În cadrul societăţii există mai multe instituţii de socializare şi, ca urmare, există diferite modele de socializare specifice fiecăreia dintre aceste instituţii.
Astfel, familia realizează socializarea într-un anumit climat afectiv, promovând un anume stil educativ şi utilizând sancţiuni parentale, precum şi un anumit tip de control asupra conduitei copiilor.
La rândul ei, şcoala utilizează alte modalităţi şi mijloace de socializare, mult mai sistematizate şi mai fundamentate decât cele folosite în familie.
O socializare informală, uneori cu efecte mult mai puternice decât familia sau şcoala, realizează grupurile de prieteni sau de clasa.
La nivelul fiecăreia dintre aceste instituţii sociale există modele educative diverse, unele aflate în consens cu modelul normativ şi cultural al societăţii, altele, dimpotrivă, sunt divergente faţă de acestea. Pornind de la aceste instituţii, dar analizând şi alţi factori de socializare, s-a încercat elaborarea mai multor teorii privind cauzele delicvenţei juvenile.
Unele teorii supralicitează importanţa cauzelor individuale psihologice, considerând că manifestările delicvente ale minorilor rezidă în comportamentul individual. Potrivit acestor teorii, actele şi delictele sancţionate penal sunt comise, cu predilecţie, de minori deficienţi care violează normele sociale şi juridice, neavând capacitatea de a se supune şi de a le respecta. Însă şi aceste teorii recunosc făptul că aşa-numită “predispoziţie spre devianţă” a minorului este dependenţa, în mare măsură de contextul socio-economic şi cultural în care copilul trăieşte, de carenţele socializării morale în familie, de condiţiile dificile de muncă şi viaţă, de sentimentele de anxietate şi frustrare afectivă. (Rădulescu S., Banciu D., 1990, pp. 61-69)
Din aceste teorii se desprinde concluzia că delicvenţa juvenilă ar fi rezultatul unui conflict de adaptare între minor şi anturajul său, conflict datorat unor trăsături psihice caracteristice vârstei. De aceea, soluţia prevenirii delictelor comise de minori trebuie căutată la nivel individual şi microsocial (familial), fie prin ameliorarea tensiunilor interpersonale, fie prin frânarea evoluţiei negative a unor factori de grup.
Alte teorii consideră delicvenţă juvenilă drept o consecinţă directă a dezorganizării societăţii implicate în procesele de schimbare şi dezvoltare. Cauzalitatea “primară” a delictelor juvenile trebuie căutată în consecinţele negative şi conflictuale generate de perioadele de criză şi instabilitate economică, de mobilitatea teritorială şi socială a populaţiilor. Însă, perspectiva dezorganizării sociale ignoră o serie de variabile culturale care pot influenţa intensitatea delicvenţei juvenile în anumite zone şi arii urbane.
Există teorii care considera delicvenţă juvenilă un efect nemijlocit al conflictului normativ între diferitele categorii de tineri (minori) şi obstrucţiile organizaţionale de a avea acces la status, putere şi bogăţie; ea este consecinţa utilizării unor mijloace nelegitime de către minori pentru atingerea unor scopuri dezirabile, că şi a unei discrepante intense între normele socialmente împărtăşite şi condiţiile reale ale vieţii sociale. Tinerii devin delicvenţi, fie datorita eşecului de a ajunge la scopuri culturale prin mijloace legitime, fie datorită nepriceperii de a promova alternative de reuşită, că urmare a existenţei unor restricţii şi bariere sociale. Şi totuşi, aceste teorii pun un accent prea mare pe aspectele conformismului minorilor, eludând motivaţiile comportamentului lor individual şi ignorând extensiunea largă valorilor şi a scopurilor extrem de diverse şi, chiar, conflictuale ale diferitelor categorii de grupuri sociale din cadrul societăţii.
- C. Reckless elaborează teoria rezistenţei la frustrare, încercând să concilieze punctul de vedere psihologic cu cel sociologic. Conceptual, teoria se fundamentează pe structura interioară a individului, considerând că există o structură socială externă şi o structură psihică interioară, care acţionează ca mecanism de protecţie în calea frustrării şi agresivităţii tânărului.
Structura sau rezistenţa internă este alcătuită din grupurile sociale în care minorul este integrat şi, prin aceasta, este socializat (familie, vecinătate, prieteni), şi care oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigurării unor mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificării eu grupul, etc. Structura sau rezistenţa interioară dobândeşte o importanţă şi o semnificaţie aparte în anumite momente, reprezentând o adevărată matrice care asigura copilului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii despre sine în raport eu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile şi “toleranţa” la frustrare. Dacă una sau mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, minorul este predispus să devieze de la normele de convieţuire socială, comiţând acte cu caracter delicvent.
Reckless considera că elementele structurii interne de rezistenţă pot fi cunoscute prin teste de personalitate şi de predicţie; ceea ce reprezintă un mijloc de prevenire a apariţiei sentimentului de frustrare-agresivitate care; la rândul sau, declanşează acte deviante şi delicvente. Starea de frustrare poate apărea ori de cate ori minorul se confruntă cu un obstacol sau cu o barieră socială, care îl împiedica să-şi satisfacă interesele şi scopurile personale; ea se manifestă printr-o tensiune afectivă sporită care îl poate conduce pe tânăr la desfăşurarea unor activităţi deviante, prin utilizarea unor mijloace ilicite. Capacitatea unui individ de a depăşi o situaţie de frustrare, fără a face apel la mijloace de răspuns inadecvate, reprezintă toleranţa la frustrare.
Agresivitatea este considerată o componenţă esenţială, normală a personalităţii care poate fi canalizată, deturnată sau abătută până în momentul când scapă controlului raţiunii. Mulţi autori o consideră un instinct, o necesitate, un răspuns sau un contrarăspuns la o excitaţie sau frustrare. Ea poate apărea că o referinţă la anumite nevoi vitale ale individului ca foamea, apărarea, sexualitate.
Problema raportului frustrare – agresivitate poate fi discutata sub două aspecte: mai întâi, frustrarea, prin ea însăşi, nu declanşează automat un comportament agresiv, ci suscita mai degrabă o stare de anxietate şi de tensiune afectivă, care poate declanşa sau nu reacţia agresiva; în al doilea rând, nu orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări. Astfel, există în patologia individuală cazuri de agresivitate constituţională (în epilepsii, paranoie), accidentală ori câştigată sau datorată condiţiilor sociale de mediu (familii dezorganizate, părinţi bolnavi, alcoolici sau violenţi).
Potrivit acestei teorii, în cazul minorilor agresivitatea nu trebuie înţeleasă ca un indicator cert al unui comportament deviant sau delicvent, ci mai ales că o încercare a minorului de descoperire a propriei identităţi şi chiar de formare a unei atitudini combative.
Reckless arata că un copil, aflat într-o arie înalt delicvenţială în care înfrânarea externă este slabă, rămâne nedelincvent dacă înfrânarea internă este bună şi funcţională. Aceasta constă în forţa eu-lui, autocontrol, o bună autoconceptualizare, rezistenta puternica în faţă diversiunilor.
- R. Sutherland elaborează teoria “asocierilor diferenţiale” conform căreia comportamentul delicvent este alcătuit atât din circumstanţe şi împrejurări socio-economice şi culturale, cât şi din aşa numita anamneza socială, aceasta vizând elementele care au influenţat anterior viaţa delicventului. Pornind de la aceasta afirmaţie, Sutherland construieşte teoria genetică a delicvenţei şi introduce teza învăţării sociale a comportamentului delicvent. El porneşte de la premisa că, în viaţă socială, indivizii se confruntă cu modele pozitive (conformiste) şi negative (nonconformiste) de comportament şi conduită care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se învaţă în cadrul procesului de comunicare şi relaţionare socială dintre indivizi şi grupuri diverse. Această comunicare poate fi verbală sau comportamentală, transmisă prin “exemplul” altor persoane cu care se vine în contact.
Aceasta înseamnă că, dacă potenţialul infractor învaţă “definiţii” care sunt favorabile comportamentului deviant, atunci creşte probabilitatea apariţiei tendinţei spre comiterea actelor deviante şi criminale. Definiţiile necesita, însă, suportul grupului, ceea ce înseamnă că, în viziunea autorului, crima nu va persista în absenţa unei “subculturi a violenţei”. Învăţarea definiţiilor nu presupune în mod necesar contactul direct cu infractorii. Copiii pot învăţa şi reţine definiţii procriminale de la părinţi.
Procesul de “învăţare” a delicvenţei nu este însă liniar, ci include mai multe momente. Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alţii, încep să-şi orienteze mobilurile, scopurile şi atitudinile în funcţie de interpretările favorabile sau nefavorabile pe care le acordă dispoziţiilor legale. Urmează, apoi, învăţarea şi experimentarea tehnicilor şi procedeelor de comitere a delictelor.
În concluzie, putem considera ca la baza teoriei lui Sutherland stă următoarea idee: “comportamentul criminal este învăţat prin interacţiunea proces psihosocial – cu alţii într-un grup familiar”. Învăţarea cuprinde tehnicile comiterii actelor criminale, plus motivele, trebuinţele, raţionalizările şi atitudinile favorabile comiterii infracţiunii.
Teoriile învăţării sociale pun accentul pe interacţiunea dintre persoană şi mediu, în vederea identificării condiţiilor în funcţie de care indivizii violează legea. Dezvoltarea unei orientări particulare, criminale sau necriminale, reflectă o acumulare a trăirilor într-o varietate de situaţii. Astfel, Patterson afirma: “Copiii nu depăşesc faza comportamentului antisocial extrem; ei rămân devianţi dacă nu sunt pedepsiţi”.
Alţi autori consideră că practicile de creştere a copiilor pot fi influenţiale; în sensul că ei învaţă pattern-urile comportamentale adulte, valorile şi anxietăţile prin intermediul observării experienţelor adultului. Relaţiile dintre părinţi şi copii sunt interinfluenţiale, în sensul că fiecare produce schimbări în comportamentul celuilalt.
Unii reprezentanţi ai teoriilor sociale văd copiii ca fiind participanţi activi în propria lor socializare, susţinând că delicvenţii sunt, de fapt, capabili de stabilirea unor pattern-uri comportamentale ce pot fi urmate de către alţii. În acest sens, Patterson afirmă: “Copiii antisociali îşi educă proprii părinţi. Comportamentele antisociale au în mod tipic un impact; ele sunt foarte eficiente în educarea adulţilor şi colegilor asemănători în sensul de a înceta să formuleze cerinţe. Copilul nu trebuie să facă treburi gospodăreşti, nu trebuie să se conformeze regulilor casei. Tehnici similare sunt utilizate de copil în instruirea profesorilor şi adulţilor în general în a erede că nu este necesar pentru copil să meargă la şcoală şi să achiziţioneze un nivel rezonabil de cunoştinţe”.
O altă teorie este cea elaborată de şcoala de la Chicago – teoria dezorganizării sociale – potrivit cu care geneza şi dinamica delicvenţei sunt determinate sensibil de marile depresiuni sau crize sociale şi economice, de fenomenele de urbanizare şi exod rural. Rata delicvenţei este mai ridicată în ariile şi zonele caracterizate prin deteriorare fizică, declin de populaţie, dezintegrare culturală, toate acestea generând fenomene de dezorganizare socială, marginalizare, devianţă.
Printre susţinătorii acestei teorii se numără şi C. R. Shaw şi H. D. Mckaycare consideră că delicvenţa juvenilă este consecinţa dificultăţilor materiale, a contradicţiilor şi conflictelor individuale sau colective cu care se confruntă adolescenţii şi tinerii. Minorii delincvenţi provin din familii caracterizate printr-un nivel scăzut socio-economic şi cultural, condiţii precare de locuinţă şi confort, şi care au un număr mare de copii, nereuşind să asigure o socializare şi o educaţie adecvate. Delicvenţii minori domiciliază, de regulă, în zonele periferice şi sărace ale marilor oraşe şi provin din familii dezorganizate sau descompletate. Majoritatea detesta şcoala şi mediul şcolar, au o slabă inserţie şcolară, ceea ce-i face, în final, să fugă sau să abandoneze şcoala, asociindu-se în grupuri stradale deviante.
Teoria dezorganizării sociale consideră că factorul determinant în mecanismul cauzal al delicvenţei juvenile îl reprezintă scăderea funcţiei de socializare şi controlului exercitat de comunitate şi vecinătate; destabilizarea ordinii sociale şi a coeziunii grupurilor datorită eterogenităţii populaţiei şi varietăţii normelor de conduită, ca şi multiplicării fenomenelor aculturative în cadrul oraşului.
Soluţia eradicării delicvenţei juvenile constă în elaborarea şi aplicarea unor măsuri şi soluţii la nivel de comunitate şi nu individual, accentul fiind pus pe ameliorarea condiţiilor economice, sociale şi culturale din zonele, ariile şi cartierele defavorizate.
Teoria subculturilor delicvente afirmă necesitatea observării resorturilor intime ale delicvenţei juvenile din perspectiva particulară a subculturilor existente în cadrul unei societăţi.
Subcultura a fost definită ca fiind o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale. Aceste subculturi apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii, grupând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilităţile şi mijloacele de acces spre valorile şi bunurile sociale. Rezultă că orice subcultură include un set de valori şi norme diferit de cel al societăţii, uneori fiind chiar în contradicţie cu sistemul de valori dominante – “contraculturi”.
Atunci când indivizi aparţinând unor asemenea subculturi utilizează modalităţi şi mijloace ilegitime şi antisociale pentru a-şi realiza nevoile şi scopurile, ne aflăm în faţă unor subculturi delicvente, în cadrul cărora există un sistem de valori şi norme, standarde şi reguli de conduită în funcţie de care sunt exercitate rolurile membrilor şi sunt apreciate performanţele.
Caracterizate printr-o serie de trăsături specifice (nonutilitarismul, maliţiozitatea, negativismul, etc.), subculturile delicvente impun membrilor desfăşurarea unor activităţi ilicite şi infracţionale. Mecanismul principal prin care aceste subculturi acţionează asupra indivizilor, în opinia lui Cohen, este acela de socializare în grup, prin transmiterea şi învăţarea diferitelor procedee şi tehnici delicvente. (Rădulescu S., Banciu D., pp. 72-76 )
Cohen arată că în familie copiii asimilează, prin intermediul părinţilor, modele de valori şi norme omogene şi coerente, în timp ce prin socializarea făcută de şcoală această omogenitate dispare. Sistemul de valori prin care sunt apreciate performanţele copiilor în şcoală aparţine claselor privilegiate sau care deţin puterea. De aceea copiii aparţinând claselor defavorizate îşi exteriorizează frustrarea şi se asociază, în bandă sau subculturi delicvente.
Reunind tineri care se confruntă cu probleme sociale asemănătoare (sărăcie, mizerie, şomaj, inegalitate, etc.); aceste bande organizează acţiuni ilicite pentru a-şi realiza scopurile şi interesele, transformându-se uneori în adevărate “subculturi criminale” sau “subculturi bazate pe crimă şi violenţă”, comiţând fapte antisociale deosebit de grave (omoruri, violuri, trafic de droguri, prostituţie, etc.).
O variantă a teoriei subculturilor delicvente este cea a “grupurilor de la marginea străzii” sau a “societăţii de la colţul străzii” elaborată de W. F. Whyte. Perioadele copilăriei, adolescenţei şi tinereţii se caracterizează, între altele, prin stabilirea şi fundamentarea unor relaţii de prietenie şi camaraderie. De sociabilitate şi de comunicare între tineri, care se adună, discută, stabilesc diferite planuri de acţiune. Majoritatea acestor grupuri sunt alcătuite din colegi de şcoală, de clasă, de stradă, de cartier sau de oraş, şi-i permit tânărului afirmarea de sine şi concretizarea dorinţei lui de a se emancipa de autoritatea familiei şi a şcolii.
Cele mai multe dintre aceste grupuri realizează o socializare: “secundară”, cu efecte benefice asupra structurii şi dezvoltării personalităţii minorului. De aceea, asocierea şi participarea la activitatea grupului de prieteni este considerată o modalitate importantă de socializare a minorului, întrucât în aceasta perioadă el are o atitudine ambivalentă: obedienţă şi revoltă, independenţă şi imitaţie, anticonformism şi criză de originalitate. El simte nevoia să fie recunoscut, acceptat şi stimulat de către cei de o vârstă cu el, soluţia grupului reprezentând o posibilitate sigură de a-şi manifesta şi realiza dorinţele şi aspiraţiile. Prin contactul cu acest grup, copilul îşi dezvoltă limbajul, capacităţile şi aptitudinile, asimilând şi interiorizând o serie de valori şi norme specifice grupului.
În anumite grupuri predomină acele persoane pentru care, în mod invariabil, dispoziţiile legii şi normele de conduită reprezintă reguli de necontestat. În alte grupuri predomină indivizii care înclină spre violarea acestor reguli. Ataşarea sau asocierea minorului la unul sau altul dintre cele două grupuri – conformist (nondelicvent) sau nonronformist (delicvent) – reprezintă momentul cel mai important de care depinde evoluţia ulterioară a vieţii lui.
Anumite grupuri “stradale”, unele constituite spontan, altele organizate şi structurate, alcătuite din indivizi fără ocupaţie sau ce se îndeletnicesc cu afaceri ilicite, indivizi recidivişti sau cu antecedente penale, au o situaţie periferică şi marginală în societate, în interiorul lor predominând sentimentele de frustrare şi insatisfacţie socială şi individuală, de violenţă şi agresivitate. Asemenea grupuri reuşesc să atragă în anturajul lor o serie de adolescenţi cu serioase deficienţe de socializare morală, familială şi şcolară, sau care prezintă serioase tulburări de comportament, adeseori exercitând o influenţă negativă asupra acestora şi antrenându-i în acte şi fapte delicvente cu a periculozitate socială sporită.
Însă, adevăratele grupuri de prieteni minori nu se constituie anume (decât în cazuri absolut excepţionale) în vederea comiterii unor acţiuni antisociale de un tip sau altul, dar adeseori delicvenţa se dezvoltă progresiv, copiii în cauză trecând, pe nesimţite, de la turbulenţă la delicvenţă. Prin adoptarea unor norme de conduită ilegitime şi a unor mijloace de reuşită indezirabile, aceste grupuri de tineri se transformă în adevărate surse potenţiale de devianţă şi de delicvenţă, prin inducerea şi învăţarea de către membrii lor a unor tehnici infracţionale.
Delicvenţa în grup este cea mai periculoasă din punct de vedere social; deoarece, spre deosebire de delictele făptuite de minorul care acţionează de unul singur, ce trădează lipsa de experienţă, de viaţă, chiar naivitate, delictele practicate în grup au, de la bun început, alta tentă: sunt, în general, premeditate, organizate, comise cu mijloace perfecţionate, de regulă, noaptea. Copilul simte de la început că în grup, printre alţii, este mai pus la adăpost de urmăritori, că pierderea în anonimat îi oferă dintr-o dată dreptul de a încălca, normele, altminteri categorice, ale convieţuirii sociale. (Stoian M., pp.131-164)
Se pune întrebarea “Ce anume îi leagă pe aceşti minori?”. În primul rând, îi leagă făptul că sunt copii slabi ataşaţi mediului în care trăiesc, familiei, profesiunii, etc. Apoi este vorba şi de o anumită independenţă obţinută mult prea de timpuriu, la care se adaugă influenţele negative exercitate uneori de părinţi. Lipsiţi relativ de familie – care trebuie să: fie şi să rămână grupa de referinţă a oricărui tânăr – ei simt nevoia organică de a se grupa, absenţa familiei spunându-şi obligatoriu cuvântul, făcându-le nesigure mişcările interioare şi exterioare. Noua situaţie le acordă o anumită stare de independenţă şi doar aparenţa unei personalităţi manifeste, dar este şi primejdioasă, fiindcă ei nu ştiu întotdeauna să folosească în sensul cel mai bun independenţa câştigată. Micul câştig este anulat de făptul că apartenenţa la grup obligă la o supunere oarbă, făcându-i să se manifeste, de multe ori, împotriva voinţei proprii, individuale.
Un astfel de grup de prieteni ţine să se comporte întotdeauna cât mai spectaculos în public, cât mai zgomotos ca să se remarce, iar fiecare dintre membrii săi este obligat să se supună, să se adapteze oricărei schimbări de opinie ivite în restul grupului. Personalitatea fiecăruia nu are decât de suferit în acest sistem de convieţuire şi colaborare care încearcă – inutil – să suplinească absenţa nefirească a familiei.
În grupul greşit evoluat, primejdios, deviant, personalitatea minorului ajuns delicvent arată astfel: pasivitate şi lene; instabilitate; agresivitate; ciudă; neîncredere; absenţa stăpânirii de sine, impulsivitate, violenţă; nevoia satisfacerii imediate, a reuşitei rapide; decalaj între impulsuri şi realitatea înconjurătoare; lipsa de interes faţă de societate; preocupări sexuale mascate; nevoie de evaziune; anxietate de fond şi sentimentul de culpabilitate. Toate acestea pot fi denumite în termeni psihologici – fragilitatea personalităţii care nu-şi poate găsi echilibrul, iar în termeni sociologici – grad variabil de antisocialitate.
Pentru a ilustra efectele negative ale influenţei grupului deviant asupra conduitei minorilor care fac parte dintr-un asemenea grup, prezint în continuare câteva cazuri întâlnite în practică:
Minorul I. R.: a fost sancţionat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie împreună cu un major. Întrucât minorul devenise orfan de mamă, iar tatăl îl abandonase, bunicii materni l-au luat în grija lor. Aceştia însă, din cauza vârstei înaintate, s-au dovedit incapabili să-l supravegheze în mod corespunzător neavând autoritate asupra lui, astfel că minorul a intrat în anturajul negativ al străzii, ajungând în scurt timp să comită fapte antisociale.
Minorul L. M.: autor al unor numeroase furturi, săvârşite în asociere cu foşti infractori, provine dintr-o familie organizată. În ciuda situaţiei familiale bune, interesul său pentru învăţătură este foarte scăzut, frecvenţa fiind de asemenea, necorespunzătoare. Nesupravegheat îndeajuns în familie, minorul a fost atras în anturajul negativ din cartierul în care locuieşte, ajungând să comită multe furturi de la telefoanele publice şi autoturisme.
Minora T. S.: împreună cu alţi 7 făptuitori (5 majori şi 2 minori); a sustras din depozitul unei firme bunuri în valoare de 7 milioane lei. Deşi provine dintr-o familie organizată, iar caracterizarea făcută de profesori este pozitivă, minora a intrat în anturajul unor persoane cu o educaţie precară şi un comportament deviant, cu scopul, conform spuselor ei, “de a face rost de bani” pentru a-şi putea cumpăra lucruri foarte mult dorite. În ancheta socială efectuată se menţiona că bugetul familiei era total insuficient pentru întreţinerea celor 7 membri.
Minorul E. M.: absolvent a numai 3 clase la Şcoala Ajutătoare, se afla, în momentul comiterii faptelor de furt, în evidenţa autorităţii tutelare, fiind de mai multe ori internat în Centrul de Primire Minori . Deşi provine dintr-o familie organizată, indiferenţa părinţilor lui i-a permis să părăsească deseori domiciliul petrecându-şi timpul în compania grupurilor de copii care trăiesc în Gară. Influenţa lor negativă s-a concretizat în faptele penale săvârşite. Relevant este şi faptul că mama minorului declară despre acesta că “în ultima perioadă, se droghează".
Analizându-se modul de a reacţiona al minorului în raport cu atitudinea societăţii faţă de actele sale a fost elaborată o nouă teorie, şi anume teoria etichetării sociale. Aceasta porneşte de la premisa că devianţa este creată de etichetele folosite de societate în legătura cu anumite acte. Devianţa nu este bazată numai pe calitatea actului, ci, mai mult, ea provine din reacţiile sociale asupra actului. Se face astfel o distincţie între prima devianţă – comportamentul actual criminal – şi devianţa secundară – reacţia societăţii asupra conduitei infracţionale.
Deci, potrivit acestei teorii, delicvenţa nu este numai o trăsătură inerentă a unui anumit tip de comportament, ci, mai ales, o însuşire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care deţin puterea şi care evaluează conduita ca deviantă. Reprezentanţii acestei teorii consideră că nici un comportament nu este prin el însuşi, conformist sau deviant, ci societatea îl socoteşte astfel.
Analizând interacţiunea dintre norme şi comportamente sociale, aceasta teorie stabileşte că există în orice societate indivizi care calcă normele prescrise şi indivizi sau grupuri care se pronunţă asupra conduitelor primilor şi evaluează aceste abateri. Normele prescrise nu stipulează în detaliu modul cum trebuie să acţioneze indivizii, precizând doar căile şi mijloacele ce trebuie utilizate în acest scop. De aceea, în orice societate apar diverse tipuri de comportament. De la cele nonconformiste, evazioniste, până la cele deviante şi delicvente. În funcţie de modelul normativ, de sistemul valoric al unei societăţi, de rolurile prescrise prin norme şi de rolurile efectiv jucate de indivizi; grupurile sau societatea vor aprecia şi sancţiona diferite comportamente ca fiind legitime sau ilegitime, morale sau imorale, permise sau nepermise, normale sau deviante.
Una dintre instituţiile sociale cel mai adesea vinovată de etichetarea tinerilor este considerată a fi şcoala. Aceasta exercită o puternică influenţă privind orientarea comportamentului minorului în perspectivă. Elevii care sunt etichetaţi negativ în şcoală vor ajunge probabil să se privească pe ei înşişi ca fiind inferiori şi, totodată, există o mică probabilitate că vor reuşi mai târziu în viaţă.
Tendinţa de a găsi vinovat mai mult socialul decât individualul este deosebit de accentuată la unii reprezentanţi ai teoriei etichetării: “Grupurile sociale creează devianţa prin: conturarea regulilor a căror încălcare produce devianţa”; “Tânărul delicvent devine rău deoarece este definit ca fiind rău şi deoarece nu este crezut că este bun”.
Delicvenţa este un tip special de “reacţie socială”, de apărare din partea societăţii sau a anumitor grupuri, natura şi intensitatea acestei reacţii depinzând de o serie de factori (puterea, clasa privilegiată, bogăţia, etc.).
Din procesele de interacţiune şi reacţiune dintre grupul care elaborează şi aplica normele şi grupul sau indivizii care suportă normele şi eticheta, se pot stabili şi evalua intensitatea şi caracterul delicvenţei şi ale devianţei. Definirea unui comportament ca deviant depinde numai în parte de ceea ce săvârşeşte cu adevărat individul care încalcă norma; fiind, de fapt, consecinţa a ceea ce gândesc alţii despre acest comportament.
- Tannembaum susţine că apariţia şi definirea delicvenţei se face prin “dramatizarea” răului, în orice societate fiind consideraţi ca “răi”, “bolnavi” sau “criminali” un număr de indivizi, dar nu în funcţie de natura abaterilor comise, ci de intensitatea reacţiei faţă de acestea, reacţie ce influenţează evoluţia carierei lor de viitori delicvenţi.
Mergând pe aceeaşi idee, K. T. Erikson arată că, în procesul etichetării, agenţii de control social, în special instituţiile represive îl “împing” pur şi simplu pe individ către o carieră delicventă, pe care el o acceptă în cele din urmă ca fiind singura alternativă posibilă.
Toate aceste teorii, deşi nu reuşesc să surprindă totalitatea contextului determinativ al manifestărilor delicvente ale minorilor, au însă meritul de a fi semnalat aspectele şi factorii cei mai puternic implicaţi în etiologia fenomenului de delicvenţă juvenilă, ca şi principalele disfuncţii şi carenţe ale unor instituţii cu rol de socializare şi control social.