Prin noţiunea de constrîngere înţelegem măsurile de influenţă aplicate direct de către organele statului asupra persoanei vinovate de încălcarea normelor de drept fără adresare în judecată[1]. Temeiul aplicării măsurilor de constrîngere, de regulă, este comportamentul ilicit.
În administrarea publică, constrîngerea se aplică în cazul în care metodele de convingere, de organizare şi de educare se dovedesc a fi insuficiente pentru a influenţa comportamentul unor persoane, apelarea la conştiinţa lor fiind ineficientă.
Sfera constrîngerii administrative nu se reduce la aplicarea măsurilor de răspundere juridică. Este necesar a defini constrîngerea ca pe o „activitate specifică a organelor administrării de stat şi ca pe o metodă de administrare“[2].
Prima dintre ele (care include constrîngerea în general: disciplinară, administrativă) este aplicată, în principiu, numai faţă de cei care nu respectă benevol prevederile legislaţiei sau prescripţiile legale ale organelor administraţiei publice.
Constrîngerea ca metodă de administrare, de acţiune asupra comportamentului oamenilor sau a organizaţiilor şi elementele ei sînt prezente acolo unde este aplicată puterea de stat. Înfăptuirea puterii de stat presupune impunerea voinţei ei. Supunerea, de obicei, are loc benevol, fără să se bazeze pe constrîngere directă, însă în unele cazuri la supunere nu se ajunge decît prin constrîngere. Elementele constrîngerii forţate se regăsesc în toate dispoziţiile legilor şi ale actelor de administrare, deoarece ele au un caracter obligatoriu, se bazează pe puterea şi autoritatea statului şi, în caz de necesitate, pe posibilitatea aplicării lor.
Constrîngerea administrativ–juridică[3] constă în faptul că organul corespunzător al administrării de stat sau persoana cu funcţie de răspundere (subiectul administrării), conducîndu‑se de împuternicirile sale, obligă cetăţeanul să înfăptuiască sau să înceteze unele acţiuni, cu posibilitatea aplicării măsurilor de constrîngere administrativă[4].
Constrîngerea se aplică, de asemenea, în scopul corectării şi reeducării celor care încalcă ordinea de drept şi al prevenirii altor încălcări sau a repetării lor (de exemplu, tratarea forţată a alcoolicilor cronici, a narcomanilor şi a toxicomanilor, supravegherea administrativă a diferitor categorii de persoane aflate în evidenţa organelor de poliţie sau a organelor ocrotirii sănătăţii).
Deci, prin constrîngere administrativă înţelegem un ansamblu de măsuri pe care organele administrării de stat le pot lua direct pentru a asigura executarea dispoziţiilor legale în cazul în care acestea nu sînt executate de bunăvoie, precum şi pentru a preveni producerea unor fapte care ar periclita ordinea publică şi securitatea publică, drepturile şi interesele statului sau ale cetăţenilor.
[1] Козырева Т. И. Административное принуждение и его виды. Лекция для студентов ВЮЗИ. Москва: ВЮЗИ, 1957, p. 10.
[2] Василенков П. Т. Советское административное право. Москва: Юридическая литература, 1990, p. 173.
[3] În prezenta lucrare sînt utilizate noţiunile: „constrîngere administrativă“ şi „constrîngere contravenţională“, care sînt foarte apropiate după natura lor juridică. În acelaşi timp, în viziunea noastră, „constrîngerea administrativă“ este o noţiune mai largă, iar „constrîngerea contravenţională“ este o parte componentă (o modalitate) a ei.
[4] Лунев А. Е. Административное право. М., 1967, p. 176.