Perioada contemporană în dezvoltarea psihologiei juridice poate fi datată cu începutul anilor '60, când se renovează interesul faţă de problemele criminalităţii şi ale întreg cadrului juridic, examinate prin prisma comportamentului concret uman. În Apus apar un şir de lucrări fundamentale: P. Louwage «Psihologie şi criminalitate» (1956), E. Attawilla, «Psihologie judiciară» (1960), G. Toch «Psihologia comportamentului de drept şi a celui criminal» (1961), O. Abrahamsen «Psihologia criminală» (1961) etc.
Psihologia juridică a făcut mari progrese. Ea a devenit o disciplină autonomă în pregătirea specialiştilor în drept, o ramură teoretic-aplicativă care deserveşte justiţia. În structura ei se împletesc trei orientări distincte[1]: psihologia criminală, psihologia judiciară şi psihologia executării pedepsei. Ultimele decenii tot mai mult afirmă tendinţa spre investigaţii în domeniul victimologiei.
În SUA psihologia juridică a apărut încă la începutul secolului, trecând un lung drum de la Antropologia criminală până la Psihologia ştiinţifică[2], pentru a deveni astăzi o disciplină ce deserveşte teoretic - prin cercetarea infractorilor şi comportamentului infracţional - şi practic - prin instituirea funcţiei de psiholog în agenţiile judiciare şi penitenciare, sistemul activităţii juridice.
În Franţa, cunoscută prin tradiţia unei psihologii umaniste, psihologia juridică are rolul nu doar de a ajuta la stabilirea adevărului şi pedepsei, dar şi de a contribui la recuperarea socială a infractorilor. Psihologia juridică este un obiect de studiu în cadrul facultăţilor de drept şi psihologie, înglobând în totalitatea problemelor sale mai multe aspecte: cele ale psihologiei dreptului, criminalităţii, urmăririi penale şi resocializării infractorilor privaţi de libertate. Specialiştii-psihologi sunt încadraţi în poliţie, justiţie, penitenciare. Domeniul aplicat al psihologiei judiciare înglobă trei sectoare: expertiza judiciară, protecţia judiciară a tinerilor (PJJ) şi instituţiile penitenciare. Dar am putea menţiona şi alte activităţi pe care le exercită psihologii francezi: în scopul profilaxiei comportamentului delincvent al minorilor activează centre de reeducare şi educaţie specială pentru adolescenţii inadaptaţi social (CRES), diverse instituţii de orientare şi consiliere; în poliţia naţională este prevăzută funcţia de psiholog, care realizează examinarea şi aprecierea aptitudinilor profesionale ale cadrelor, protecţia muncii[3]. De rând cu dosarul cauzei este întocmit şi dosarul psihologic al persoanei învinuitului, facilitându-se, astfel, calificarea infracţiunii stabilirea programului de recuperare socială a infractorului.
Similar stau lucrurile şi în Italia, unde se pune accent pe măsurile psihoterapeutice şi resocializarea infractorilor.
În Spania psihologia judiciară abordează toată gama problemelor psihologice ale procedurii penale.
În Germania, Polonia şi Cehia orice proces judiciar prevede cercetarea personalităţii infractorului. În cât priveşte personalitatea delincventului minor, se consideră inadmisibilă stabilirea vinovăţiei fără de realizarea unei expertize, care ar stabili gradul de conştientizare şi capacitatea de dirijare a comportamentului în momentul comiterii infracţiunii. Totodată, se pune accent pe identificarea cauzelor delincvenţei şi elaborarea de recomandări în scopul profilaxiei comportamentului deviant.
Deşi în instituţiile judiciare psihologii sunt încadraţi încă într-un număr redus, mulţi din ei îşi aplică cunoştinţele în afara domeniilor pur psihologice - asistenţă socială, reeducarea copiilor inadaptaţi social, consilierea în agenţiile din domeniul dreptului. Fără a ţine cont de aceştia, se poate spune că în Germania circa 4% din psihologi sunt încadraţi în sistemul judiciar, în ţările din America Latină - mai mult de 5%, în SUA - aproape 6%.
Remarcăm şi popularitatea psihologiei juridice, cu deosebire a compartimentelor ei cu caracter judiciar, în fostul spaţiu sovietic. Majoritatea specialiştilor care activează în diverse domenii ale dreptului la momentul actual s-au format în perioada, când psihologia judiciară era unul din obiectele obligatorii în cadrul facultăţilor de drept (în conformitate cu hotărârea CC al PCUS «Despre măsurile în vederea perfecţionării în continuare a ştiinţei juridice şi ameliorarea educaţiei de drept în ţară», adoptată în 1964), când institutul expertizei psihologic-judiciare era, cel puţin în cazul minorilor-infractori, o instanţă obligatorie (hotărârea plenarei Judecătoriei Supreme a URSS nr.6, din 3 iulie 1963, «Despre practica judecătorească pe dosarele minorilor-infractori»). S-au evidenţiat mai mulţi cercetători, care şi-au adus aportul în dezvoltarea ştiinţei psihologice juridice - A. P. Ratinov, A. V. Dulov, V. N. Kudreavţev, K. E. Igoşev, A. E. Jampoliskij, V. E. Konovalova, V. L. Vasiliev, M. I. Enikeev, G. N. Şihanţov, A. V. Glotocikin, V. N. Pirojkov etc. Desigur, nu voi afirma că psihologia şi-a găsit o aplicare vastă în activitatea judiciară. Practica totalitară promovată în perioada sovietică şi-a pus amprenta şi asupra justiţiei.
Psihologia juridică în fostul spaţiu sovietic era bazată pe tradiţia cercetării psihologice a crimei şi pedepsei cu geneză încă din secolul trecut, abandonându-se alte aspecte ale ei. Accentul se punea mai mult pe psihologia urmăririi penale, în care scop a fost instituită expertiza psihologic-judiciară, au fost cercetate diverse aspecte ale activităţii instanţelor de anchetă şi judecată, despre care ne mărturiseşte numărul considerabil de lucrări cu caracter teoretic şi aplicativ în această problemă, apărute în anii '60-'90, neglijându-se profilaxia şi terapia comportamentului infracţional. Mai mult ca atât, practica totalitară s-a răsfrâns şi asupra pregătirii cadrelor de psihologi: avea loc o «specializare» a regiunilor în anumite domenii, din care cauză Moldova, care nu avea o facultate de psihologie, s-a pomenit cu specialişti în psihopedagogie, defectologie, psihologia vârstelor, dar fără de psihologi sociali, cu atât mai mult - judiciari.
Timpurile s-au schimbat. Actualmente în Republica Moldova sunt pregătiţi psihologi în cadrul a mai multor instituţii superioare de învăţământ, printre care unele cu o tradiţie remarcabilă în domeniu: Universitatea de Stat din Moldova, Universitatea Pedagogică «Alecu Russo» de la Bălţi şi Universitatea Pedagogică «Ion Creangă» de la Chişinău, ULIM. Dar nici una din facultăţile pomenite nu pregăteşte psihologi pentru cadrul specific al activităţii judiciare. Şi nu e vina cadrelor profesoral-didactice de la aceste instituţii. Psihologii nu sunt solicitaţi de agenţiile judiciare. Nu sunt solicitaţi, în timp ce de serviciile lor e nevoie acut.
Şcoala românească de psihologie judiciară a avut o soartă similară în a doua jumătate a secolului XX. Performanţele: studiul disciplinei în cadrul facultăţilor de drept şi şcolilor de miliţie, cercetarea comportamentului infracţional, în special pe parcursul anchetei, utilizarea biodetectorului pentru depistarea comportamentului simulat, nu excludeau acuta necesitate de specialişti psihologi în domeniul practic al justiţiei - una dintre cele mai mari nerealizări.
În prezent s-a creat o situaţie mult mai favorabilă dezvoltării psihologiei juridice. Această disciplină a fost inclusă în programele facultăţilor de drept, dar, din păcate, încă sunt sub necesitate specialiştii capabili să o realizeze. Pregătirea cadrelor de psihologi la universităţile din Moldova oferă posibilitatea constituirii institutului «expertizei psihologice judiciare», a serviciilor psihologice şi chiar psihoterapeutice cu menirea prevenirii criminalităţii şi reintegrării sociale a infractorilor.
În concluzie se poate spune că psihologia juridică s-a afirmat pe deplin ca o ştiinţă autonomă, având menirea cercetării teoretice şi empirice a problemelor cu care se confruntă sistemul de drept la etapa contemporană. Deoarece statul de drept solicită o umanizare a sistemului juridic, psihologia juridică devine un domeniu-cheie, care prin cercetarea personalităţii şi a tuturor factorilor din ambianţă care o influenţează poate răspunde la cele mai dificile întrebări cu care se confruntă juriştii. Pe parcursul ultimului secol s-a conturat şi domeniul de cercetare al acestei ştiinţe, pe care îl vom reflecta în continuare, atât în linii generale, cât şi detaliat în fiecare capitol.
[1] Ibidem, p. 429.
[2] Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 18.
[3] Benesch, H., op. Cit., p. 44-45.