Principalele metode sunt:
‑copierea şi imitarea(specifice actelor scrise cu mana);
‑contratiparul;
‑decuparea;
‑fotocopierea(reproducerea tip xerox);
‑trucajul fotografic şi electrostatic(xerox);
‑alte metode de falsificare.
Contratiparul
Metoda consta în tiparirea unor acte false cu o matrita realizata după cea originala. Acest procedeu este specific falsificarii de bancnote, cecuri de calatorie, titluri de proprietate, documente bancare.
în ultimii ani, intara noastra au aparut în special bancnote false de dolari SUA, realizate prin tiparire. Aceste falsuri sunt susceptibile de abateri care incep cu"cupiura"bancnotei, continua cu lipsa de finete a matritei şi erori de desen, precum şi cu lipsa calitatilor materialului original pe care este imprimata bancnota autentica, culorile sunt prea vii sau prea slab imprimate, etc.
Decuparea
Este o modalitate de fals prin care se pot alcatui texte din litere separate provenind din diferite carti, ziare, etc. Metoda este specifica scrisorilor anonime, calomnioase. Autorul este relativ greu de identificat. Un caz interesant de fals prin decupare este cel dintr‑un dosar solutionat în 1970 de dl. procuror Iuliu Andrei la Cluj . Falsificarea s‑a bazat pe urmatorul procedeu:
‑de pe lozuri necastigatoare din aceeasi serie se freca cu degetul umezit , indepartandu‑se un strat de hartie de pe doua lozuri, ramanad în transparenta cuvantul"necastigator". Cu o lama
se razuiau literele de pe al teilea loz, cu exceptia literelor "S"si bara verticala a lui"T"care devenea astfel "L".
Din primele doua lozuri subtiate se decupau literele care, umezite cu saliva, erau transferate pe cel de‑al treilea cu ajutorul unui bat de chibrit , realizandu‑se cuvantul"una suta lei". In acest mod au fost realizate 124 de lozuri false în perioada iulie 1969‑aprilie 1970.
Fotocopierea şi trucajul xerox.
Metoda este tot mai raspandita atăt datorită accesibilităţii tot mai mari cât şi uşurinţei aparente a ralizării falsurilor ori contrafacerilor.
Cunoscutul criminalist şi expert nord - american Orway Hilton arăta despre evoluţia expertizei criminalistice a documentelor că aceasta “ a suferit schimbări semnificative . . . În anumite privinţe ea este o ştiinţă mult mai complicată decât era la jumătatea anilor‘ 30, totuşi nu trebuie să credem că munca ( expertului n. n. ) era atunci mai uşoară decât azi. Nu a fost nici o dată o sarcină uşoară . . . să descoperi falsificarea ori alterarea documentelor, ori să răspunzi la multitudinea de probleme puse expertului. Modul în care sunt realizate astăzi documentele poate să furnizeze totuşi o mai mare varitate de probleme decât în trecut. ” [1]
Formulată în urmă cu aproape un deceniu, în pofida timpului scurs, afirmaţia nu şi-a pierdut actualitatea. Evoluţia mijloacelor tehnice de realizare, multiplicare, ori transmitere a documentelor nu a avut loc peste noapte. Ea a fost mai degrabă un proces de evoluţie graduală, având în acelaşi timp o componentă stimulativă -competiţia economică şi evoluiţa tehnico-ştiinţifică .
Alături de aceasta, deşi nu întotdeauna recunoscută, dar nici o dată ignorată, tendinţa de utilizare a tehnicii noi în scopuri ilicite, a stimulat căutarea şi dezvoltarea unor noi mijloace de protejare a documentelor împotriva falsificatorilor. Pe acest fundal, dezvoltarea mijloacelor tehnice de realizare şi reproducere a textelor şi imaginilor a fost completată de evoluţa mijloacelor de comunicare la distanţă şi potenţată de pătrunderea şi influenţa tehnicii de calcul în toate domeniile. Concomitent au sporit cerinţele ridicate în faţa criminalisticii de a descoperi şi demonstra prin metode tot mai evoluate şi precise falsurile sau contrafacerile. Au apărut falsuri la realizarea cărora sunt utilizate copiatoarele, aparatele telefax, sistemele computerizate de preluare, stocare, prelucrare şi reproducere a textelor, imaginilor ori şi mbolurilor grafice.
Până în 1989 utilizarea în România a mijloacelor de copiere pentru realizarea de falsuri era extrem de redusă. Acest fapt era atât produsul slabei răspândiri a mijloacer de reproducere, cât şi controlul strict asupra deţinerii şi folosirii acestora. Un alt factor poate fi gama relativ limitată de utilizare a actelor respective în acea perioadă. După revoluţie, odată cu vânzarea şi utilizarea nerestrictivă a mijloacelor de copiere ori reproducere, cu accesul la tehnica de calcul nouă au apărut şi au devenit relativ frecvente şi în ţara noastră cazuri de fals ori contrafacere în care acestea au fost utilizate. Predomină contrafacerile de bancnote , atât străine cât şi româneşti, dar sunt vizate şi alte tipuri de documente. Ne vom referi la unele cazuri din practică ilustrând cu ele diverse aspecte ale problemelor pe care ne propunem să le abordăm în această parte a lucrării.
Necesităţile practice ale activităţii de birou şi corespondenţă au impus crearea unor mijloace de copiere rapide . O primă metodă a fost sistemul de imprimare DIAZO [2]. Aparatele care îl utilizau produceau copii necorespunzătoare calitativ pentru documentele cu scop comercial sau după documentele de identitate. Detaliile erau neclare , uneori chiar elementele mai mari dimensional erau reproduse estompat, neclare.
Aceste deficienţe au impus trecerea la metode noi. Au fost create două sisteme bazate pe reflexia luminii la trecerea prin documentul de reprodus. Actul era plasat direct pe hârtia fotosensibilă. . Metoda de transfer al imaginii prin difuzie directă a fost dezvoltată şi introdusă pentru primă dată în anul 1952, în SUA. O tehnică de developare umedă permitea realizarea unei copii negative. Aceasta era apoi presată pe o coală pozitivă realizându-se astfel transferul propriu-zis al imaginii. Cele două coli erau apoi separate înainte de uscarea definitivă.
Un alt procedeu de transfer al imaginilor se baza pe utilizarea unei folii de gelatină ca pozitiv. Procedeul este cunoscut sub denumirea de Eastman Verifax [3]. Lumina difuzată la trecerea prin documentul de reprodus determina pierderea unei părţi din fineţea detaliilor. Pe de altă parte, calitatea reproducerilor scădea pe măsură ce se epuiza soluţia activă. Deficienţele metodelor descrise îngreunau munca de identificare a falsurilor şi limitau posibilităţile de lucru ale experţilor.
În anul 1950, firma “3 M” a creat primul procedeu de copiere uscată direct pozitiv. Metoda este cunoscută sub denumirea de THERMO FAX. Ea este o copiere termografică bazată pe utilizarea radiaţiilor infraroşii sau a radiaţiei termice pentru developarea imaginii copie. Deficienţele acestei metode constau în faptul că cernelurile fără pigmenţi metalici ( fără ftalo-cianine ) respectiv textele, schiţele sau desenele realizate cu acestea - de exemplu schiţe sau desene tehnice realizate cu cerneluri Rotring, imprimările de texte, tabele, sau cifre scrise prin intermediul maşinilor de scris cu bandă pe bază de carbon, ori cu imprimante matriciale cu ace pe bandă carbon - nu pot fi copiate. La ceasta se adaugă şi faptul că aceste copii nu pot fi păstrate un timp prea îndelungat în condiţiile unui mediu cald. Temperatura mai ridicată a mediului din arhivele de acte facilitează relativ rapida degradare a copiilor realizate prin metoda termografică.
Ordway Hilton aminteşte faptul că datorită deficienţelor copiilor termografice au existat cazuri în care s-a suspectat falsificarea unor semnături , pentru a constata apoi ca sunt doar repasări cu creionul ale unor semnături de pe anumite documente în scopul ca respectivele semnături să poată fi “ citite “ prin metoda ThermoFax [4]. Metoda este similară celei utilizate azi la majoritatea aparatelor telefax cu cap termic. În cursul anilor ‘60 firma a reuşit să îmbunătăţească metoda, adoptând un procedeu derivat, bispectral. S-a înlăturat astfel atât slaba calitate a copiilor termografice, cât şi durata redusă de păstrare. Perfecţionările ulterioare au permis sesizarea şi reproducerea şi a textelor ori desenelor realizate cu ajutorul anumitor cerneluri fără pigmenţi metalici.
Rămâne însă de precizat faptul că acest tip de copiatoare folosesc hârtie specială termo-sensibilă, ceea ce face ca metoda să nu fie întru totul competitivă cu copiatoarele ce utilizează metoda creată de firma RANK XEROX şi care necesită hârtie normală.
La sfârşitul anilor ‘50 firma RANK XEROX a realizat primele aparate copiator care utilizau un procedeu electrostatic de transfer al imaginii. Imprimarea se făcea pe hârtie obişnuită, copiile alb-negru rezultate având o calitate satisfăcătoare. Copiatorul electrostatic creat de firma Xerox este de fapt un mecanism mai complex asemănător unui aparat fotografic având un sistem de lentile care permite transferul imaginii pe un cilindru electrostatic. La rândul său, acest cilindru, în funcţie de încărcarea cu sarcini electrostatice preia o pulbere fină numită toner. Cilindrul este apoi rulat peste coala de hârtie pe care tonerul este topit cu ajutorul căldurii şi fixat astfel pe document. .
Tonerul este de fapt o pulbere sintetică cu calităţi plastice, având fie culoarea neagră, sau pentru copiatoarele moderne color culorile sunt cele complementare: roşu, galben, albastru. Prin topirea sa în procesul de transfer se obţin copii permanente. Restul tonerului neutilizat, cât şi cenuşa rezultată în procesul de topire sunt înlăturate şi colectate într-un recipient special. Procedeul este destul de complex, iar primele modele de copiatoare erau destul de voluminoase, costîşi toare şi relativ lente.
Au fost create apoi modele noi, cu viteza de lucru mai mare , având un volum mai redus şi cu posibilităi noi de colaţionare a documentelor cu mai multe pagini. Unele modele realizau copii pe hârtie cu oxid de zinc, prin acelaşi transfer electrostatic al imaginii.
După ce metoda Xerox a devenit accesibilă şi altor producători, au fost create modele mai rapide, iar copierea electrostatică pe hârtie normală a devenit cea mai utilizată pe plan mondial pentru multiplicarea actelor.
Accesul şi utilizarea relativ simplă a unui copiator au dus la creşterea numărului de falsuri prin utilizarea frauduloasă a copiilor electrostatice, iar expertiza va încerca să stabilească în ce constau acestea - adăugiri, înlăturări de cuvinte, cifre, etc, şi să determine diferitele defecte caracteristice ce apar în cursul funcţionării aparatului [5], reflectându-se în aspectul copiei rezultate, ori prin analiza conţinutul cenuşei de toner rezultate să ajungă la individualizarea copiatorului sau la stabilirea generică a tipului şi mărcii sale [6]. De fapt, încă de la modelul de copiator Photostat, apărut în urmă cu aproape cinci decenii, se ridica problema utlizării frauduloase a copiatoarelor, şi paradoxal, evoluţia modelelor şi obţinerea unor copii de bună calitate a simplificat munca falsificatorilor, ajungând la ceea ce unii autori numesc deja “ push buton forgery” - “ falsul printr - o simplă apăsare de buton. ”.
Expertul criminalist este acum chemat să ţină pasul cu progresul tehnicilor de fotocopiere [7], descoperind specificul şi deficienţele fiecărui procedeu, chiar al diferitelor modele de copiatoare, pentru a putea trece de la general la particular, combinând examinările cu instrumente optice, de natură traseologică ( asupra defectelor specifice aparatului ), cu examinări fizico-chimice de profunzime şi precizie : spectroscopie în infra-roşu, microscopie electronică de baleiaj, fluorescenţa în radiaţie X, etc. [8]
[1] HILTON O. - op. cit. , pag. 310.
[2] HILTON O. - op. cit. , pag. 313.
[3] Idem.
[4] Idem.
[5] TOTTY R. N. , BAXENDALE D. - Defect marks and the identification of photocopying machines, The forensic Scientists Society Journal, vol 21, nr. 1/ 1981 pag . 23-30. HILTON O. -Detecting fraudulent phtocopies, -Forensic Science Journal, vol. 13, 1979, pag. 117-123.
[6] KELLY J. H. - Classification and identification of modern office copiers -abstract- The American Board of Forensic Document Examiners. , Colorado Springs 1983, pag. 5.
[7] HILTON O. - 0p. cit. , pag. 118.
[8] CANTU A. A. - A sketch of analitycal methods for document dating. , International Journal of Forensic Document Examinares, Vol. 1, No. 1 Jan/ Mar. 1995 , pag. 44-45.