Referitor la dominarea parentală şi la modul în care părinţii concep să-şi disciplineze copilul se descriu 5 variante de atitudini şi anume: părinţi autoritari, părinţi hiperptrotectivi, indulgenţi, severi şi agresivi.
- Părinţii autoritari şi disciplinarea copilului
Disciplinarea copilului presupune educarea lui pentru a obţine autocontrolul şi eficienţa acţiunilor sale, supunerea lui unor reguli de convieţuire socială general acceptate de societatea în care trăieşte.
Eficienţa disciplinării depinde de factori culturali şi sociali, dar şi de calităţile personale ale educatorilor şi cunoştinţele ştiinţifice ale acestora. Provenind din medii diferite, părinţii pot avea idei diferite, contradictorii privind disciplinarea copilului, aceste neconcordanţe putând genera dificultăţi în educare.
Părinţii trebuie să aibă capacitatea de a-şi analiza comportamentele şi atitudinile lor rezonabile şi de a nu le impune fără discernământ copilului. De asemenea, ei trebuie să reziste tentaţiei de a face uz de forţă pentru a impune cu brutalitate anumite reguli copilului şi de a-l umili dacă aceasta se opune. Se ştie că există copii greu de disciplinat, etichetaţi drept „copii dificili”. Este vorba de cei care au anumite caracteristici comportamentale, un anumit grad de impulsivitate, intoleranţă la frustrare, rezistenţă la însuşirea unor experienţe noi.
Metoda optimă de disciplinare constă în încurajarea comportamentelor pozitive, cooperarea cu copilul, promovarea acelor comportamente care sunt acceptate social.
„Disciplinarea copilului va fi începută după vârsta de un an şi jumătate, astfel că în momentul în care va fi încadrat într-o colectivitate de preşcolari trebuie să posede un minim de conduite obligatorii”. (Ciofu C., 1998, p. 170)
Părinţii „normali” cu un stil optim de interacţiune cu copilul, combină autoritatea şi fermitatea în luarea hotărârilor cu o modalitatea de relaţionare cu copilul căruia îi cultivă independenţă şi recunoaşterea drepturilor. Aceşti părinţi răspund pozitiv şi rezonabil la cererile copilului. Metoda considerată optimă implică responsabilitate din partea partenerilor şi nu naşte niciodată agresiune, violenţă sau negativism din partea copilului.
Copiii învaţă foarte multe lucruri lucrând alături de părinţii lor sau ajutându-i. Lucrul împreună este un prilej de interacţiune părinţi-copii, având importante beneficii cognitive şi de îmbunătăţire a vocabularului şi avantaje pentru recunoaşterea reciprocă. Ora de masă şi de culcare este decisă de către părinţi şi nu de către copii. Ea se integrează în programul familiei şi va fi respectată până devine un obicei. Copilul învaţă foarte mult prin imitaţie, auzind şi văzând.
Părinţii trebuie să-şi păstreze autoritatea în faţa copilului, să fie drepţi, fermi şi să răspundă egal în împrejurări egale. Dacă atunci când plânge, deoarece se consideră frustrat, copilul este luat în braţe şi mângâiat, el învaţă foarte repede că atunci când plânge este alintat şi foloseşte această tactică de manipulare ori de câte ori consideră că este în dificultate.
- Părinţii hiperprotectivi
În cazul hiperprotecţiei ajung următoarele familii:
Familii care suferă de lipsa de comunicare adecvată între parteneri, unde tatăl lipseşte mult timp de acasă, este preocupat excesiv de activitatea profesională şi nu-i împărtăşeşte soţiei preocupările sale. Relaţii dintre mamă şi tată sunt mai mult simbolice, iar lipsa satisfacţiei vieţii conjugale este compensată prin creşterea excesivă a relaţiilor cu copilul.
Mamele copiilor supraprotejaţi nu sunt de obicei salariate şi deci nu sunt antrenate în vreo activitate cu utilitate socială. Adeseori ele sunt lipsite de căldura sufletească şi afecţiunea soţului, copilul fiind singura lor satisfacţie şi reuşită, iar mama manifestă o grijă excesivă faţă de copii. De fapt ea îşi revarsă întreaga energie şi toate disponibilităţile afective într-o singură direcţie. Intenţiile mamelor hiperprotectoare sunt întotdeauna bune şi de obicei ele nu realizează răul pe care îl generează copilului, limitându-i maximal acţiunile independente.
Hiperprotecţia în general este maternă şi de obicei în familiile în care copilul se naşte după o lungă perioadă de sterilitate sau după avorturi repetate etc. Mama hiperprotectoare este de obicei trecută de 30 de ani şi are un singur copil.
Hiperprotecţia mai apare şi în cazul copiilor bolnăvicioşi ori cu malformaţii. părinţii anxioşi apelează excesiv la serviciile medicale chiar pentru probleme minore sau inexistente.
Copilul supraprotejat este de obicei anxios, iar mamele ăşi alocă atitudini hiperprotectoare. Mamele acestor copii sunt restrictive şi limitează mult tendinţele copilului de a căpăta autonomie.
Studiile longitudinale întreprinse asupra acestor copii au dus la concluzia că hiperprotecţia parentală din timpul copilăriei generează lipsa de afecţiune, tulburări emoţionale şi depresiune neendogenă la vârsta adultă.
- Părinţii indulgenţi
În contrast cu părinţii hiperprotectori, care domină activitatea copilului şi îi limitează iniţiativa şi autonomia, se situează părinţii indulgenţi. ei nu reuşesc să controleze adecvat activitatea copilului, acceptă şi se supun fără discernământ cererilor lui. În acest caz copii sunt foarte buni manipulatori şi chiar abuzează de indulgenţa şi bunătatea părinţilor.
Această atitudine parentală favorizează dezvoltarea agresivităţii şi negativismului la copii. Acest tip de comportament este manifestat în general la ultimul copil născut în familie. De obicei primii născuţi au fost îngrijiţi şi disciplinaţi, părinţii fiind mai tineri şi mai entuziaşti, având cu copiii interacţiuni eficiente. Ultimul născut, este considerat mic şi neajutorat şi i se cere puţin pentru că „este mic”. Ca rezultat al acestei lipse de autoritate manifestate de părinţi, copilul prezintă întârziere la instalarea controlului sfincterian, tulburări de somn, vorbeşte mai târziu, mai greu şi la timidele încercări de a-l disciplina, răspunde protestatar prin crize de mânie şi negativism.
Factorii de precipitare a crizei de mânie sunt opoziţia, intoleranţa la frustrare, imposibilitatea de a obţine un anumit obiect pe care îl considera valoros. Copilul nu a fost învăţat să respecte interdicţia. Apariţia acestor crize de opoziţionism este mai probabilă la copiii cu o anumită „coloratură” temperamentală, la copiii etichetaţi ca dificili şi la cei intoleranţi la frustrare.
- Părinţii severi
Părinţii foarte autoritari sau severi aplică un tipar de dominare complet diferit de cel descris anterior. Ei nu lasă iniţiativa copilului şi îl obligă să se supună fără nici un comentariu unor măsuri educative aspre, uneori vizând absurdul. Tatăl (care este la fel de sever şi cu soţia lui) ia decizii de unul singur, dispune în exclusivitate de întreaga activitate a copilului, impune totul fără discuţii. relaţia părinţi-copii nu are caracterul unui dialog. Tatăl hotărăşte unilateral ce este de făcut şi nu urmăreşte dezvoltarea autodisciplinei, autostimei şi conştiinţei copilului.
Aceste măsuri de severitate evident nu aduc un spor de avantaje privind disciplinarea copilului, acţiunile coercitive repetate, uneori lipsite de logică, conduc şi ele la creşterea agresivităţii şi ostilităţii copilului, producând tensiuni şi conflicte inutile părinţi-copii. Tatăl îşi poate manifesta autoritatea doar asupra soţiei şi a copiilor, fiind singurul loc unde poate să comande. Acest tip de cap de familie consideră familia ca pe o proprietate, de care poate să dispună după bunul lui plac. Cum imitarea modelului parental este frecvent la copii, atitudinea aspră a părinţilor învaţă pe copii un comportament inacceptabil social. Aceşti părinţi fac uz de un principiu pedagogic vechi, de mult demodat şi anume utilizarea pedepselor fizice, respectiv bătaia.
Maltratarea şi agresiunea fizică nu are nici un fel de justificare, ea are explicaţii, dar nu justificări.
- Părinţii agresivi
Copilul maltratat este victima agresivităţii nebănuite şi disimulate ale familiei. Se defineşte drept copil maltratat orice copil, care a suferit agresiuni fizice repetate din partea părinţilor sau a fraţilor. Studiile psihologice şi sociale au adus date interesante referitoare la personalitatea părinţilor agresivi. Cel mai des element întâlnit este experienţa personală dezastroasă ce marchează perioada copilăriei. Aceşti părinţi au fost la rândul lor îngrijiţi deficitar, abandonaţi, maltrataţi etc. este o dovadă în plus că sentimentele materne au o importantă componentă educaţională şi socială.
Al doilea element întâlnit este situaţia tensionată dintre soţi. Cuplurile instabile, concubinajul, cuplurile căsătorite în care există relaţii extraconjugale, la care căsătoria a devenit un teren de imputări, reproşuri, constituie cel mai frecvent mediul familial pe care se grefează maltratarea copilului şi neglijarea lui.
Părinţii acestor copii nu sunt încadraţi social, au locuri de muncă instabile pe care le schimbă des. De obicei aceşti părinţi nu au satisfacţii din partea copilului, pentru că neglijându-l repetat nu răspunde favorabil şi nu manifestă ataşament faţă de ei.