În cadrul sistemului procesual penal român activitatea de expertiză criminalistică se realizează prin intermediul laboratoarelor de expertiză criminalistică, experţii fiind desemnaţi de către şefii laboratoarelor să realizeze o anumită lucrare. “ Împrejurarea că expertiza criminalistică constituie o examinare de laborator , nu atribuie laboratorului de criminalistică calitatea de expert. ” [1]
Din punct de vedere procedural , expertul criminalist este persoana fizică ce posedă cunoştiinţele de specialitate specifice unui anumit domeniu, este angajat al unui anumit laborator criminalistic şi a fost desemnat ca atare pentru realizarea unei lucrări de expertiză criminalistică de către şeful laboratorului.
În anumite şi tuaţii, cum sunt cele de realizare a unei noi expertize criminalistice- numită impropriu “ contra expertiză”-, sau pentru cazurile unde numărul pieselor ce se cer a fi examinate este extrem de mare, se pot forma colective de experţi numite şi “ comîşi i de expertiză”). Cu toate că experţii îşi desfăşoară în aceste şi tuaţii activitatea în colectiv, răspunderea pentru calitatea şi obiectivitatea ştiinţifică a examinărilor continuă să fie personală. Dacă, în baza cunoştiinţelor şi convingerilor profesionale proprii, membrii comîşi ei de expertiză criminalistică ajung la opinii divergente, fiecare expert va putea formula în cadrul raportului opinii proprii şi va răspunde pentru acestea.
De vreme ce răspunderea expertului pentru corectitudinea, obiectivitatea şi precizia concluziilor formulate este personală, iar pentru realizarea unei anumite expertize el este desemnat de către şeful laboratorului, se pune problema dacă şi în ce limite activitatea sa va putea fi supusă controlului şi respectiv cenzurii din partea şefului unităţii de expertiză criminalistică.
Este neîndoios că problema va trebui aici analizată sub două aspecte. Primul este cel legat de existenţa unei îndrumări şi a unui control al şefului laboratorului ce se extind la alegerea celor mai adecvate tehnici şi metode de examinare, ca şi asupra respectării metodologiilor de lucru, manipulare şi păstrare a materialelor supuse examinării specifice. Acesta se întemeiază pe prezumţia existentei unei mai bogate pregătiri şi experinţe profesionale a şefului laboratorului, îzvorând în acelaşi timp şi din regulile interne de organizare şi ierarhie ale unităţii. Celălalt aspect priveşte dreptul şefului laboratorului de a cenzura concluziile expertului criminalist. Care este întinderea acestui drept? Este el absolut sau comportă unele limite? Care este motivaţia ?
Asupra acestei probleme, în literatura de specialitate din ţara noastră s-au conturat două puncte de vedere. Conform unei opinii, dreptul de control ar privi doar condiţiile de formă ale raportului de expertiză, în sensul de a se urmări respectarea obiectivelor stabilite de organul judiciar. Controlul însă nu s-ar putea extinde şi asupra chestiunilor de fond: concluziile la care a ajuns expertul, întrucât aceasta ar încălca obiectivitatea şi ar putea conduce la influenţarea din afară a acestuia. şi gur că este necesară o supraveghere a realizării expertizelor în conformitate cu conţinutul actului procedural prin care au fost dispuse. Dar, aceasta nu este o cenzură, credem noi, ci face parte din dreptul de îndrumare la care ne-am referit mai sus.
Conform punctului de vedere opus, “ conducătorul instituţiei poate şi trebuie să-şi exercite controlul asupra chestiunilor de fond ale raportului de expertiză, verificând concluziile sub aspectul fundamentării lor ştiinţifice”. [2] Apreciem că atunci când se constată formularea unor concluzii greşite sub aspect metodologic şi profesional, erori de formulare, sau alegerea unor demonstraţii insuficient fundamentate, şeful laboratorului poate atrage atenţia asupra acestor aspecte, recomandând expertului revizuirea şi chiar refacerea lucrării.
Achiesăm acestei idei, întrucât acestea nu constituie, în opinia noastră, intruziuni de natură a influenţa expertul, având doar rolul de împiedica trimiterea la organul judiciar a unor concluzii eronate, ce pot genera trenarea ori orientarea greşită a cercetărilor. Desigur că există posibilitatea corectării lor printr-o expertiză nouă, dar restituirea raportului pentru completare sau refacere va permite evitarea unor lucrări suplimentare şi inutile. Oricum, răspunderea expertului pentru concluziile sale este personală, motiv pentru care acesta şi semnează şi ngur raportul de expertiză( sau alături de ceilalţi experţi în cazul comîşi ei). Admiterea posibilităţii ca expertul să fie înfluenţat din exterior pentru concluziile sale l-ar putea transforma într-un simplu executant docil, cunoştiinţele sale de specialitate trecând în plan secund, după relaţiile de subordonare.
[1] CIOPRAGA A. op. cit. pag. 408
[2] CIOPRAGA A. op. cit pag. 411 cu referire la CRUCEANU DUMITRU Expertiza criminalistică şi organizarea ei în R. P. R. pag. 40.