Pin It

Dată fiind strânsa legătură a Criminalisticii cu Dreptul penal şi Dreptul procesual penal,  sistemul principiilor sale va cuprinde atât principii specifice acestora (principiul prezumtiei de nevinovăţie,  aflării adevărului) cât şi principii specifice Criminalisticii. 

  1. Principiul legalităţii ‑ principiu "sine qua non" al oricărui demers cu contiguitate domeniului dreptului.   Acesta este înscris în Constituţia Romaniei şi art.  2 C.  P.  ,  fără de care ne‑am intoarce în curând la dreptul discreţionar,  abandonând principiile statului de drept.  

         Având ca fundament legalitatea, criminalistica alături de alte ramuri de drept urmăreşte susţinerea principiului potrivit căruia nici o persoană să nu se sustragă răspunderii pentru faptele sale,  nimeni să nu fie pedepsit pe nedrept.  

De altfel conform  art.64 al. Ultim C. Pr.P. „ Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.”

  1. Principiul aflării adevărului. Prin mijloacele sale specifice tehnice şi tactice criminalistica asigură descoperirea autorului faptei penale şi permite administrarea probatoriului necesar stabilirii adevărului în cauză,  asigurând astfel în mod direct concordanţa dintre starea de fapt stabilită de organul judiciar şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul.  

        Aflarea adevărului este deci consecinţa unei activităţi complexe de investigare a faptelor şi imprejurărilor concrete,  obiective,  privind o anumita cauză.   Prin caracterul stiintific al criminalisticii se pun la dispoziţia justiţiei date cu un conţinut ştiinţific,  cu grad înalt de precizie în determinare.  

  1. Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Această prezumţie guvernează întreaga desfăşurare a procesului penal,  dovedirea vinovăţiei cazând în sarcina organului judiciar.  Pe acest fond,  administrarea probelor cu sprijinul criminalisticii va cuprinde atât probele care dovedesc vinovăţia cât şi pe cele privind nevinovăţia.   Cum vom arăta şi în cuprinsul cursului,  recunoaşterea nu este "regina probelor",  ea trebuie susţinută de un probatoriu pertinent,  administrat conform normelor procesuale.  

  Convingerea intimă,  în baza căreia va putea fi pronunţată hotărârea organului judiciar,  trebuie fundamentată pe întreg ansamblul probelor existente în cauză,  de natură a reflecta adevărul.  

  1. Săvârşirea unei infracţiuni determină în mod necesar modificări materiale în mediul înconjurător.  Toate faptele omului,  activităţile şi acţiunile sale se reflectă în mediu ca interacţiuni cauzale.  Ceccaldi ‑ spunea în " Criminalistica" sa că "nu poate exista infracţiune fără urme".  Aşa numitele crime perfecte sunt rezultat al insuficientei calificări profesionale,  lipsei dotării tehnice corespunzătoare,  greşelilor de lucru,  scurgerii unui timp prea mare între faptă şi descoperirea ei,  etc. 
  2. Principiul identităţii.   –ca  principiu fundamental al gândirii ‑ "starea unui obiect de a fi ceea ce este,  de a‑şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale,  individualitatea,  rămânând el însuşi.  "[1]  stfel,  în marea diversitate şi unitate a lumii,  un obiect dintre mii de exemplare asemănătoare este unic şi identificabil.   Acest principiu va fi valorificat şi  dezvoltat în cadrul capitolului destinat identificării.   El permite stabilirea anumitor trăsături specifice şi stabilirea exactă a faptelor şi imprejurărilor intr‑ o cauză penală dată.  
  3. Principiul operativităţii în investigare şi în soluţionare.  O regulă cu caracter practic în consonanţă cu principiul celerităţii în soluţionarea cauzelor.   " Timpul lucrează în favoarea infractorului .  "[2]

  De la prima clipă a sesizării despre săvârşirea unei fapte şi până la definitiva  soluţie a cauzei,  activitatea celor chemaţi să o cerceteze şi soluţioneze este guvernată de acest principiu.   Sensul său  nu înseamnă  "graba",  ci doar operativitate nu "pripeala" ci doar neîntreruptă preocupare pentru aflarea adevărului. 

Cu cât este mai urgent realizată cercetarea la faţa locului,  cu atât urmele sunt "mai calde" ‑ proaspete,  clare,  neatinse ‑ infractorul este  acolo sau în apropiere,  victima mai poate fi salvată,  sau poate da unele relaţii clare,  martorii îşi amintesc exact,  nedeformat.  

  Adeseori unele persoane de bună credinţă îngreunează cercetările din neştiinţă : fac curat după un furt,  mută sau spală cadavrul înainte de cercetarea locului.   Mai mult ‑  trecerea timpului aduce unele deformări ale obiectelor folosite ( se mai trage cu arma,  deci apar uzuri noi,  uzura tălpii   unor pantofi )  ale imaginilor reţinute( un  martor uită anumite detalii),  ale obiectelor implicate (o reparare sau o nouă accidentare a unei maşini implicate anterior în accident ).  

  Toate aceste principii formeaza un tot unitar,  aflându‑ se în strânsa legatură şi intercondiţionare reciprocă.    Necesitatea de a înţelege şi recunoaşte caracterul lor determinant pentru aflarea adevărului este de domeniul evidenţei.   Criminalistica,  înainte de a fi spectaculoasă aşa cum ne-au obişnuit romanele şi filmele de gen este o muncă al cărui succes depinde meticulozitate,  de claritatea ideilor,  de pregătirea profesională şi nu în  ultimă instanţă de un spirit deschis noului,  reunite în persoana anchetatorului.     

 

Notiunea de urmă

  " Oriunde ar călca, ( infractorul - n.  n.   S:A) orice ar atinge,  tot ceea ce lasă în mod inconştient,  va servi drept martor tăcut împotriva sa.   Nu numai urmele digitale sau cele create de picioare,  dar chiar şi părul său,  fibre din hainele sale,  sticla pe care o sparge,  urmele de unelte pe care le‑a lăsat,  vopseaua pe care a zgâriat‑o,  sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia ‑ toate acestea şi multe altele vor fi mărturie tacută împotriva lui.   Acestea sunt probe ce nu uită.   Ele nu se tulbură de emoţia clipei.   Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani.   Ele nu pot depune mărturii mincinoase.   Ele nu pot lipsi total.   Numai interpretarea lor poate fi greşită.  Numai eroarea factorului uman în descoperire, studiere şi înţelegere poate să‑i diminueze valoarea.  ”  6

  Prin urma rezultată din infracţiune  se poate deci înţelege orice modificare materială survenită în mediul ambiant în care s‑a petrecut fapta.  Mijloacele moderne au extins capacitatea de sesizare,  de exemplu: urme sonore sau termografice,  microurme,  urme olfactive,  capcane chimice,  urme de pătrunderi şi operaţii neautorizate în sisteme computerizate,  s.  a.  m.  d. 

  Urma poate fi nu numai rezultatul acţiunii infractorului,  dar şi a acţiunilor sau mişcărilor victimei ca o consecinţă a infracţiunii .   De exemplu.  : convulsii (la otrăvire),  incercarea de apărare,  de scăpare,  etc.  ,  zgârieturi,  muşcături pe agresor,  urme de căţărare,  etc. 

  Nu numai ce face ci şi cum face autorul faptei poate servi la identificare.  Ex.  : modul de legare a unei frânghii,  de deschidere a unui seif,  nivelul calităţii unui fals ori contrafacerii). 

 

[1] D.  Sandu L Ionescu –op.  cit. 

[2] I.  R.  Constantin ‑ Unele metode şi  principii ale criminalisticii în "Scoala romaneasca de criminalistica",  Editura M.  I.  ,  1973,  pag 71.