Spre sfârşitul secolului XIX se conturează necesitatea afirmării unei metodologii şi a metodelor speciale în scopul cercetării comportamentului criminal şi în general a individului implicat în drama judiciară. Faptul că ştiinţa psihologică devine un domeniu autonom serveşte drept imbold în dezvoltarea tuturor ramurilor ei, inclusiv şi a psihologiei juridice. Astfel Alfred Binet (1897), cercetând memoria: întipărirea, stocarea şi reactivarea informaţiei şi rolul sugestiei în reamintirea unui fapt, a pus începutul investigaţiilor empirice ale psihologiei mărturiei. Datele căpătate prin experiment au elucidat unele surse ale erorilor şi au pus sub semnul întrebării mărturiile obţinute în timpul interogatoriului. Binet afirma că întrebările foarte exacte conţin elemente de sugestie şi pot influenţa calitatea relatărilor[1].
Nu mult după aceasta psihologul german W. Stern a întreprins cercetări experimentale ale mărturiei, stabilind gradul de sugestibilitate a diferitor tipuri de întrebări şi sursele psihologice ale răspunsurilor eronate. El a divizat întrebările în determinative (de exemplu, Care era culoarea hainei?»), complet disjunctive (Purta sau nu haină?), care nu sunt prea sugestive, incomplet disjunctive (Haina era neagră sau gri?), deci sugestive, expectativ-pozitive sau expectativ-negative (Purta infractorul o haină neagră? Infractorul nu purta haină?) - puternic sugestive. W. Stern a elaborat şi o clasificare a erorilor cuprinse în cadrul mărturiilor[2]. Rezultatele cercetărilor au fost expuse în timpul unei şedinţe a Asociaţiei Psihologice din Berlin, provocând interes în cercurile juriştilor. W. Stern editează împreună cu H. Gross în 1903-1906 o revistă - «Rapoarte în domeniul psihologiei mărturiei»[3], care se bucură de popularitate şi provoacă dezbateri aprinse. În Rusia concepţiile lui Stern şi-au găsit mulţi adepţi (O. B. Goldovskij - Sankt-Peterburg, A. B. Zavadskij, A. I. Elistratov - Kazan) care au realizat o serie de investigaţii practice similare, cercetând mărturia judiciară şi confirmînd rezultatele căpătate de psihologul german[4].
O lucrare fundamentală în domeniul psihologiei judiciare aparţine fondatorului criminalisticii, Hans Gross, «Psihologia judiciară» (1905) - în care autorul a expus ideea despre necesitatea şi importanţa cercetărilor empirico-psihologice în activitatea judiciară. Analizând rezultatele investigaţiilor din domeniul psihofiziologiei şi psihologiei introspective, Gross pentru prima dată a definit psihologia judiciară ca ramură distinctă empirică a celei generale, schiţându-i obiectul - determinarea fenomenelor psihice implicate în comportamentul criminal şi importante pentru calificarea juridică a infracţiunii. El a oglindit rezultatele cercetărilor realizate de W. Wundt, A. Binet, etc., demonstrând importanţa cercetărilor psihologic-judiciare experimentale pentru criminalistică[5].
În Rusia psihologia judiciară s-a bucurat de popularitate deosebită la hotarul dintre secolele XIX şi XX. În 1874 în Kazan a fost editată prima carte din domeniu - «Schiţă de psihologie judiciară», autor al cărei era renumitul psihiatru A. A. Freze. Remarcabilii avocaţi A. F. Koni şi F. N. Plevako au recurs frecvent la analiza psihologică a comportamentului persoanelor apărate, demonstrând determinarea acţiunilor criminale de circumstanţele grave psihotraumatizante şi chiar efectuând analize cu caracter psihosociologic[6].
Psihologia juridică se manifestă pentru început şi ca un domeniu experimental, influenţată fiind de cercetările introspective care dominau investigaţia psihologică de la sfîrşitul secolului XIX - începutul secolului XX. În istoria acestei ştiinţe s-au înscris asemenea cercetări, precum «Experimentul Asociaţiei juriştilor ruşi» (1904), investigaţia memoriei involuntare şi rolului acesteia în recunoaştere (Ed. Claparede - 1906). Cadrul judiciar - captivant, capabil să ofere un material imens - îi preocupă pe psihiatrii şi psihologii ruşi V. M. Behterev, S. S. Korsakov, V. P. Serbskij. Ne oferă un material psihologic imens şi lectura operelor remarcabilului jurist rus, A. F. Koni[7]. Cercetători cu nume de referinţă în psihologia românească - Alexandru Roşca, Stefănescu Goangă, Zevedei Barbu - au la fel meritul unor studii din domeniul psihologiei juridice[8].
Către sfârşitul sec. XIX se extinde cadrul de reprezentări psihosociologice despre esenţa comportamentului criminal, de aceste probleme fiind preocupaţi renumiţii psihologi şi sociologi G. Le Bon, S. Sighele, G. Tarde, E. Durkheim, R. K. Merton, M. Weber, L. Levy-Bruhl etc. Utilizând metode de calcul statistic, psihosociologii demonstrează rolul factorului social în comportamentul infracţional. Crima este explicată de către reprezentanţii diferitor teorii sociologice prin conflictul cultural, iar factorii principali care o generează sunt de aceeaşi natură - culturală: valorile, neacceptate de violatorii legii, cauzele ce anticipează orice acţiune criminală, răspunsurile date de structurile ambientale, care afectează grupuri largi de oameni[9].
La sfârşitul secolului XIX, cu deosebire în Franţa, se dezvoltă conceptual «psihologia maselor», reprezentanţi ai căreia sunt consideraţi G. Le Bon, G. Tarde, S. Sighele, pentru ca mai apoi să găsească continuare în opera lui S. Freud, J. Ortega y Gasset, M. Reinhard, S. Moscovici etc. După cum a menţionat într-o lucrare mai recentă S. Moscovici, «încă din start, apariţia mulţimilor a fost percepută drept un simptom al divergenţei colective de la normal»[10]. S. Sighele chiar şi-a întitulat cartea «Mulţimea criminală», considerând că indivizii uniţi în mulţime îţi pierd capacitatea de liberă decizie, sunt predispuşi mai mult spre rău, decât spre bine, înclinaţi spre acţiuni criminale. Psihologia contemporană se întoarce din nou la «teoria mulţimilor», pentru a explica forţa lor, capacitatea de influenţă, sugestie. Cât priveşte ramura ei distinctă - psihologia juridică - ea tinde să găsească în fenomenul mulţimii o cale de înţelegere a infracţiunii, comise de către grupul criminal situaţional, sau a rolului factorilor economici şi sociali.
Adepţii teoriei anomiei sociale şi a oportunităţii diferenţiale (E. Durkheim, R. Merton, etc) consideră infracţiunea un rezultat al dereglării normativităţii sociale în situaţiile de criză, al tensiunii produse de incoerenţa scopurilor propuse şi a mijloacelor de realizare, a blocării posibilităţilor de alegere economică, educaţională, etc. Criminalitatea este un rezultat al schimbărilor sociale, considera E. Durkheim. Ea poate fi combătută prin sporirea solidarităţii şi unităţii sociale. Însă societatea contemporană, în care are loc divizarea muncii şi diferenţierea socială, exclude o asemenea situaţie de solidaritate. Iată de ce norma de drept îşi asumă funcţia de consolidare a forţelor social-pozitive, afirmând valorile general umane şi pedepsindu-i pe cei care le ignorează sau le încalcă.
Teoriile psihologice (analitică, a controlului, a învăţării, a etichetării sociale) din sec. XX n-au ocolit problemele psihologiei comportamentului infracţional. Punctul de vedere clasic al lui Freud despre relaţia dintre crimă şi pedeapsă a fost dezvoltat de către neoanaliticii F. Alexander şi H. Staub, raportul dintre individ şi societate şi aportul celei din urmă la constituirea unei personalităţi infracţionale prin învăţare - cercetat de psihosociologii E.Sutherland, T.Hirschi, W.Reckles, G.Patterson, G.Trasler, etc.
În teoria psihologică din perioada interbelică apar un şir de opinii asupra caracterului agresivităţii. În opinia neobehavioriştilor agresivitatea este o reacţie la acţiunea unor stimuli care periclitează integritatea biopsihosocială a individului uman. Aşa, s-a stabilit prin experiment că lipsirea copilului de posibilitatea de dezvoltare armonioasă, de hrană, mişcare, interdicţiile în genere, dar şi atitudinea de hiperpermisivitate, acţiunea unor factori cu caracter excitant (căldură, gălăgie, umiditate) provoacă irascibilitate care poate determina mai apoi o orientare agresivă a comportamentului. Cercetătorii împărtăşesc opinia expusă de Dollard în 1939, în conformitate cu care comportamentul agresiv este mai frecvent manifestat de locuitorii unor oraşe mari, stabiliţi cu traiul în cartiere suprapopulate.
Adepţii teoriei învăţării sociale au menţionat în calitate de cauze ale comportamentului agresiv imitarea de modele comportamentale, oferite de mass-media prin prezentarea de subiecte cu caracter frustrant, ducând la dezinhibarea instinctelor de apărare şi la declanşarea de acţiuni violente.
Din perspectiva psihologiei dinamice agresivitatea este o reacţie la situaţiile frustrante (Dollard, J., Doob, L., Miller, N. şi al.). Este, de fapt, o continuare a cunoscutei teorii apărute în prima jumătate a secolului, autorul căreia, H. Selye, a demonstrat acţiunea «agenţilor stresori» asupra comportamentului, evocând şi apariţia unei agresivităţi difuze, provocate de modificările endocrine, metabolice, cardiovasculare etc.
Există cel puţin 37 de teorii care oferă o explicare cauzală a agresivităţii, constată cercetătorul german H. Benesch[11], începând cu cele care fac o comparaţie a comportamentului uman cu instinctele de care se ghidează animalele şi până la tratările moderne cognitiviste. Sunt stabiliţi indicii de corelaţie între comportamentul agresiv şi patologiile psihice, anomaliile genetice, calităţile energetico-dinamice ale sistemului psihic.
[1] Binet, A. La description d'un objet. In: Annee Psycol., 1905, vol. IV, p.296-332; Idem, La sugestibilite. Paris: Schleicher, 1906; Idem, La science du termoignage. In: Annee Psycol., 1909, vol. IX, p.120-137; Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T. Psihologie judiciară. Bucureşti: Şansa, 1992. p. 15-16.
[2] Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 16.
[3] Bogdan, T. Probleme de psihologie judiciară. Bucureşti: Edf. Ştiinţifică, 1973, p. 21.
[4] Еникеев‚ М.И., op. cit., с. 219.
[5] Ibidem, p. 220.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 17.
[9] Ibidem, p. 28
[10] Moscovici, S. Descoperirea maselor. In: Psihologie socială. Aspecte contemporane. Coord. A. Neculau. Iaşi: Polirom, p. 401.
[11] Benesch, H. Atlas de la psychologie. Paris: La Pochotheque, 1996, p. 233.