Una dintre cele mai importante funcţii ale familiei constă în educarea şi formarea tinerilor în vederea integrării lor în viaţă şi în activitatea socială. pentru educarea copiilor în general, părinţii apelează mai frecvent la tehnici de control şi mai rar la tehnici de moralizare. Adică, părinţii adoptă mai des pentru educarea copiilor violenţa, decât morala sau pedepsirea uşoară.
Controlul este preferat mai mult în familiile în care tatăl are o poziţie social-profesională joasă, iar nivelul studiilor mamei este scăzut. Pe măsură ce se urcă în ierarhia profesiilor masculine şi pe ce măsură ce nivelul studiilor mamei creşte, preferinţa pentru tehnicile de moralizare/raţionale este tot mai mare.
În concluzie tehnicile de control se regăsesc în general în familiile cu un nivel scăzut sau mediu de trai.
Dar totuşi copii pot avea un comportament deviant nu numai în aceste familii, ci chiar şi în familii foarte bune. Se pot întâlni copii cu comportament deviant, datorită faptului că unii părinţi se cufundă foarte mult în muncă pentru a-i oferi copilului un trai cât mai bun şi tot ce ăşi doreşte, dar uită de educaţia lor, de faptul că aceştia sunt uşor influenţabili şi o pot lua pe căi greşite în lipsa controlului.
În ceea ce priveşte exercitarea autorităţii parentale, ea se exercită în trei forme:
- Autoritatea coercitivă este bazată pe convingerea părinţilor că vârsta mai înaintată implică o mai mare competenţă. se pune accentul pe precizia indicaţiilor date copiilor şi pe forţă, pe necesitatea de a asigura supunerea imediată şi necondiţionată a acestuia (de exemplu când părinţii îi spun copilului ce să facă fără a-i da explicaţii. Te faci doctor, pentru că aşa spunem noi şi noi ştim mai bine pentru că avem o vârstă şi suntem trecuţi prin viaţă).
- Autoritatea persuasivă sau negociatoare utilizează fermitatea parentală, accentul căzând pe necesitatea de a oferi copilului explicaţia privind motivaţia deciziei parentale şi chiar a-i lăsa o anumită libertate în raport cu aceasta (aş prefera să dai la medicină, pentru a duce tradiţia familiei mai departe, dar dacă totuşi nu te vei duce, suntem siguri că te vei descurca să alegi altceva).
- Autoritatea structurată sau parteneriatul lasă copilul „să se lovească de pragul de sus”. Părintele oferă repere care să îl orienteze pe acesta în construirea autonomiei personale (faci ce vrei, dai la ce facultate vrei, dar eu cred că medicina ţi se potriveşte mai ales că ai fost bun la chimie şi biologie). (Stănciulescu E., 2002)
În concluzie autoritatea parentală este indispensabilă în educaţia copiilor şi se exercită în forme coercitive.