Drept

Potrivit Convenţiei de la Viena, din anul 1961, funcţiile misiunilor diplomatice constau, în special, în:

1. Funcţia de a reprezenta statul acreditant în statul acreditar. Este şi cea mai veche funcţie a misiunilor diplomatice, şeful misiunii fiind cel care reprezintă statul său în plenitudinea relaţiilor sale diplomatice, prin modalităţi foarte variate de participare la viaţa publică a statului acreditar.
2. Funcţia de ocrotire în statul acreditar a intereselor statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul internaţional. Este o funcţie tradiţio­nală a misiunilor diplomatice, realizată prin cereri de informare şi asistenţă, prin proteste şi prin invocarea răspunderii internaţionale, ori chiar prin îndeplinirea unor funcţii consulare. Principala instituţie creată în realizarea acestei funcţii este protecţia diplomatică.
3. Funcţia de a duce tratative cu guvernul statului acreditar, funcţia de negociere, reprezintă aspectul esenţial al activităţii misiunii diplomatice în apărarea intereselor statului acreditant. Negocierile pot fi oficioase (doar contacte de cunoaştere a intenţiilor părţilor, fără a le angaja) sau oficiale (început de angajare), directe (între şeful misiunii şi şeful statului) sau indirecte (între şeful misiunii şi ministerul afacerilor externe ori alte autorităţi ale statului acreditar). Mai mult, potrivit dreptului tratatelor, şeful misiunii diplomatice poate negocia şi autentifica textul unui tratat fără a fi nevoit să prezinte deplinele puteri.
4. Funcţia de informare prin toate mijloacele licite, despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi de a raporta cu privire la acestea statului acreditant. Funcţia de informare nu se realizează numai într-un singur sens, înspre statul acreditant, ci şi înspre statul acreditar, pentru o cât mai bună cunoaştere de către acesta a realităţilor din statul reprezentat.
5. Funcţia cooperare, scopul întregii activităţi a mi­siunii diplomatice, reprezentând astăzi un principiu fundamental al dreptului internaţional, constând în promovarea relaţiilor de prietenie şi dezvoltarea relaţiilor economice, culturale şi ştiinţifice între statul acreditant şi statul acreditar.

Activitatea misiunilor diplomatice se desfăşoară pe două direcţii complemen­tare: în raport cu statul acreditant şi în raport cu statul acreditar.

Ea se derulează, de regulă, în trei faze distincte: primirea instrucţiunilor, îndeplinirea sarcinilor şi raportarea către statul acreditant.

Instrucţiunile primite de la statul acreditant pot fi scrise sau orale, secrete sau ostensibile şi conţin sarcinile concrete pe care misiunea diplomatică le va îndeplini în raport cu interesele statului pe care-l reprezintă.

Îndeplinirea sarcinilor. Misiunea diplomatică are la dispoziţie, ca instrumente de îndeplinire concrete a sarcinilor:

• demersul diplomatic, acţiunea misi­unii diplomatice pe lângă guvernul statului acreditar (cereri, propuneri, comunicări, avertizări), care pot fi orale, scrise sau mixte,
• nota diplomatică sub for­ma diferitelor comunicări diplomatice (nota verbală, nota semnată, scrisoarea personală, nota colectivă, note circulare, memorandumul, schim­bul de note, ultimatumul).

Rapoartele diplomatice sunt mijloacele de informare către statul acreditant, cu privire la îndeplinirea sarcinilor primite prin instrucţiuni şi pot avea diferite forme: ordinare şi extraordinare, descriptive, narative, deliberative, scrise sau orale.