Dat fiind caracterul ştiinţific al metodelor utilizate de criminalişti, activitatea de identificare trebuie să se fundamenteze în mod necesar pe anumite principii generale[1]:
- Obiectele supuse examinării apar ca obiecte scop (de identificat) şi obiecte mijloc(care servesc la identificare).
Această dihotomie este practic o consecinţă a modului în care se realizeaza compararea. Are o deosebită importanţă inţelegerea corectă a noţiunilor de "identitate" şi "asemănare" pe care, destul de des, unii practicieni le confundă. Această utilizare confuză a celor două noţiuni este, la rândul său, o consecinţă a confundării obiectului scop (creator de urma) cu obiectul mijloc (purtător de urmă şi utilizat în aprecierea comparativă). De exemplu, o semnătură contestată se va compara cu semnăturile executate la cererea instanţei, sau cu probele necontestate; urma de pantof de la locul faptei cu urmele create experimental cu pantofii bănuitului, s. a. m. d. ).
Obiectul creator de urmă nu este însă identic cu caracteristicile lui oglindite în urmă, intrucât " a susţine că urma lăsată de încălţămintea infractorului este identică cu încălţămintea care a creat‑o " este la fel de absurd ca şi a susţine că " fotografia unei peroane este identică cu persoana însăşi" cum preciza Camil Suciu [2].
2. Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile şi elemente variabile.
Dinamica existenţei, continua mişcare a realităţii este un fapt de necontestat. Schimbarea se manifestă la nivelul obiectelor, fenomenelor, persoanelor, prin uzuri, alterări, îmbătrânire fizică, etc. , dar aceste schimbări nu sunt fundamentale, altfel procesul identificării nu ar fi posibil.
Stabilitatea trăsăturilor nu este de interpretare simplă, fixistă, în sensul imobilităţii totale. Ea trebuie înţeleasă prin raportare la intervalul de timp dintre descoperire şi examinare, în sensul înţelegerii faptului că trăsăturile caracteristice ale obiectului identificării) fenomen, persoană, lucru) la momentul săvârşirii unei anumite fapte se regăsesc în mod necesar în caracteristicile relevate în cursul cercetării lor din punctul de vedere al criminalisticii.
Revine criminalistului sarcina de a distinge între caracteristicile variabile şi cele stabile ale obiectului de identificat.
- Examinarea analitică şi sintetică a elementelor caracteristice.
Acesta este un principiu al stabilirii identităţii generat de către caracterul dinamic, unitar dar şi contradictoriu, al realităţii.
Examinarea analitică presupune o abordare atentă, amănunţită (în detaliu şi de profunzime) de natură a duce la o clară surprindere a elementelor caracteristice ale obiectului spus examinării ( de exemplu ‑toate elementele de relief papilar ale unei urme papilare ridicate de la faţa locului, toate caracteristicile micro-reliefului de pe un tub cartuş, s. a. m. d . ).
Examinarea sinntetică se realizează pentru suprinderea în dinamică a specificităţii elementelor (de exemplu ‑înţelegerea şi observarea variabilităţii unor scrisuri, semnături, variaţia modelelor de pe suprafaţa de rulare a unei anvelope prin uzură).
- Interdependenţa cauzală şi dinamicitatea
In activitatea concretă de cercetare a cauzelor, organele judiciare sunt chemate să observe atributul fundametal al existenţei- mişcarea şi să privească realitatea prin prisma existenţei cauzalităţii ca un factor necesar al mişcării. De exemplu trecerea timpului produce distrugerea unei urme, estomparea unor memorizări şi percepţii, uzuri diferite ale unui instrument, alterarea grafismelor la persoane în vârstă, etc.
[1] L. Ionescu, D. Sandu –op. cit.
10 Camil Suciu‑Criminalistica vol 1 Ed. Şrtiinţifica 1962. pag18