mijloace de drept penal.

c.) Inalienabilitatea exprimă ideia că această capacitate de folosinţă nu poate forma obiect de renunţare, în tot sau în parte, şi nici obiect de înstrăinare. Potrivit art. 23 alin 2 şi 4 C. civil, persoana fizică nu poate fi lipsită de capacitate de folosinţă, iar renunţarea în tot sauîn parte la capacitatea de folosinţă precum şi orice acte juridice îndreptate spre limitarea persoanei în capacitatea de folosinţă sînt considerate nule.

Interzicerea renunţării la capacitate de exerciţiu nu trebuie confundată cu posibilitatea renunţării la un anumit drept subiectiv, operaţiune pe deplin posibilă.

d.) Intangibilitatea exprimă caracteristica potrivit căreia capacităţii de folosinţă nu i se va putea aduce limitări sau îngrădiri de cît în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, art. 23 alin. 3 C civil. Aşa dar, numai prin lege se poate stabili cazurile de limitare a capacităţii de folosinţă, însă nici legea nu-l poate lipsi pe om total de această capacitate. Omul pierde integral capacitatea de folosinţă numai în cazul dispariţiei sale ca subiect de drept.

c.) Universalitatea capacităţii de folosinţă constă în faptul că această capacitate este recunoscută tuturor persoanelor fizice. Acest caracter reiese şi din art. 6 al Declaraţiei universale a dreptului omului, care prevede că fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea sa juridică.

2. 2. Începutul capacităţii de folosinţă

Potrivit art. 18 alin. 2, C. civ, capacitatea de folosinţă începe de la naşterea omului. Această dispoziţie consacră principiul potrivit căruia începutul capacităţii de folosinţă este cel al datei naşterii persoanei fizice, moment care se poate dovedi cu actul de stare civilă care este certificatul de naştere eliberat în condiţiile legii.

În lipsa unui certificat constatator al naşterii, data naşterii va fi cea înscrisă în actul de naştere potrivit declaraţiei făcute de persoana obligată.

De la acest principiu codul civil prevede şi o excepţie consacrată prin două dispoziţii legale. Potrivit art. 18 alin. 3, C. civ: "dreptul la moştenire a persoanei fizice apare la concepţiune dacă se naşte viu", şi art. 1500, alin. 1, lit. a, C. civ., atunci cînd stabileşte clasele de moştenitori prevede că din prima clasă fac parte descendenţii inclusiv cei născuţi vii după decesul lui.

Pentru a se considera că s-a născut viu copilul trebuie să respire celpuţin o dată. Acest lucru se poate dovedi prin mijloacele oferite de ştiinţele medicale, existenţa aerului în plămâni fiind în acest sens concludent.

Trebuie de spus că această excepţie se referă doar la o parte a conţinutului capacităţii de folosinţă şi anume la acea de dobîndire de drepturi subiective civile, nu şi obligaţii civile. Aceasta deoarece anticiparea capacităţii de folosinţă este o măsură de protecţie a drepturilor copilului conceput dar încă nenăscut, şi nicidecum o măsură îndreptată împotriva intereselor lui.

De asemenea trebuie de spus că această excepţie se referă doar la posibilitatea de a dobîndi capacitatea înainte de naşterea acestuia, nu şi la situaţia cînd acesta ar putea fi dobîndită şi ulterior naşterii persoanei fizice.

2. 3. Conţinutul capacităţii de folosinţă

Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice poate fi înţeles şi exprimat sintetic în aptitudinea de a avea orice drept şi orice obligaţie civilă prevăzută de lege. Cu alte cuvinte conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice cuprinde toate drepturile şi obligaţiile civile pe care le poate avea un subiect de drept.

Totuşi o precizare se impune şi anume conţinutul capacităţii de folosinţă poate fi întâlnit în toate cazurile cu excepţia capacităţii de folosinţă anticipată care cuprinde doar aptitudinea de a dobîndi drepturi subiective civile nu şi obligaţii.

Conţinutul capacităţii de folosinţă poate fi identificat, grupîndu-l după mai multe criterii, dintre care:

1. ) Raportat la sistemul legislativ în vigoare. Deşi inventarierea acestor drepturi şi obligaţii este imposibilă de realizat, totuşi volumul acestor drepturi şi obligaţii este dependentă de regimul social existent la un moment dat într-o societate dată. Astfel înainte de anul 1991 volumul acestor drepturi era considerabil mai mic, de cît cel existent la ora actuală, dat fiind restrîngerile dreptului de proprietate pe care acesta le-a cunoscut.
2. ) Raportat la îngrădirele reglementate. Întinderea reală a conţinutului capacităţii de folosinţă se va aprecia şi în funcţie de limitele de exercitarea a acestor drepturi şi asumarea obligaţiilor prevăzute de lege. Aceste îngrădiri sînt stabilite de legislaţia în vigoare fie sub forma unor măsuri de protecţie a unor interese individuale ori generale fie ca măsuri cu caracter de sancţiune.
3. ) Raportat la izvoarele drepturilor şi obligaţiilor din conţinutul capacităţii de folosinţă. În

acest sens drepturile şi obligaţiile din conţinutul capacităţii de folosinţă pot fi de origine civilă, muncii, procesuală, ş.a.

2. 4. Îngrădirile capacităţii de folosinţă

Din caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă rezultă că nu pot exista îngrădiri ale acestei capacităţi, de cît în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. Aceste îngrădiri ale capacităţii de folosinţă nu reprezintă de cît nişte incapacităţi de folosinţă, care sînt de două feluri:

1. ) Îngrădiri cu caracter de sancţiune. Aceste incapacităţi sînt prevăzute atît de legislaţia civilă cît şi cea penală, şi se face în funcţie de norma juridică care se încalcă prin conduita persaonei.

• îngrădirile cu caracter de sancţiune civilă sînt reglementate în mod expres prin lege. Trebuie de spus că fiind vorba de o pedeapsă, această îngrădire presupune existenţa unei hotătîri judecîtoreşti în acest sens. Dintre aceste identificăm:
• decăderea din drepturile părinteşti prevăzută de art. 67 din C. fam. Potrivit acestui art. părinţii pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti dacă se constată că se eschivează de la exercitarea obligaţiilor părinteşti sau abuzează de drepturile părinteşti.
• succesurul nedemn prevăzut de art. 1434 din C. civil, în conformitate cu care nu pot fi succesori testamentari sau legali persoana care a comis intenţionat o infracţiune constatată de către instanţă printr-o hotărîre judecîtorească sau a pus intenţionat pedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce lasă moştenirea sau a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate sau la majorarea cotei succesorale a tuturor acestora.
• îngrădiri cu caracter de sancţiune penală sînt stabilite de legea penală. Potrivit art. 62 din C. penal, persoana care a săvîrşit o infracţiune poate fi pedepsită cu privaţiune de libertate şi poate fi privată de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate.
  1. ) Îngrădiri cu caracter de protecţie sînt incapacităţi speciale care se referă fie la încheierea unor acte juridice fie la dobîndirea unor drepturi şi obligaţii. Trebuie de spus că aceste îngrădiri operează de plin drept, prin simpla incadrare a persoanei fizice în ipoteza normei care stabileşte incapacitatea şi nicidecum prin efectul unei hotătîri judecîtoreşti. Dintre acestea identificăm:
• interdicţia de a fi tutore sau curator. În art. 38 alin 4, C. civ, sînt prevăzute o serie de categorii de persoane care, fie există o incompatibilitate între interesele celui pus sub tutelă sau curatelă şi persoana chemată a exercita această funcţie, fie că a decăzut sau i s-a interzis acest drept, fie că nu are descernământul necesar, nu poate fi tutore sau curator.
• interdicţia de a încheia unele acte juridice. Potrivit art. 43 alin. 3 din C. civil, tutorele sau curatorul, soţul şi rudele acestora de pînă la gradul al patrulea inclusiv nu au dreptul să încheie convenţii cu persoana pusă sub tutelă, cu excepţia transmiterii cître acesta a averii prin donaţie sau în folosinţă gratuită.

— nedemnitate legală. Nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti care, la data deschiderii succesiunii nu sînt restabiliţi în aceste drepturi şi nici părinţii sau copii maturi care s-au eschivat cu rea-credinţă de la executarea obligaţiei de întreţinere a celui ce a lăsat moştenirea dacă această circumstanţă este constatată printr-o hotărâre judecîtorească.

• Capacitatea de folosinţă a cetăţenilor străini şi apatrizi

În conformitate cu art. 1588 din C. civil, în materie de capacitate de folosinţă, cetăţenilor străini şi apatrizilor în Republica Moldova li se acordă regim naţional, cu excepţia cazurilor prevăzute de Constituţie şi de alte legi ale Republicii Moldova sau de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. Aşa dar, regula generală în această materie este că: "cetăţenii străini şi apatrizii au aceiaşi capacitate de folosinţă ca şi cetăţenii Republicii Moldova cu excepţiile stabilite de lege".

O astfel de excepţie este prevăzută la art. 38 din Legea cu privire la proprietate care admite proprietatea cetăţenilor străini şi a persoanelor juridice străine, organizaţiilor internaţional şi a persoanelor fără cetăţînie cu excepţia proprietăţii asupra terenurilor cu destinaţie agricoilă şi ale fondului silvic.

O altă excepţie o reprezintă retorsiunea prevăzută la art. 1584 din C civil. Potrivit acesteia, în cazul în care într-un stat, cu privire la drepturile patrimoniale sau personal nepatrimoniale, sînt stabilite anumite restricţii cetăţenilor Republicii Moldovei, statul moldovenesc îşi rezervă dreptul de a stabili restricţii similare cetăţenilor acelui stat.

• Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Potrivit art. 18 alin. 2, part.ea a doua, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează o dată cu moartea acestuia. Odată cu moartea persoanei fizice încetează calitatea de subiect de drept, şi implicit capacitatea de folosinţă.

Moartea persoanei fizice poate fi constatată fizic sau poate fi declarată judecîtoreşte.

În cazul în care ea este constatată fizic stabilirea exactă a datei morţii este relativ simplă. Moarte fizică se stabileşte prin certificatul constatator al morţii întocmit şi semnat de un medic sau agent sanitar. Apoi data morţii va fi înserată în actul de deces întocmit de funcţionarul stării civile care va elibera şi un certificat de deces, în care se va consemna aceiaşi dată a morţii.

În cazul în care moartea persoanei fizice nu poate fi constatată fizic ea va fi declarată judecătoreşte după respectarea şi îndeplinirea unei proceduri prealabile. În acest caz data morţi persoanei fizice va fi data rămînerii definitive a hotătîrii judecîtoreşti de declarare a morţii.

3. Capacitatea de exerciţiu
4. 1. Noţiune

După cum am mai spus simpla existenţa a persoanei fizice este suficientă ca ea să poată avea drepturi şi obligaţii civile. Însă aceasta nu este suficientă prin ea însăşi pentru ca un subiect de drept civil să poată încheia personal acte juridice civile. Este nevoie ca ea să aibă o anumită maturitate psihică. Această maturitate psihică constituie condiţia în care legea recunoaşte persoanei fizice respective capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice poate fi definită ca fiind acea parte a capacităţii de drept civil care constă în aptitudinea de a dobîndi şi a exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile.

Definiţia legală a capacităţii de exerciţiu este prevăzută la art. 19, C. civ, care prevede că: "capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobîndi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa".

Sediul materiei, art. 19 - 26, C. civil.

• Caracterele juridice

Capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice îi sînt specifice următoarele caractere juridice:

--- Legalitatea exprimă ideia că această capacitate este opera legiuitorului concretizată în faptul că instituirea, stabilirea conţinutului precum şi încetarea ei sînt stabilite exclusiv de lege. Voinţa individuală a omului neavînd nici un rol în această privinţă. Unicul izvor al capacităţii de exerciţiu este legea iar normele respective au un caracter imperativ.

• Generalitatea capacităţii de exerciţiu priveşte conţinutul acesteia şi constă în aptitudinea abstractă a omului de a dobîndi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de orice fel de act juridic civil. Generalitatea capacităţii juridice trebuie privită în funcţie de gradele ei. Cel mai intins grat de generalitate n-il oferă capacitatea de exerciţiu deplină, iar un grad mai redus capacitatea de exerciţiu restrânsă.
• Inalienabilitatea constă în imposibilitatea subiectului de drept de a putea renunţa în tot sau în parte la capacitatea de exerciţiu. Inalienabilitatea este consacrată expres în dispoziţiile art. 23 alin. 4, C civil, care prevede că renunţarea totală sau parţială la capacitatea de exerciţiu, alte acte îndreptate spre limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu sînt nule.
• Egalitatea. Potrivit art. 23 alin 1, C. civ., capacitatea civilă este recunoscută în măsură egalităţii tuturor persoanelor, indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de cultură sau de alte criterii similare.
• Intangibilitatea este acel caracter juridic care constă în faptul că nimeni nu poate fi limitat încapactate de exerciţiu de cît în cazul şi în modul prevăzut de lege, art. 23 alin. 3 C. civil. Deci, dacă regula este intangibilitatea capacităţii de exerciţiu există cazuri cînd în mod excepţional, şi aceasta numai în condiţiile prevăzute de lege este posibilă limitarea acesteia. Astfel în urma consumului excesiv de alcool sau a unor substanţe psihotropice persoanei în cauză i se poate limita capacitatea de exerciţiu.
• Categoriile capacităţii de exerciţiu

Deşi capacitatea de exerciţiu este egală pentru anumite categorii de persoane ea este diferită de la o categorie de persoane la alta. Criteriul în funcţie de care se va aprecia conţinutul capacităţii de exerciţiu va fi cel al aprecierii gradului de descernămînt al persoanei. Analiza gradului de descernămînt presupune posibilitatea aprecierii de cître persoanele fizice a consecinţelor juridice civile ale manifestărilori lor de voinţă.

Codul civil, la art. 20, 25 reglementează următoarele situaţii în care poate fi analizată capacitatea de exerciţiu:

1. ) Capacitatea de exerciţiu deplină

• Capacitatea de exerciţiu a persoanelor majore, cele care au împlinit vârsta de 18 ani.
• Capacitatea de exerciţiu a persoanelor care s-au căsătorit înaintea împlinirii vîrstei de 18

ani.

--- Capacitatea de exerciţiu a persoanelor emancipate.

1. ) Capacitatea de exerciţiu restrânsă

• Capacitatea de exerciţi a minorilio între 7 şi 14 ani;
• Capacitatea de exerciţiu a minorilor între 14 şi 18 ani;
• Capacitatea de exerciţiu limitată a persoanelor consumatoare de substanţe psihotropice sau consumului excesiv de alcool.

1. ) Lipsa capacităţii de exerciţiu.

• A minorilor pînă la vârsta de 7 ani.
• A persoanelor declarate incapabile printr-o hotărîre judecătorească.

3.3.1. Capacitatea de exerciţiu deplină

Capacitatea de exerciţiu deplină este aptitudinea de a dobîndi prin acţiunile sale orice drept personal nepatrimonial ori patrimonial şi de a-şi asuma orice obligaţie.

Codul civil identifică trei situaţii în care poate fi analizată capacitatea de exerciţiu deplină:

1. ) Este cazul minorului care a ajuns la majorat. Potrivit art. 20 C civl, capacitatea deplină de exerciţiu începe la data cînd persoana fizică devine majoră, adica la împlinirea a 18 ani. Ea intervine de drept, fiind suficientă doar împlinirea vîrstei, nefiind necesară existenţa unei decizi, hotărîri a autorităţilor în acest sens. Aceasta este regula generală în ce priveşte începutul capacităţii depline de exerciţiu.
2. ) Este cazul minorilor care sau căsătorit pînă la vîrsta de 18 ani. O astfel de posibilitate este prevăzută la art. 20 alin. 2, C. civil, care prevede că minorul dobîndeşte prin căsătorie capacitatea deplină de exerciţiu.

Necesitatea în acest caz a unei capacităţi de exerciţiu anticipate este dictată din două motive: de cel al principiului egalităţii în drepturi a soţiilor în relaţiile de familie, precum şi cel al necesităţii sociale sau materiale de a încheia anumite acte juridice pentru care legea cere doar capacitatea deplină de exerciţiu.

Dacă căsătoria se desface, prin divorţ, înainte de împlinirea a 18 ani, cel ce a dobîndit capacitatea de exerciţiu deplină prin căsătorie îşi va păstra această capacitate. Dacă căsătoria este lovită de nulitate soţul care a dobîndit astfel capacitatea deplină de exerciţiu îşi va pierde această calitate.

1. ) Este cazul minorilor care a dobîndit această calitate prin ceia ce numim Acest caz este prevăzut la art. 20 alin 3, C. civ. Potrivit acestui articol minorul poate fi recunoscut ca avînd capacitate de exerciţiu dacă:

• a împlinit vârsta de 16 ani;
• este angajat în baza unui contract de muncă
• practică activitatea de întreprinzător cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului.

Emanciparea minorului poate fi efectuată numai în baza hotătîrii autorităţii tutelare cu

acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor. Dacă unul dintre părinţi, adoptatori nu este de acord cu emanciparea copilului, sau în general lepseşte un astfel de acord, el va pute fi suplinit printr-o hotărîre judecîtorească, art. 20 alin. 3 C civil.

3.3 2. Capacitatea de exerciţiu restrînsă

Capacitatea de exerciţiu restrînsă reprezintă aptitudinea minorului în vîrstă de 7 - 18 ani, sau a persoanelor limitate în capacitate de exerciţiu de a dobîndi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea personal de acte juridice iar în unele cazuri cu încuviinţare prealabilă a ocrotitorului legal.

Sînt identificate mai multe situaţi în care persoanele au capacitate de exerciţiu restrînsă.

a.) Capacitatea de exerciţiu a minorului cu vîrstă cuprinsă între 7 şi 14 ani. Potrivit art. 22 alin. 1, din C. civil, prevede că, toate actele juridice pentru şi în numele minorului pînă la împlinirea vârstei lui de 14 ani pot fi încheiate doar de părinţi, adoptatori sau tutore, în condiţiile legii. Deci, în această materie regula este că minorii nu vor putea încheia acte juridice de sinestătător. Actele juridice în numele şi pe seama lor vor fi încheiate de părinţii sau tuturii lor.

De la această lipsă totală de capacitate de exerciţiu a minorului sub 14 ani legea civilă recunoaşte acestuia posibilitatea de a încheia unele acte juridice. Acesta este şi motivul pentru care minorului sub 14 ani îi este recunoscută o capacitate de exerciţiu dar care este una mult restrînsă.

Printre actele juridice pe care le poate încheia minorul sub 14 ani sînt:

• acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheiierii lor;

--- acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor;

• acte de conservare. Acestea sînt acte prin care se urmăreşte preîntîmpinarea perderii unui drept subiectiv civil. Avînd în vedere că aceste acte nu comportă decît cheltuieli reduse comparativ cu valoarea dreptului ce se conservă acestea pot fi încheiate şi de minorul cu vîrsta între 7 - 14 ani.
  1. ) Capacitatea de exerciţiu a minorului cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani. Potrivit art. 21 alin 1, C. civil, minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului, iar în cazurile prevăzute de lege şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare.

Regula generală care funcţionează în această materie este că minorii cuprinşi între aceste vîrste vor putea încheia acte juridice doar cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, adoptatorilor sau autorităţii tutelare. Nu este necesar existenţa în acest sens a consimţămîntului ambelor soţi, sau adoptatori.

De la această regulă există şi excepţii potrivit cărora minorul care a împlinit 14 ani poate încheia singur acte juridice, fără consimţămîntul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului. Acestea sînt actele prin care pot:

--- să dispună de salariu, de bursă sau de alte venituri rezultate din activitate proprie;

--- să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale apărate de lege;

--- să facă depuneri în instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri în conformitate cu legea,

• să încheie acte juridice permise minorilor între vârsta cuprinsă între 7 şi 14 ani.
• să fie membru de cooperativă dacă a împlinit 16 ani;
• să răspundă de daunele materiale pe care le-a cauzat, dacă a împlinit vîrsta de 15 ani.

1. ) Capacitatea de exerciţiu limitată pentru motive întemeiate, a persoanei consumatoare de substanţe psihotropice sau ca urmare a consumului abuziv de alcool.

Limitarea în capacitate de exerciţiu constă în faptul că persoana fizică este lipsită de posibilitatea de a-şi dobîndi prin acţiunile sale drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe care, în temeiul legii, le-ar putea dobîndi şi asuma.

Pot fi limitaţi în capacitate de exerciţiu următoarele categorii de persoane pentru următoarele

motive:

• Minorii cuprinşi între vârstele 14 şi 18 ani pentru motive întemeiate, aprecierea lor fiind lăsate la latitudinea instanţei judecîtoreşti, art. 21 alin. 3 C. civil. Deşi această categorie de minori au o capacitate de exerciţiu restrînsă, ea poate fi restrînsă şi mai mult prin interzicerea acestor minori de a încheia anumite acte juridice pe care în mod legal le-ar fi putut încheia ei însuşi.

Această limitare priveşte umătoarele acte juridice:

--- cele de a dispune de salariu, bursă, sau de alte venituri rezultate din activităţi proprii;

--- cele de exercitare a dreptului de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale apărate de lege.

Trebuie de spus că limitarea în capacitate de exerciţiu poate fi cerută doar de părinţi, adoptatori, curatori şi autoritatea tutelară şi pronunţată de instanţa de judecată.

• Persoanele care consumă abuziv băuturi alcoolice, droguri sau alte substanţe psihotropice. O astfel de limitare va fi posibilă numai dacă în urma acestor fapte el crează familiei o stare materială grea. Categoria de acte juridice pe care acesta nu le poate încheia sînt cele referitoare la dispunerea de patrimoniu, cele de a primi sau dispune de salariu, de pensie, sau de alte venituri.

Dacă persoana fizică încetează să săvârşească faptele care au condus la limitarea capacităţii de exerciţiu ea va putea fi anulată.

Limitarea în capacitate de exerciţiu precum şi anularea ei este atributul exclusiv al instanţei judecătoreşti.

Persoana limitată în capacitate de exerciţiu i se va institui curatela.

4. Interzişii judecătoreşti

Interzişii judecîtoreşti sînt acele persoane care datorită unei debilităţi mintale, constatată printr-un certificat medical pronunţată în baza unei hotătîri judecîtoreşti, sînt lipsiţi de posibilitatea de a conştientiza şi dirija acţiunile sale. Lipsirea prin hotărâre judecîtorească a alienaţilor ori debililor mintali de capacitate de exerciţiu este o măsură de ocrotire a acestor persoane fizice.

Potrivit art. 25 din C. civil. temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice servesc: "bolile mintale sau deficienţile mintale, din a căror cauză persoana nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale".

Declararea unei persoane fizică incapabile se poate face doar pe cala judiciară în baza unei hotătîri judecîtoreşti. Atestarea deficienţilor mintale printr-un certificat medical nu dă dreptul de a considera persoana incapabilă.

Persoanele sau instituţiile care pot formula o cerere în judecată pentru declararea incapacităţii sînt potrivit art. 302, alin 2, C. proc. civ: membrii de familie, rudele apropiate (părinţi, copii, fraţi, surori, bunici,) organul de tutelă sau curatelă, instituţia psihiatrică, procurorul. În cazul în care cererea este formulată de o altă persoană sau instituţie de cît autoritatea, organul de tutelă, prezenţa acesteia din urmă este obligatorie. În cazul în care această cerere a fost introdusă cu rea credinţă de cître membrii de familie aceşte vor fi obligaţi la repararea prejudiciului suferit

În cazul în care se constată că temeiurile pentru declararea incapacităţii sînt fondate instanţa de judecată va pronunţa o hotărăre prin care-l va declara incapabil. Asupra persoanei declarate incapabil, organul de tutelă sau curatelă va institui tutela.

Instituirea tutelei este o măsură de protecţie a persoanei declarată incapabilă care este pusă la adăpost de actele juridice prejudiciabile pe care le poate încheia. În acest sens art. 24, C. civil, stabileşte că actele juridice în numele persoanei incapabile vor fi încheiate de cître tutore, iar art. 222, alin 1, C. civ., prevede şi sancţiunea ei, ca fiind nulitatea absolută.

În cazul în care motivele care au stat la baza instituirii tutele nu mai subzistă, instanţa judecătorească, în baza unei expertize psihiatrice, la cererea persoanelor care au cerut declararea incapacităţiii, va pronunţa o hotărîre prin care va desfiinţa tutela.

5. Declararea persoanei fizice dispărute fără veste

Pentru a înlătura instabilităţile juridice şi materiale pe care le poate comporta absenţa îndelungată a persoanei fizice de la domiciliu, legea reglementează un statut special şi anume declararea persoanei dispărute fără veste.

Temeiul declarării persoanei fizice dispărute fără veste sînt prevăzute la art. 49 alin. 1 C. civil, care prevede că persoana fizică poate fi declarată dispărută fără veste dacă lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an de ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei.

Cererea va putea fi înaintată de cître orice persoană interesată în instanţa de judecată, după expirarea unui an de zile din momentul primirii ultimelor ştiri despre cel dispărut. Dacă este imposibil de stabilit data ultimelor ştiri despre persoana dispărută, termenul de un an de zile începe cu ziua lunii ce urmează celei în care au fost primite ultimele ştiri despre ea, iar dacă nu se poate stabili o astfel de lună, ziua de 1 ianuarie a anului următor, art. 49 alin. 2, C. civ.

În ce priveşte judecarea cererii de declarare a dispariţiei aceasta este de competenţa exclusivă a instanţei judecîtoreşti ea fiind singura instituţie care se poate pronunţa în acest sens.

5. 1. Efectele declarării dispariţiei

Efectele declarării jidecîtoreşti a unei persoane fizice sînt dominate de prezumţia legală că acea persoană este în viaţă.

Prin urmare aceasta nu produce efecte juridice cu privire la capacitatea persoanei, art. 50 alin. 2, C. civil. Deci, acesta, în caz de reapariţie, va putea pretinde exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor asumate de cealaltă parte pentru actele juridice încheiate de el, în alt loc de cît cel al domiciliului. Deci, altfel spus actele juridice încheiate de cître cel declarat dispărut în altă parte de cît domiciliul lui vor fi valabile.

Totuşi hotărîrea instanţei judecîtoreşti va produce unele efecte juridice, în special cu privire la administrarea patrimoniului persoanei declarate dispărute fără veste. Astfel, dacă este nevoie administrarea permanentă a patrimoniului, instanţa de judecată, după expirarea unui an de zile de la data ultimelor ştiri a dispărutului, va putea numi un administrator, cu care autoritatea tutelară va încheia un contract de administrare feduciară, art. 1053 - 1060 C. civil). În cazul în care este nevoie, instanţa de judecată va putea numi un administrator şi înnainte de expirarea unui an de zile.

5. Efectele apariţiei persoanei declarate dispărute fără veste

Principalele efecte pe care le comportă apariţia persoanei declarate despărute fără veste sînt cele ce privesc consecinţele ce rezultă din administrarea fiduciară a patrimoniului persoanei dispărute. Potrivit art. 51 alin. 1 C. civil, în cazul în care persoana declarată fără veste reapare sau parvin ştiri despre locul unde se află, persoana interesată poate cere anularea hotătîrii de declarare a dispariţiei, desfiinţând după caz administrarea feduciară a patrimoniului celui dispărut. Dacă administrarea fiduciară a fost desfiinţată, administratorul fiduciar urmează să prezinte o dare de seamă privind administrarea bunurilor. El va fi ţinut la repararea prejudiciului cauzat prin administrarea necorespunzătoare a patrimoniului celui dispărut.

De asemenea el nu va trebui să facă demersurile în vederea redobîndirii capacităţii de exerciţiu.

6. Declararea morţii

Declararea judecîtorească a morţii este mijlocul juridic prin care se determină data decesului persoanei fizice în situaţiile în care moartea acesteia nu poate fi constatată fizic. Ea se întemeiază pe prezumţia că cel care lipseşte de la domiciliu o perioadă îndelungată, determinată de timp sau producerea unor împrejurări care determină dispariţia sa, reprezintă o cauză care ne poate sugera decesul acelei persoane.

Temei pentru declararea persoanei dispărute pot fi:

— lipsa ei de la domiciliu

--- lipsa în decursul a 6 luni a ştirilor despre ea dacă a dispărut fără veste în împrejurări ce prezentau o primejdie de moart.e sau care dau temei a presupune că a murit în urma unui accident;

--- militarul sau o altă persoană, dispăruţi fără veste în legătură cu acţiuni militare, pot fi declaraţi morţi pe cale judecîtorească numai dacă au trecut doi ani din ziua încetării acţiunilor militare.

Drept data morţii persoanei declarată decedată reprezintă data în care hotărârea judecîtorească de declarare a decesului a rămas definitivă. De la această regulă există o excepţie şi anume data decesului va fi considerată data cînd persoana a dispărut în împrejurări ce prezentau primejdie de moarte sau care dau temei a presupune că a murit în urma unui accident.

6. 1. Efectele declarării morţii

Potrivit art. 52 alin. 4, C. civ: "declararea decesului persoanei produce efecte juridice ca şi decesul fizic constatat", adica drepturile persoanei fie încetează, fie trec la moştenitori. În principal aceste efecte sînt:

--- deschiderea moştenirii, în funcţie de data morţii se va determina capacitatea succesorală a moştenitorilor;

--- încetarea căsătoriei prin moartea uneia dintre soţi;

--- încetarea măsurilor de protecţie indiferent că era beneficiar al acestora sau obligat, (tutela, curatela, ocrotirea părintească);

Hotărîrea de declarare a morţii nu va influenţa capacitatea juridică a persoanei la locul aflării ei. Astfel în cazul în care persoana fizică este în viaţă, actele juridice încheiate de ea, deci drepturile subiective dobîndite precum şi obligaţiile asumate în locuri unde nu se ştia de moartea ei declarată, vor fi pe deplin valabile.

6. 2. Rfectele apariţiei persoanei declarate decedată

In cazul reapariţiei persoanei declarată decedată aceasta va produce efecte atît în ce priveşte însăşi hotărîrea judecîtorească cît şi situaţia lui juridică.

Astfel, în primul caz, potrivit art. 53 alin. 1, C. civ., instanţa de judecată va anula hotărârea de declararea a decesului ei. In baza acestei anulări se for face rectificările ce se impun în actele de stare civilă.

In ce priveşte capacitatea acestuia, reapariţia sa nu are nici un efect, aceasta deoarece el nu a pierdut-o niciodată.

Nu şi acelaş lucru se poate spune şi despre sitaţia juridică a drepturilor patrimoniale ale celui reapărut. Din dispoziţiile art. 53 alin. 2 - 4, C. civ., se poate deduce următoarele situaţii în care se poate pune problema restabilirii situaţii anteioare datei declarării decesului:

1. ) În cazul în care în urma declarării decesului bunul a trecut la dobînditor cu titlu gratuit. Deosebim două situaţii:

• Dacă dobînditorul este de bună - credinţă, deci cînd el a crezut întradevăr că bunul i-a fost transmis lui ca efect al morţii celui ce-l avea în proprietate, acesta va trebui să reîntoarcă bunul reţinînd fructele pînă la data anulări hotărîrei de declarare a decesului. De asemenea, el va putea pretinde şi cheltuielile efectuate cu întreţinerea lui (impozite, conservarea lui), compensarea îmbunătăţirilor dacă acestea nu pot fi separate fără a se aduce prejudici bunului, precum şi cele care au dus la sporirea valorii lui. Dacă la rîndul său bunul a fost înstrăinat depinde de caracterul înstrăinării. Astfel dacă el a fost înstrăinat cu titlu gratuit ca urmare a anulării actului iniţial se va anula şi actul subsegvent urmînd ca bunul să se reîntoarcă în patrimoniile persoanelor care lau deţinut pînă ce acesta va ajunge în patrimoniul persoanei declarate moarte şi reapărute. Dacă bunul a fost înstrăinat cu titlu oneros, suma de bani va lua locul bunului. El nu va răspunde în caz de peire dintr-un caz de forţă majoră.
• Dacă dobînditorul este de rea - credinţă, deci cînd el a ştiut că cel declarat mort se află în viaţă, regimul juridic este cu totul altul. El va fi obligat să restitui nu numai bunul ci şi fructele acestuia culese din momentul dobîndirii lui. Pentru fructele neculese şi prejudiciile aduse bunului acesta va fi obligat la plata unei despăgubiri. El va răspunde nu numai de înstrăinările lui ci şi de dispariţia lui datoriă unei cauze de forţă majoră.
  1. ) În cazul în care bunul a fost dobîndit cu titlu oneros de asemenea deosebim două

situaţii:

--- Dacă dobînditorul este de bună - credinţă el va păstra bunul şi după reapariţia persoanei declarate decedate. Aceasta din urmă va fi satisfăcută din suma de bani care a luat locul bunului. Astfel potrivit art. 53 alin 3 prima parte, C. civ: "dobînditorul cu titlu oneros nu va fi obligat să restituie bunul ... ".

--- Dacă dobînditorul este de rea - credinţă el va fi obligat să restituie bunul, dacă nu s-a păstrat el va fi ţinut la plata costului acestuia. De asemenea de la acest dobînditor se poate cere toate veniturile pe care le-a obţinut pe toată durata posesiunii bunului.

c.) În cazul în care bunul a fost trecut în baza dreptului succesoral la stat el se va

reîntoarce în patrimoniul celui declarat decedat şi reapărut dacă se află în patrimoniul statului, iar dacă el a fost înstrăinat i se va restitui suma obţinută din vînzarea bunurilor, art. 53 alin. 4, C. civil.

7. Numele persoanei fizice

În raporturile juridice persoana fizică se identifică cu ajutorul atributelor de identificare printre care este şi numele. Numele poate fi definit ca fiind, cuvântul sau totalitatea cuvintelor cu ajutorul cărora se individualizează persoana fizică.

Numele este un drept subiectiv nepatrimonial reprezentînd prerogativele titularului de a-l purta, de a-l folosi, facultatea de a cere îndreptarea, rectificarea erorilor, a greşelilor strecurate în actele care cuprid numele, precum şi dreptul de a opune folosirii numelui său de cître alte persoane.

Numele prezintă următoarele caracteristici:

• este opozabil faţă de toţi este vorba de un drept absolut;

--- este inalienabil el nu poate forma obiectul unei vînzări, renunţării sau donaţii.

• este imprescriptibil, deci oricît ar dura neexercitarea dreptului la nume acesta nu se stinge, respectiv, oricît s-ar folosi cineva de nume el nu l-ar dobîndi.
• este personal fiind strâns legat de persoana fiecărui om;

--- este universal deoarece toţi oamenii au dreptul la nume;

• este legal deoarece condiţiile dobîndirii, modificării ori schimbării numelui sînt stabilite expres de lege.

Numele persoanei fizice este format din:

• nume de familie
• prenume

7.1. Numele de familie

Numele de familei este unul din elementele componente a numelui în sens larg. El este format din unul sau mai mule cuvinte, stabilit în condiţiile legii, art. 55 alin. 2, C. fam. Cu ajutorul numelui de familie, omul, ca subiect de drept se individualizează în societate. El nu aparţine exclusiv unei persoane fizice determinate, ci el aparţine, de regulă, membrilor aceleiaşi familii.

Stabilirea numelui fameliei se va face potrivit art. 55 alin. 2 C. fam., potrivit căreia: "copilul dobîndeste numele de familie al părinţilor săi. Dacă părinţii poart.ă nume de familii diferite, copilul va lua numele de familie al tatălui sau al mamei în baza acordului comun al acestora". În lipsa unui astfel de acord va decide autoritatea tutelară.

În ce priveşte schimbarea numelui de familie acesta se va realiza ca urmare a schimbării stării civile a persoanei sau din proprie iniţiativă. Schimbarea poate avea loc în următoarele cazuri:

1. ) În situaţia instituirii adopţiei, adoptatorii pot cere schimbarea numelui de familie al adoptatului, atribuindu-i numele de familie al adoptatorilor sau a unui dintre ei dacă aceştea nu au nume comun. Acordul copilului adoptat este obligatorie dacă copilul a atins vîrsta de 10 ani. Sediul materiei art. 129 C. fam.
2. ) În situaţia determinată de instituţia căsătoriei. Potrivit art. 17 C. Fam., la îcheierea căsătoriei soţii, la dorinţă, îşi aleg ca nume de familie comun:

--- numele de familie al uneia dintre ei

--- fiecare îşi păstrează numele de familie avute anterior căsătoriei;

• ori poate conexa la numele său numele de familie al soţului său.

1. ) În situaţia determinată de divorţ problema se pune numai dacă soţii au avut în timpul căsătoriei nume comun. În acest caz, art. 17 alin. 4, C. fam., prevede posibilitatea soţilor ca după dvorţ să păstreze numele de familei avut în timpul căsătoriei sau înnainte de aceasta.

d.) În situaţia în care se realizează la cererea persoanei, deci pe cale administrativă.

Această procedură este reglementată de legea cu privire la actele de stare civilă prin art. 49 - 53. Organul competent să rezolve o astfel de cerere este oficiul de stare civilă. Această cerere va putea fi soluţionată cu acordul părinţilor dacă persoana nu a împlinit vîrsta de 16 ani. După această vîrstă nu este necesar acordul părinţilor.

Cererea de schimbar a numelui de familie se examinează în termende două luni, care poate fi prlungit cu o lună, din motive întemeiate.

7.2. Prenumele

Prenumele este un alt element component al numelui în sens larg şi constă dintr-un cuvînt sau grup de cuvinte care individualizeză persoana fizică în familie şi împreună cu numele de familie în societate.

Potrivit art. 55, alin. 3, C. fam., copilul va purta un prenume simplu sau compus din două prenume, potrivit voinţei ambelor părţi.

De regulă prenumele persoanei fizice nu este supus modificării în urma schimbării sării civile. Dacă persoana îşi schimbă numele ea este obligată să aducă la cunoştinţa persoanelor interesate, cum ar fi creditorul sau depbitorul. Consecinţele ce pot rezulta ca urmare a neîndeplinirii acestei îndatoriri vor fi suportatea de debitorul aceste obligaţii.

În legătură cu prenumele, în legislaţi este reglementat şi termenul de pseudonim. Pseudonimul este compus dintr-un cuvînt sau grup de cuvinte reprezenîând numele pe care-l ea cineva pentru a ascunde publicului adevăratul său nume. Codul civil nu reglementează pseudonimul, utilizarea acestui o întîlnim în Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe^[1].

Stabilirea pseudonimului se face printr-o folosire simplă din propria dorinţă. El nu se modifică şi nu se înregistrează pe cale administrativă.

În legătură cu prenumele pot apărea şi alte manifestări ale lui, cum ar fi porecla. Acesta este o denumire denigratoare pe care i-o atribuie alte persoane din anturajul său determinată de defectele ei psihice, fizice, morale, stării civile sau sociale. Porecla nu este un drept subiectiv şi nu beneficiază de protecţie juridică.

8. Domiciliul

Un alt atribut de identificare a persoanei fizice în raporturile civile îl reprezintă domiciliul. Legea defineşte domiciliul ca fiind: " locul unde persoana fizică îşi are locuinţa statornică sau principală," art. 30, alin. 1, C. civ. În literatura de specialitate domiciliul a fost definit ca fiind acel atribut de identificare a persoanei fizice, care o individualizează în spaţiu, indicînd locuinţa ei statornică sau principală.

Locuinţa statornică este locul permanent de trai unde s-a stabilit persoana în virtutea condiţiilor de viaţă.

Locuinţa principală este locul unde acesta se află în mod permanent cînd în virtutea unor deferiţi factori locuieşte în mai multe locuri. Toate celelalte locuinţe vor fi secundare.

Persoana fizică poate să-şi aleagă domiciliul la dorinţa sa, drept garantat de Constituţie, art. 27 alin. 1. El trebuie stabilit cu exactitate, indicîndu-se localitatea, strada, numărul casei.

Unele categorii de persoane au stabilit domiciliul legal, minorii sub 14 ani. Domiciliul poate fi unul convenţional, cînd părţile unui act juridic prevăd ca executarea unui act juridic sau soluţionarea eventualului litigiu precum şi comunicarea actelor de procedură să se facă la un anumit loc.

Importanţa domiciliului este relevată de mai mulţi factori:

• De posibilitatea localizării locului execuţional a obligaţiei. Astfel dacă locul executării nu este determinat sau nu rezultă din natura obligaţiei, executarea urmează a fi efectuată la domiciliul sau sediul creditorului la momentul naşterii obligaţieii.
• De posibilitatea realizării ocrotirii unei categorii determinate de persoane. Atît domiciliul persoanei fizice ocrotite, cît şi cel al celui care ocroteşte are importanţă practică inclusiv în stabilirea competenţei autorităţilor de stat în raporturile de ocrotire.
• Altele.

Printre caracterele juridice ale domiciliului identificăm:

• Obligativitatea domiciliului înseamnă că orice persoană trebuie să aibă un domiciliu.
• Unicitatea domiciliului înseamnă că fiecare persoană poate avea şi are un singur domiciliu.

--- Stabilitatea domiciliului este acel caracter juridic care diferenţiază domiciliul ca locuinţă staturnică sau principală faţă de reşedinţa care este, după cum vom vedea, o locuinţă temporară.

9. Reşedinţa

9                                 9

Reşedinţa persoanei fizice este reglementată la art. 30, C. civil. Potrivit alin. 2, reşedinţa este: " locul unde-şi are locuinţa temporară sau secundară". Importanţa reşedinţei este evidenţiată prin aceia că ea stă la baza unei prezumţiei de stabilire a domiciliului. Astfel potrivit alin. 3, al aceluiaşi articol: "persoana a cărui domiciliu nu poate fi stabilit cu cetitudine se consideră domiciliată la locul reşedinţei sale". În lipsa reşedinţei, domiciliul va fi considerat ca fiind locul ultimului domiciliu.

În comparaţie cu domiciliul, reşedinţa nu se caracterizeză prin aceleaşi trăsături juridice ca obligativitatea, unicitatea sau stabilitatea, dimpotivă, ea este vremelnică şi facultativă.

10. Starea civilă a persoanei

Starea civilă este totalitatea calităţilor persoanei fizice care reprezintă condiţia juridică a acesteia în stat (cetăţean, apatrid), în societate (bărbat, femeie, major, minor) şi în familie (căsătorit, divorţat, rudă etc.).

Codul civil prin art. 54, reglementează în mod limitativ actele de stare civilă care sînt pasibile înregistrării de stat:

--- naşterea

• adopţia

--- stabilirea paternităţii

--- încheierea căsătoriei

• desfacerea căsătoriei
• schimbarea numelui
• decesul

De aici rezultă că nu toate actele juridice care influenţează regimul juridic al persoanei sînt supuse înregistrării de stat. De ex., lipsirea persoanei de capacitate de exerciţiu.

Această înregistrare se va efectua de cître organele înregistrării actelor de stare civilă. Aceste autorităţi precum şi procedura de înregistrare, rectificare, modificare, restabilire, anulare a actelor de stare civilă sînt stabilite prin Legea nr. 100 -XV din 26 aprilie 2001 privind actele de stare civilă.

 

"Legea nr.139 din 02.07.2010 publicată în Monitorul Oficial nr.191-193/630 din 01.10.2010.