În baza acestui contract, părţile contractante se obligă să transmită reciproc dreptul de proprietate asupra unui bun, deoarece fiecare parte este considerată totodată vînzător şi cumpărător, ele se numesc copermutanţi.
Asupra acestui contract se aplică regulile contractului de vînzare-cumpărare. În caz de diferenţă de preţ a bunurilor preschimbate, se achită o compensaţie printr-o sumă de bani numită sultă, care nu poate depăşi valoarea bunului. Orice parte contractantă are dreptul de a refuza predarea bunului (art.826 C.civ.). Schimbul reprezintă un contract juridico-civil, prin care părţile se obligă să transmită reciproc din proprietatea uneea în proprietatea alteea anumite bunuri. În prezentul cod legislatorul a scos în relief norme noi, menite să reglementeze unele raporturi ce nu s-au aflat pînă acum în aria sa de reglementare. Construcţia juridică a schimbului, expusă în al.1 Art.823 Cod civil permite să evidenţiem particularităţile juridice, caracteristice acestui tip de contract, care dau posibilitatea să delimităm schimbul de alte obligaţii contractuale, inclusiv şi de cel mai apropiat după natura sa contract, ca vînzarea-cumpărarea. Caracterul translativ de proprietate reprezintă criteriul determinativ al schimbului ca tip aparte de contract. Spre deosebire de alte contracte cu caracter oneros prin intermediul cărora bunurile se transmit în proprietate, contractul de schimb se caracterizează prin caracterul specific al contraprestaţiei, care se exprimă prin darea respectivă a unui bun pentru altul, ceea ce înseamnă că contraprestaţia îmbracă forma unui alt bun. În temeiul schimbului, în principiu, se exclude returnarea unui bun analogic, precum şi achitarea costului în bani. Un alt moment semnicativ, care, deşi nu
este expres oglindit în prezentul cod, dar reiese din natura obligaţiei de schimb, reprezintă momentul trecerii dreptului de proprietate asupra bunurilor schimbate. Legislatorul n-a stabilit o normă specială, referitoare la momentul trecerii dreptului de proprietate în contractul de schimb, dar normele generale ale Codului civil ce reglementează acest mecanism (Art.321), precum şi normele corespondente ale vînzarii-cumpărarii (Art.760) nu pot reflecta adecvat aceasta particularitate a schimbului. Esenţa juridică a acestei particularitaţi poate fi expusă în următoarea formulă, în baza contractului de schimb dreptul de proprietate asupra bunurilor primite trece la fiecare dintre părţi simultan, după ce obligaţiile de transmitere a bunurilor au fost onorate de către ambele părţi.
Reieşind din caracterul consensual al contractului, momentul încheierii lui nu poate fi legat de transmiterea de facto a bunurilor, deoarece schimbul de facto a bunurilor reprezintă executarea unui contract de schimb deja încheiat şi intrat în vigoare.
- Analiza normelor referitoare la vînzare-cumpărare, ce nu contravin esenţei schimbului, precum şi a întregului capitol în acest domeniu, putem face concluzia, că la baza delimitării acestor contracte stau anumite criterii de sistem. Vînzarea-cumpărarea se bazează pe criteriul obiectului concret (transmiterea cu titlu oneros a bunului în proprietate), iar schimbul ţine de corelaţia (interacţiunea) a două obiecte reconvenţionale. Schimbul este caracterizat de aceleaşi caractere de gen ca şi vânzarea-cumpărarea, se deosebesc numai prin caracterul contraprestaţiei. Prezenţa sau lipsa unora dintre caractere are o importanţă pentru procesul de formare a legii, deoarece permite aplicarea faţă de contract, în cazul nostru faţă de contractul de schimb, a normelor, condiţionate de acest caracter, în măsura în care ele nu vin în contradicţie caracterului special (forma de marfă a contraprestaţiei). Contractul de schimb poartă un caracter universal şi poate fi aplicat pentru reglementarea raporturilor cu participarea oricăror persoane, recunoscute în calitate de subiecţi ai dreptului civil. În baza Art.192 a prezentului cod Republica Moldova ca stat, participă la raporturile reglementate de legislatia civila pe principiul egalitatii participantilor la aceste raporturi. Legea nu stabileşte cerinţe speciale faţă de calitatea juridică a subiecţilor schimbului, însă urmează să ţinem cont de faptul că transmiterea reciprocă în proprietate a bunurilor, reprezintă o modalitate de dispunere a bunurilor, deaceea atît vînzătorul cît şi cumpărătorul, urmează să fie proprietarii bunurilor schimbate, sau titulari ai altor drepturi, care includ în sine împuternicirea de a dispune de ele. În cazurile prevăzute de lege sau contract, împuterniciri de dispoziţie asupra bunurilor pot fi delegate persoanelor, ce nu sînt titulari ai dreptului de proprietate şi anume într-u executarea de administrare fiduciară (Art.1053), comision (Art.1061), comisionarul profesionist (Art.1212). Determinînd categoriile de bunuri care pot servi în calitate de obiecte ale contractului de schimb, legiuitorul face referinţă la normele corespunzătoare ale codului civil referitoare la vînzare-cumpărare, deoarece normele ce perfectează schimbul nu stabilesc reguli deosebite în acest sens, limitînduse la noţiunea de bun (Art.285). Drepturile patrimoniale, privite în mod separat, nu pot aparţine nici unui subiect cu drept de proprietate, nu se atribuie la categoria de bunuri, formează obiecte aparte ale drepturilor civile, şi respectiv, nu pot fi atribuite în calitate de obiecte ale contractului de schimb. Conform contractului de schimb este exclusă restituirea bunurilor analogice celor transmise, precum şi achitarea preţului.
Contractul de schimb poate fi încheiat în privinţa bunurilor viitoare, adică în privinţa bunurilor care nu le deţin părţile la momentul încheierii contractului, dar le vor dobîndi sau le vor produce ăn viitor. Deseori, în circuitul civil se pune semnul egalităţii între contractul de schimb şi operaţiunea de barter. Însă practica judiciară internaţională nu recunoaşte o astfel de echivalenţă juridică între aceste doua categorii, deoarece, în contractele de barter este evidentă obligaţia unei părţi de a livra mărfurile în contul achitării celor recepţionate (ca o formă deosebită de efectuare a achitărilor pentru mărfurile livrate). Obiectul contractului de barter nu totdeauna coincide cu obiectul contractului de schimb, deaceea normele referitoare la schimb, urmează a fi aplicate faţă de barter nu direct, dar prin analogia legii.