Drept

Măsurile de curmare (stopare) reprezintă o modalitate a constrîngerii juridice. Particularitatea destinaţiei lor reiese din menirea specială şi esenţa lor.

Măsurile administrative de curmare (stopare) sînt privite ca o metodă şi procedeu de influenţă ce se aplică în scopul întreruperii (stopării) unui raport juridic de conflict, prevenirii sau minimizării consecinţelor negative ale lui, crearea condiţiilor pentru atragerea la răspundere a autorului faptei ilicite, comise cu vinovăţie^[1].

Aceste măsuri se aplică nu doar pentru curmarea faptelor ilegale comise de către persoanele care au statut juridic de subiect activ al ilicitului, dar şi pentru stoparea comportamentului ilicit din partea persoanelor care nu au atins vîrsta răspunderii prevăzute de lege şi celor aflaţi în stare de iresponsabilitate.

Aplicarea acestor măsuri, de regulă, condiţionează implicarea directă a reprezentanţilor organelor de drept în situaţia de conflict care deja se desfăşoară. Deseori, asemenea implicare nu este cel mai eficient procedeu de stopare a ilicitului, dar şi, totodată, unicul pasibil.

Măsurile administrative de curmare se aplică atît pentru protecţia intereselor societăţii civile, a statului, cît şi pentru protecţia persoanei faţă de care ele se aplică. O importanţă deosebită le revine măsurilor de curmare în domeniul combaterii contravenţionalităţii.

Diversitatea măsurilor de curmare aplicate în acest domeniu este foarte mare — de la cerinţa legitimă a reprezentantului organului de drept aflat în exerciţiul funcţiei de a înceta comportarea ilegală (antisocială) pînă la aplicarea armei de foc din dotare.

Temeiul şi procedura aplicării măsurilor administrative de curmare sînt stipulate în diverse acte juridice. Temeiul juridic general pentru toate măsurile de curmare este apariţia raportului juridic de conflict. Deci, atît timp cît persoana se află în raport de conformare faţă de cerinţele înaintate de normele de drept, le respectă, faţă de ea nu poate fi aplicată nici o măsură de curmare.

În ceea ce priveşte clasificarea măsurilor de curmare, atunci, şi în acest caz, opiniile specialiştilor s‑au divizat^[2].

Considerăm utilă clasificarea acestor măsuri după scopul şi obiectul de influenţă reglementativ‑juridică în:

1. a) cele ce se aplică faţă de autorul faptei ilicite comise;
2. b) cele cu caracter patrimonial şi economic;
3. c) cele cu caracter tehnic;
4. d) cele cu caracter sanitar‑epidemiologic^[3].

Tipurile (felurile) măsurilor administrative de curmare ce se aplică nemijlocit faţă de autorul faptei ilicite comise, ca şi celelalte grupe de măsuri de curmare, se intersectează cu atribuţiile şi drepturile organelor abilitate în domeniul administrării publice, reies însăşi din ele şi se regăsesc în legile şi regulamentele respective.

Din grupa de măsuri de curmare cu caracter patrimonial şi economic fac parte: sistarea activităţii unei întreprinderi; sistarea activităţii unui obiect cu regim de permise; evacuarea administrativă din spaţiul locativ public ocupat samavolnic; demolarea imobilului construit samavolnic etc.

Cel de‑al treilea grup de măsuri de curmare cu caracter tehnic este destinat asigurării securităţii personale şi publice, neadmiterea exploatării mijloacelor de transport defectate, neadmiterea funcţionării diverselor întreprinderi, organizaţii cu depăşirea regulilor de ordin tehnic, care pun în pericol sănătatea persoanei, securitatea personală şi cea publică.

Acest grup de măsuri se aplică, de regulă, de către organele executive care supraveghează procesul de asigurare a securităţii publice, celei incendiare, a circulaţiei rutiere, a securităţii sanitar‑igienice şi altele.

Ultimul grup de măsuri administrative de curmare (stopare) formează cele cu caracter sanitar‑epidemiologic. În scopul asigurării condiţiilor optime pentru realizarea maximă a potenţialului de sănătate al fiecărui individ pe parcursul întregii vieţi, prin efortul organizat al societăţii în vederea prevenirii îmbolnăvirilor, protejării şi promovării sănătăţii populaţiei şi îmbunătăţirii calităţii vieţii, statul, prin organele sale abilitate, odată cu convingerea, recurge şi la constrîngere, inclusiv a măsurilor de curmare cu caracter sanitar‑epidemiologic^[4].

Cele mai des întîlnite măsuri din această categorie sunt cele prevăzute expres de lege^[5].

Vom constata faptul că aplicarea unei măsuri de constrîngere (în mod special, celei de curmare) va fi recunoscută, ca fiind aplicată corect (legitim), numai în cazul în care vor fi respectate următoarele cerinţe: organul ce a aplicat măsura respectivă, a dispus de acest drept prin lege; a existat temei juridic pentru aplicarea măsurii respective; în procesul aplicării acestei măsuri, au fost respectate condiţiile stipulate în lege; aplicînd măsura respectivă, s‑a ţinut cont de limitele aplicării ei^[6]. Evident că aceste cerinţe trebuie să fie respectate integral. Neglijarea cel puţin a uneia dintre ele va condiţiona ilegalitatea aplicării măsurii respective^[7].

^[1]     Гуцуляк В. И. Административное право Республики Молдова. Op. cit., p. 260.

^[2]     Orlov M. Drept administrativ. Op. cit., p. 115; Iorgovan I. Drept administrativ: tratat elementar. Vol. III. Op. cit., p. 180; Бахрах Д. Н. Административная ответственность в СССР. Op. cit., p. 15 etc.

^[3]     Гуцуляк В. И. Административное право Республики Молдова. Op. cit., p. 260.

^[4]     Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice nr. 183 din 03.02.2009, art. 1 alin. (2). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 67 din 03.04.2009.

^[5]     Ibidem, art. 17 alin. (2), pct. 8).

^[6]     Guţuleac V. Tratat de drept contravenţional. Op. cit., p. 93‑94.

^[7]     Măsurile de constrîngere procesuală şi cele de resocializare nu vor fi examinate în prezentul manual. Sancţiunile vor constitui obiectivul unui capitol separat.