În încercarea de a explica criminalitatea, teoriile cauzale ale devianţei reţin patru mari grupe de factori : neadaptarea individului, emulaţia din grupul de egali, diluarea autorităţii instituţiilor de control, inegalitatea socială.
Individul – o parte din teoriile ce încearcă descifrarea cauzelor fenomenului infracţional atribuie responsabilitatea individului în cea mai mare măsură. Una dintre cele mai vechi teorii din criminologie este cea a lui Pinatel, el însuşi un cunoscut criminolog al vremurilor sale. Acesta interpretează creşterea criminalităţii din societatea capitalistă ca pe o dovadă a “maladiei morale a progresului “ iar individul atins de această maladie se prezintă ca o “personalitate criminală”. Descriind personalitatea criminală, Pinatel vorbeşte chiar despre un nucleu al acesteia, incuzând egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă.
Autorul identifică şi sursele acestui nucleu: egocentrismul vine din competiţie, din inflaţia normelor legislative, din fenomenul de anomie, agresivitatea este consecinţa frustrărilor de diferite naturi şi a alcoolismului, în timp ce indiferenţa afectivă reprezintă ultima condiţie de trecere la actul infracţional. Celelalte componente psihologice care pot fi găsite la un delincvent nu sunt în relaţie cu trecerea la act, ci cu modalitatea de execuţie a actului criminal. Pinatel nu elimină însă din ecuaţia sa situaţia sau mediul. El atribuie o mare parte din importanţă şi situaţiei, completând explicaţiile cu ajutorul noţiunii de “ prag delincvenţional“. Prin conjugarea acestor concepte, ar rezulta că există situaţii specifice, periculoase, când ocazia pentru comiterea actului nu trebuie căutată, şi situaţii nespecifice, amorfe, când prilejul comiterii infracţiunii, trebuie căutat. Mediul este criminogen nu doar pentru creearea situaţiilor, dar şi prin facilitarea structurării criminale.
Un autor foarte cunoscut şi care a fost preocupat de importanţa personalităţii individului în producerea devianţei este Eysenck. Explicaţiile sale sunt legate de tipul de temperament şi de teoria condiţionării, el afirmând că extrovertiţii sunt mai greu condiţionabili decât introvertiţii; iar însuşirea normelor de convieţuire în societate este într-o mare măsură şi un act de condiţionare. Recidiva se explică prin legea secvenţei temporale, conform căreia un act e determinat de consecinţele pe care le are în timp, premiale, pozitive sau negative, de sancţiune. Dacă ambele sunt considerate, teoretic, echivalente ca pondere, atunci situaţia conflictuală se rezolvă în funcţie de consecinţa probabilă cea mai apropiată. Actul infracţional oferă o consecinţă imediată, în timp ce sancţiunea legală e mai îndepărtată în timp şi comportă un grad de incertitudine.
Explicaţia cauzală a actului delincvent prin prisma personalităţii delincventului se sprijină pe prevalenţa structurii psihice în realizarea acţiunii.
În explicarea delincvenţei, teoriile controlului social insistă pe rolul societăţii în apariţia fenomenului infracţional şi au drept punct de plecare transferarea întrebării de la “de ce fac ei ceea ce fac? “ la “ de ce noi nu facem ceea ce fac ei?“. Între aceste teorii se enumeră: teoria ataşamentului social, teoria circumstanţelor, teoria abţinerii, teoria alegerii raţionale şi a activităţilor rutiniere şi teoria etichetării.
Teoria ataşamentului social este reprezentată de Travis Hirschi a cărui idee centrală este că delincvenţa apare atunci când relaţiile de ataşament ale individului faţă de societate sunt slăbite sau întrerupte, ceea ce conduce la reducerea conformităţii. În general, indivizii aleg conformitatea pentru a nu distruge relaţiile lor cu familia, prietenii, locul de muncă, şcoala etc.
T.Hirschi afirma că unii dintre noi suntem “mai morali “ decât alţii în sensul în care simţim graniţa societăţii convenţionale în diferite stadii. Jaloanele acestei graniţe, sunt în concepţia lui, în număr de patru :
- Ataşamentul faţă de alţii, în particular faţă de părinţi şi profesori, prieteni, biserică etc. Atunci când există un puternic ataşament, există şi un puternic control, respectiv când acesta este scăzut poate apărea o dezvoltare dizarmonică a personalităţii.
- Angajarea (preferinţa acordată conformităţii) presupune gradul în care individul arată interes faţă de sistemul social şi economic. Dacă individual are foarte mult de pierdut în termeni de statut, loc de muncă, atunci probabilitatea de a deveni delincvent este mică. Adulţii, spre exemplu, sunt mai angajaţi decât copiii.
- 3. Implicarea se referă la investirea timpului în activităţi sociale dezirabile, în acte convenţionale, ceea ce diminuează timpul şi energia pentru scopuri ilegitime.
- Convingerile sau credinţa în validitatea regulilor, în valorile şi normele convenţionale.
Dacă aceşti patru piloni sunt fragili, este posibil să ne simţim “ liberi” să comitem diferite infracţiuni.
Teoria circumstanţelor are drept principal autor pe David Matza, care combină elemente ale teoriilor ce au ca centru de greutate motivaţia cu cele bazate pe punerea controlului în centrul ecuaţiei. El identifică structuri de gândire şi comunicare specifice delincvenţilor, punând în evidenţă că între viaţa convenţională şi cea ilegală există o interacţiune repetată, evitându-se una pe cealaltă. Fără a nega posibilitatea liberului arbitru, sunt puşi în lumină acei factori externi, conjucturali, care au o semnificaţie importantă.
Se ştie că societatea se caracterizează şi impune o serie de valori, încercând să controleze exprimarea acestora, dacă sunt conforme cu cele ale majorităţii, şi plasându-le pe cele specifice unei culture într-un anumit spaţiu şi timp. Sub imperiul moralităţii ea cataloghează anumite valori ca fiind indezirabile şi-i respinge pe cei care aderă la valorile neconformiste. Cât priveşte raţionalizările pe care şi le elaborează infractorii, autorul identifică 5 categorii de tehnici de neutralizare a responsanbilităţii :
- negarea responsabilităţii- conduită specifică celor ce nu dispun de capacităţi afective;
- negarea pagubelor – furtul este privit ca un împrumut;
- negarea victimei – “şi el a furat probabil de la altcineva“;
- condamnarea condamnatorilor – “ şi tu ai fi procedat la fel“;
- apel la o etica superioară – infracţiunea este necesară – “ nu puteam să fug, trebuia să-l apăr”.
Matza a pus în evidenţă existenţa unui pattern al comunicării în grupurile delincvente: înşelăciunea, păcăleala, ameninţarea, agresivitatea masculină, lipsa intimităţii. Rezultatul este că fiecare “crede” că celălalt comite infracţiunea şi, de fapt, nimeni nu este responsabil, iar elementele decizionale sunt absorbite de presiunea grupului.
Critica adusă acestei teorii este că s-a constatat că în realitate infractorii nu au tendinţa de a calcula costurile şi beneficiile acţiunii lor. În plus, ni se spune prea puţin despre mecanismul care face ca anumiţi oameni să comită infracţiuni şi alţii nu. Şi, nu în ultimul rând, abordează problema recidivei şi explicaţiile posibile ale acesteia.
Teoria abţinerii este reprezentată de un membru al şcolii de la Chicago, Reckless, care afirmă că indivizii posedă o serie de cenzuri sociale care ii ajută să reziste la presiunea de a comite infracţiuni.
Dintre presiunile sociale care determină de multe ori comiterea de acte infracţionale pot fi enumerate următoarele :
- presiuni exterioare – sărăcie, marginalizare;
- apartenenţa la o subcultură deviantă, influenţa mass-media;
- presiuni interne (trăsături de personalitate, complexe de inferioritate, conflicte interioare).
Obstacolele în calea acestor presiuni ar putea fi:
- obstacole interne – internalizarea valorilor convenţionale, trăsături de personalitate;
- obstacole externe – o familie suportivă, situaţie materială bună.
Punând în balanţă aceste două tipuri de factori, Reckless afirmă că o persoană poate deveni delincventă atunci când factorii predispozanţi sunt mai puternici decât obstacolele.
Teoria etichetării - pleacă de la premise că oamenii nu răspund pasiv la realitatea socială aşa cum este ea în mod obiectiv, ci realizează propria lor reprezentare în funcţie de ideile lor despre lume. Oamenii se văd pe ei înşişi raportându-se la celălalt semnificant, proiectează simbolic actele lor şi ale altora, anticipează răspunsul celorlalţi în funcţie de experienţa anterioară. Howard Becker specifica în legătură cu aceasta că “devianţa nu este calitate a persoanei care comite actul respective, ci o altă consecinţă a aplicării de către alţii a regulilor de numire a ceea ce este o infracţiune “. Comportamentul deviant este comportamentul etichetat astfel.
Primele elemente care anunţă apariţia teoriei le întâlnim la Tannenbaum, dar ce care o exprimă în forma ei clasică este E.Lemert. În primul rand, el face distincţia între devianţa primară şi cea secundară, specificând că spre deosebire de prima, cea de-a doua este, de fapt, o reorganizare a experienţei individului ca urmare a faptului că a fost identificat şi etichetat ca fiind infractor. Când o persoană începe să angajeze un comportament deviant sau un rol bazat pe înţelesul defensive, pe ajustarea problemelor legate de reacţia socială faţă de el, devianţa este secundară O dată stigma atribuită, individului îi va fi aproape imposibil să se elibereze de această etichetă şi îşi va asuma acest rol deviant.
În asumarea acestei etichete de deviant se observă parcurgerea unor etape :
- Situaţia iniţială – percepţia individului că nu este cu nimic diferit de toţi ceilalţi ;
- După aplicarea etichetei – percepţia individului – de ce ma tratează aşa?
- Răspunsul individului la etichetă – nu par să fiu ca ceilalţi, poate sunt atfel.
Reacţia poate fi :
- conformism şi anularea etichetei;
- incapacitatea de anulare a etichetei şi debut în cariera infracţională.
Comportamentul infracţional este privit ca fiind creat tocmai de agenţii controlului social care reprezintă interesele grupului dominant. H. Becker afirma că trebuie să înţelegem comportamentul deviant ca fiind acel comportament pe care oamenii il numesc aşa Becker creează termenul de “antreprenori morali” pentru a desemna agenţii care sunt implicaţi în procesul de etichetare.
Rezumând, principalele trăsături ale teoriei etichetării sunt :
- însuşi nici un act nu este criminal prin el;
- definiţiile actului infracţional sunt oferite de către clasa aflată la putere ;
- un individ devine infractor nu comiţând un act, ci după ce acel act este definit astfel de către autorităţi ;
- momentul identificării făptuitorului unui anume act este începutul procesului de etichetare ;
- decizia autorităţilor judecătoreşti este determinată de vârsta, clasa socială şi rasa celui adus în faţa instanţei ;
- sistemul judecătoresc se bazează doar pe presupunerea liberului arbitru şi nu pe recunoaşterea determinismului social ;
- procesul de etichetare poate conduce la identificarea individului cu imaginea deviantă sau cu o anumită subcultură.
Teoria etichetării arată, înainte de toate, limitele intervenţiei în sistem. Anii 70, care au cunoscut confuzia unei concluzii surprinzătoare în faţa statisticilor rezumate în celebrul “nimic nu merge“, au arătat că intervenţia nu reduce recidiva. Se pledează pentru o minimă intervenţie, maximă diversiune (evitarea judiciarizării) şi se recomandă ca în lucrul cu infractorii recidivişti să se insiste pe partea cognitiv-comportamentală.