Din momentul în care a început să conştientizeze apartenenţa sa la o comunitate socială omul a considerat că faptele antisociale au un însemnat pericol. Drept consecinţă acestea au fost incriminate, comiterea lor atrăgând anumite pedepse, fizice sau pecuniare. La început regulile respective erau integrate moralei şi li se conferea o anume " greutate" prin intermediul normelor morale, a cutumelor, a religiei (noţiunea de “păcat”), apoi a regulilor juridice şi normelor de drept. Desigur că odată cu instituirea unor forme incipiente de sistem judiciar şi cu desfăşurarea primelor adevărate procese apare şi necesitatea demonstrării comiterii faptelor prin existenţa şi preyentarea probelor, pentru că descoperirea faptei este în mod necesar urmată de:
- stabilirea naturii ei (omor, lovire, vătămare corporala, furt, viol, fals, etc.)
- stabilirea împrejurărilor în care s‑a comis fapta ( timp, loc, stare psihică, a. m. d.
- identificarea infractorului ( infractorilor ) şi / sau a altor persoane ( coautor, complice, tăinuitor, victima, . . . )
- dovedirea vinovăţiei / nevinovăţiei.
Cum toate aceste activităţi înseamnă şi probe, un ansamblu important dintre ele presupun existenţa unor bogate cunoştiinţe de criminalistică. Aceasta este promotoarea unor metode şi mijloace apte de a se încadra în standarde ştiinţifice şi a situa imaginea oferită asupra împrejurărilor faptei celor chemaţi să infăptuiască actul de justiţie la nivelul corespunzător cu adevărul în cauză. Ea este în acelaşi timp elaborată şi desfăşurată ca activitate concretă în conformitate cu normele procedurale ale dreptului penal.
Iată ce spunea în 1928 George Maxim: "Ce va putea face un licenţiat în drept pus să ancheteze a doua zi după numirea sa, când el nu are alte cunoştiinţe decât cele câteva sute de articole ale Codului Penal şi de procedură penală? Punerea lui însă la curent, de pe băncile facultăţii, cu toate mijloacele speciale ale criminaliştilor practicieni îi dau putinţa să se folosească în cercetările lui criminalistice de toate mijloacele ajutătoare şi nu sunt sute ci mii". [1]
Într‑adevăr, metodele şi mijloacele tehnico‑tactice elaborate sau împrumutate de criminalistică din alte domenii îşi găsesc aplicarea în munca de cercetare ca şi în cea de descoperire şi chiar prevenire a infracţiunilor. Complexitatea lumii, continua evoluţie a cunoaşterii umane şi atragerea ( utilizarea ) în comiterea infracţiunilor a tot mai multe tehnici şi mijloace moderne, au impus criminalisticii să adapteze şi să preia pentru scopuri cele mai diverse cunoştiinţe din chimie, fizică, cibernetică, genetică, etc.
Deşi importanţa şi utilitatea criminalisticii în bagajul de cunoştiinţe al oricărui jurist este absolut evidentă, constatăm în ultimul timp o trecere a criminalisticii în planul secund ca importanţă printre materiile de studiu în facultăţile de drept. Pe de altă parte, chiar studiul este destul de sumar, formal, criminalistica rămânând în aparenţă o activitate oarecum învăluită în mister, o “ supra-specialitate ” , un “domeniu prohibit” pentru unii sau “neinteresant” ( în sensul de “nelucrativ” ) pentru alţii. Ca mărturie a faptului că trecerea în planul secund a cunoştiinţelor de criminalistică , ori chiar omiterea lor din curricula universitară a studiilor de drept este o eroare stă marturie Germania, unde după ce cu cca. 20 de ani în urmă s+a renunţat la studierea criminalisticii la Drept, azi se fac serioase eforturi de reintroducere a acestei materii, existând chiar o asociaţie neguvernamentală cu acest scop.
Desigur, cele de mai sus ar putea fi considerate ca o pledoarie pro domo pornită din interesul nostru pentru criminalistică. Există ocazia de a vedea în repetate rânduri, cum în practică lipsa unor cunoştiinţe cuprinzătoare de criminalistică a complicat şi întârziat soluţionarea unor cauze.
Ca ştiinţă autonomă Criminalistica s‑a format la finele sec. XIX. Poate una dintre motivaţiile acestei tardive decantări ar putea fi neîncrederea şi lipsa de interes a juriştilor vremii pentru potenţialul ajutător al ştiinţei în materie de probaţiune. Progresul ştiinţelor naturii şi mai ales, dezvoltarea cunoştinţelor de medicină legală face ca începuturile criminalisticii să se lege de locurile cu mare criminalitate‑ Paris 1795, Viena 1804. Această perioadă cunoaşte activitatea de pionerat a statisticianului Quetelet (1796‑1874) pentru masurători cantitative asupra omului şi activităţilor sale –desprinderea primelor elemente de antropometrie şi criminologie. [2]
În anul 1893 – Hans Gross ‑ judecător de instrucţie şi profesor de drept penal publică "Manualul Judecătorului de instrucţie" şi introduce termenul prin care "System der Kriminalistik" apare ca " Ştiinţa a stărilor de fapte în procesul penal". Apare astfel explicit termenul de Criminalistică. Rând pe rând evoluţia ştiinţelor aduce noi şi noi valenţe Criminalisticii, care le preia rapid şi se adaptează:
‑apare şi se dezvoltă dactiloscopia ca mijloc de înregistrarea şi identificare;
‑începe să fie folosită tot mai frecvent fotografia judicară ‑ Daguerre –1839;
‑se dezvoltă antropometria criminala ‑ Bertillon ‑1885
‑este creat şi începe să fie folosit microscopul modern ‑ 1873
‑ este dezvoltat studiul grupelor sanguine‑1895‑prin reacţii de precipitare este folosit frecvent în Germania în cercetarea omorurilor. .
‑ 1865-Mendel şi alţii, încep cercetările privind transmiterea genetică cromozomială‑
1894 –Hans Gross începe să predea la Viena primul curs facultativ de Criminalistică.
1909 –Jules Reiss crează la Lausane Institutul de fotografie judiciară, care va deveni Institutul de politie ştiinţifică.
1913‑ este fondată şcoala de la Graz ( H. Gross), şcoala de la Munchen şi şcoala de la Lyon – creată de Edmond Locard
În S. U. A. –începând cu 1945 Berkeley University şi John Jay College din New York sunt cele mai celebre scoli de Criminalistică alături de FBI Academy.
Germania ‑ Bundes Kriminal Amt , Franţa ‑ Identite Judiciare ‑ Paris
Anglia ‑ Home Office Forensic Lab. ‑ Londra ‑ Metropolitan Forensic Science Lab.
Enumerarea de mai sus nu este exhaustivă, ci exemplificativă.
[1] MAXIM GEORGE Revista poliţiei moderne, Iaşi. , 1928 , Iaşi.
[2] IONESCU LUCIAN Criminalistica Note selective de curs pentru uzul studenţilor (Nepublicat) Universitatea creştină “ D. Cantemir” Bucureşti 1997.