Termenul delincvenţă juvenilă provine din limba franceză “delinouance juvenile” care l-a preluat din latinescul “delinouere juvenis”; această noţiune desemnează ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme sociale, sancţionate juridic, săvârşite de minori. (Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., 1992, p. 267)
Ca fenomen social, delicvenţa juvenilă este o formă de manifestare a conduitei deviante şi de aceea este absolut necesar a şti de unde începe şi unde se sfârşeşte devierea de conduită, a o delimita de normalitate şi a o diferenţia de stările morbide învecinate. Prin conduită înţelegem expresia exterioară a raporturilor dintre individ şi mediul ambiant, a echilibrului pe care individul îl realizează în procesul dinamic de integrare în viaţa socială şi care este obiectivat, de regulă, într-un sistem de acţiuni supuse unei aprecieri morale. Devierile de conduită sunt forme de dezechilibru psihic sau de echilibru parţial care implică modificări ce predomină în sfera emoţional-volitivă a personalităţii, că urmare a unor structuri morbide de natură socio-genă sau a unor tulburări morfo-funcţionale ale activităţii creierului, obiectivate în atitudinea persoanei faţă de lucruri, faţă de societate şi faţă de sine.
Între aceste devieri de conduită se înscrie şi delicvenţa juvenilă, un fenomen complex care defineşte ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Din punct de vedere strict juridic, acest fenomen caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerinţele oricărei forme de convieţuire umană (limitarea libertăţii personale, adaptarea adecvată la mediul social, concordanţa dintre atitudinile individuale şi cerinţele sociale etc.).
Absenţa unor criterii adecvate generează o serie de ambiguităţi în definirea delicvenţei juvenile, această noţiune înglobând o multitudine de conduite, condiţii şi situaţii de viaţă nu întotdeauna legate între ele, dar aduse la un numitor comun prin utilizarea normativului penal. Desemnând, în general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit încă vârsta majoratului, termenul de delicvenţă se aplică la diferite forme de comportament şi la categorii eterogene de minori: cei care transgresează legea (delincvenţii în sensul restrâns al termenului), cei abandonaţi de părinţi sau educatori şi care se integrează în anturaje nefaste potenţial delicvente, cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar că urmare a aplicării unor sancţiuni aspre, brutale, vagabondând prin diferite locuri, cei care au nevoie de protecţie şi de îngrijire pentru diferite motive (decesul părinţilor, dezorganizarea familiei, manifestarea unor tulburări de comportament).
Din acest punct de vedere, unii autori (Stoian M., 1972, p. 8)f ac distincţie între falsa delicvenţă, în care includ minorii cu o conduită antisocială provocată de o maladie de un tip sau altul, şi adevărata delicvenţă, care cuprinde minori normali din punct de vedere fiziologic şi psihologic, având o bază de anormalitate doar sub aspect psihosocial, căci orice personalitate normală implică socializarea, personalitatea putându-se însă dezvolta – într-un anumit fel – şi în afara socializării.
Cu privire la acest fenomen social, doctorul francez M. Mathiass spunea: “Delicvenţa tinerilor rămâne o problemă de o ascuţită actualitate. Creşterea sa, formele sale de manifestare ne miră şi ne neliniştesc. Ea ne apare că fiind manifestarea extremă a fermentării din lumea tinerilor, care trăiesc în interiorul unei societăţi care se transformă.”.
Unii autori consideră necesar că în definirea delicvenţei să se pornească de la conceptul de maturizare socială. Privit din această perspectivă delicventul apare că un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delicventul nu reuşeşte să-şi ajusteze conduita în mod activ şi dinamic la cerinţele relaţiilor interpersonale din mediul urban respectiv, datorită unui deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului socio-cultural şi a proceselor de acomodare la acestea prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic. Caracterul disonant al maturizării sociale şi, deci, al dezvoltării personalităţii poate apărea în mai multe variante precum: decalaje între nivelul maturizării intelectuale şi nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale; decalaje între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale; atât o perturbare intelectuală, cât şi una afectiv-motivaţională şi caracterială. (Preda V., 1981, p. 8)
Privitor la etimologia insuficientei maturizări sociale a unor persoane, R. Mucchielli elaborează teoria disocialităţii, care pune accentul mai mult pe factorii psihosociali în explicarea delicvenţei juvenile. În viziunea lui, disocialitatea se exprimă în:
- neacceptarea colectivităţii, a societăţii;
- falsa percepţie socială a celor din jur;
- lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor comise;
- respingerea rolului social ce i s-a acordat înainte de a deveni delicvent şi pe care i-l pretindea colectivitatea.
Prin acţiunea comună a familiei, a şcolii, a grupurilor de muncă şi a altor factori educativi, marea majoritate a copiilor îşi însuşesc principalele exigenţe ale conformităţii de grup, comportându-se în funcţie de repere sociale dezirabile.
Însă, în pofida măsurilor educative, există suficienţi minori care se îndepărtează sensibil de la modelele de conduită estimate favorabil de către educator, adoptând comportamente nonconformiste deviante şi comiţând, mai ales dacă ocaziile sunt favorabile, abateri de la normele de convieţuire socială.