Datorită complexităţii şi diversităţii termenului de devianţă , se pot prezenta mai multe definiţii date de –a lungul timpului.
- Sellin a definit devianţa ca fiind ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituţionale (Dragomirescu, V.T, 1976, p. 31).
R.K.Merton a desemnat prin comportament deviant o reacţie normală a oamenilor normali, plasaţi în condiţii normale (Merton, R.K. , 1965, p.16).
Emile Durkheim defineşte devianţa ca fiind acel comportament care depăşeşte limitele instituţionale şi sociale acceptate de societate ca fiind un mediu moral (Baciu, D. , 1994).
Cusson M. defineşte devianţa ca ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu aşteptările lor şi care în consecinţă riscă să trezească sancţiuni (Cusson M. ,1974).
Se poate observa că în toate definiţiile devianţei intervin cel puţin trei elemente constante:
Norma sau prescripţia ideală a comportamentului . Normele sunt în esenţă judecăţi de valoare cu privire la modalităţile de comportament adecvat în anumite situaţii sociale (Neamţu, C. , 2003, p.14). Orice normă prescrie indivizilor forme specifice de conduită, obligându – i să se conformeze anumitor exigenţe, se realizează anumite acţiuni compatibile cu religiile, interesele şi valorile grupului social din care fac parte. Normele sociale sunt de fapt prescripţii ale acţiunii sau repere ideale de comportament. Norma socială indiferent de formă se caracterizează prin următoarele trăsături: norma are un caracter general, deoarece stimulează anumite cerinţe specifice, obligatorii pentru toţi indivizii care se găsesc în situaţii similare sociale; norma are un caracter impersonal, fiind produsul violenţei colective a grupului social care a adoptat obligaţia respectivă; norma se aplică în instituirea unui sistem complex de sancţiuni, având rol stimulativ sau restrictiv prin intermediul cărora se realizează evaluarea acţiunilor membrilor grupului. (Rădulescu, S.M. p.17) În orice societate funcţionează următoarele categorii de norme: norme prescriptive care indică indivizilor ceea ce trebuie să facă; norme proscriptive care indică indivizilor ceea ce nu trebuie să facă; norme formale exprimare sub forma regulilor scrise elaborate de autorităţi; normele informale exprimate sub forma regulilor nescrise dar subînţelese; normele generale caracteristice unei întregi societăţi; normele specifice pe care le găsim doar la anumite grupuri sociale. Normele din familie sunt informale, nescrise dar subînţelese şi odată cu încălcarea lor se va aplica sancţiunile de rigoare.
Conformitatea se defineşte prin compatibilitatea comportamentului cu norma, caracterizată în elaborarea unor răspunsuri normale prescrise de normă. Conformitatea cu normele sociale este o rezultantă a acţiunii conjugate a cel puţin patru factori: presiunea grupului social exercită asupra individului o forţă pentru al determina să se integreze prin procesul de influenţare socială; procesul de socializare şi învăţare socială de către individ a normelor; conştientizarea faptului că, încălcarea normelor conduce la sancţiuni represive, în timp ce conformitatea reprezintă un proces socialmente normal recompensat pozitiv; faptul că, uneori indivizii nu conştientizează posibilitatea alegerii unor alternative de comportament în raport cu cel conformist. (Neamţu, C. , 2003, p. 16)
Devianţa constă în non – conformitate cu normele sociale sau în conflictul normativ cu standardele comportamentale ale comunităţii. Devianţa include acele comportamente care se abat sau intră în conflict cu standardele acceptate social sau cultural în cadrul unui grup, familie, societate.
Literatura de specialitate operează cu mai multe criterii de definire a devianţei după cum urmează:
Criteriul static – conceptul de devianţă şi normalitate vehiculează un sens static. Perspectiva interacţionistă asupra devianţei poate fi rezumată la următoarea idee: societatea creează devianţă, căci stabileşte şi impune norme şi reguli, definind gradul de libertate individuală posibil în interiorul societăţii. La fel şi –n familie se stabilesc şi se impun norme şi reguli de conduită, definind gradul de libertate al copiilor în familie, iar încălcarea acestor reguli şi norme creează devianţă în cadrul familiei.
Criteriul normativ defineşte devianţa ca încălcare a normelor sociale. Potrivit acestui criteriu, devianţa nu apare ca o trăsătură intrinsecă a comportamentelor indivizilor care încalcă normele sociale, ci ca o caracteristică atribuită acestora de către norme, care stabilesc ceea ce este dezirabil sau indezirabil, licit sau ilicit, normal sau deviant.
Criteriul magnitudinii şi gravităţii actului comportamental definesc ca deviante numai conduitele care se abat semnificativ de la expectanţele normative ale celorlalţi şi care sunt prin urmare, considerate periculoase. Pragul de intoleranţă socială a grupului cu privire la gradul de apropiere dintre conduita unui individ şi normă depinde şi de importanţa normei respective.
Criteriul reacţiei sociale consideră că devianţa apare în legătură cu intensitatea reacţiei emoţionale a publicului în faţa unei anumite conduite non – conformiste care utilizează diferite definiţii în caracterizarea unui act ca fiind deviant sau non – deviant.
Criteriul medical consideră ca devianţa rezultă ca urmare a incapacităţii unor indivizi de a respecta normele sociale, incapacitate determinată de existenţa deficienţelor fizice şi psihice.