Ştiinţele juridice se adresează componentei infracţionale a personalităţii, psihologia juridică, studiind persoana umană, încearcă să analizeze omul în infractor, rezolvând în aşa fel una din sarcinile primordiale ale etapei actuale, dictate de schimbarea accentelor în relaţiile sociale - umanizarea normei de drept, precum şi a întreg sistemului de relaţii juridice.
Din această perspectivă ea realizează legături cu un cerc larg de ştiinţe. Vom analiza aceste raporturi, divizând ştiinţele înrudite în două grupe mari - ştiinţe psihologice şi juridice.
Aşadar, deoarece atât agentul judiciar, cât şi psihologul implicat în activitatea de cercetare a dramei judiciare şi personajelor ei se confruntă cu o multitudine de fenomene psihice, explicaţia cărora poate fi efectuată doar recurgând la anumite modele general psihologice şi psihofiziologice, psihologia juridică menţine raporturi strânse cu psihologia generală care, la rândul ei, se bazează pe un cerc larg de ştiinţe, dintre care în prim plan se evidenţiază fiziologia. Nu vom neglija nici raportul dintre psihologia juridică şi psihofiziologie, disciplină care oferă cunoştinţe despre funcţionarea analizatorilor şi a întregului SNC. Această legătură realizează posibilitatea de tratare a cauzelor subiective ale infracţiunii, iar ţinând cont de orientarea spre activitatea preventivă - serveşte drept orientare în stabilirea metodelor ştiinţifice de diagnosticare şi corectare a comportamentelor deviante. Psihologia generală, fiind un domeniu orientat spre cercetarea teoretico-empirică şi posedând o metodologie specifică şi metode variate, oferă tehnici de investigaţie pe care psihologia judiciară le aplică în studiul personalităţii implicate în drama judiciară, cunoştinţe despre fenomenele psihice, precum şi instrumente de investigaţie empirică a acestora, un întreg arsenal de concepte şi noţiuni, care, fiind adaptate, pot fi utilizate în preocupările specifice ale ştiinţei puse în discuţie. Psihologia juridică este, la rândul ei, un domeniu experimental al psihologiei generale: prin caracterul său practic poate oferi generalizări pentru înţelegerea psihicului, momente pe care le întâlnim încă la hotarul dintre secolele XIX şi XX, când cercetătorii s-au orientat spre terenul practic vast oferit de realitatea juridică.
Altă ramură distinctă a psihologiei - psihologia socială - pare să realizeze un raport atât de strâns cu cadrul psihologic-judiciar, încât unii cercetători sunt predispuşi să considere psihologia juridică o parte componentă a ei. E şi firesc: individul uman, participant al dramei judiciare, este integrat într-un mediu social concret care determină evoluţia lui, asimilarea de modele culturale, valori şi norme, legăturile cu diverse grupuri şi subgrupuri, iar în final - profilul personalităţii. Dar aceasta nu ne oferă nici un temei pentru a considera psihologia juridică drept ramură empirică a psihologiei sociale. Desigur, atât prin aparatul său conceptual, cât şi prin cercetarea individului uman ca fiind determinat concret istoric şi social, aflat în contextul unor norme social-morale şi social-juridice, psihologia juridică este foarte apropiată de psihologia socială. În activitatea teoretică de elaborare a modelelor conceptuale a personalităţii psihologia juridică ţine cont de legităţile sociale, cercetate amplu în psihologia socială, recurge la investigaţiile contemporane, cu deosebire la cele actuale, dictate de orientarea umanistă a psihologiei. În capitolele ce urmează vom urmări aceste raporturi, vom recurge de mai multe ori la investigaţiile psiho-sociale pentru a ne explica unele fenomene din cadrul specific, reglementat de norma de drept. Iar, depăşind domeniul ştiinţelor psihologice, putem remarca raportul psihologiei juridice cu sociologia şi filosofia - prima oferind generalizări sociale, a doua - legităţi, fără de care tratarea unor fenomene sociale ar fi imposibilă.
Deoarece cadrul juridic se confruntă cu entităţi sociale de diverse configuraţii, posedând calităţi deosebite, dictate de apartenenţa la o anumită categorie socială, psihologia juridică recurge la cercetările din domeniul psihologiei diferenţiate - etative, a sexelor, interculturale, inclusiv etnice, etc. Relaţia dată, conturată încă în secolul XIX, nu poate fi actualmente neglijată, deoarece anume prin utilizarea unor generalizări survenite din cercetările acestor particularităţi pot fi explicate fenomenele specifice unui anumit grup social.
Psihopatologia, acest domeniu apărut la intersecţia psihologiei şi psihiatriei, oferă psihologiei judiciare cunoştinţe aplicate în vederea calificării anomaliilor psihice din cadrul dramei judiciare. Până recent de aceasta se preocupa doar psihiatria judiciară, dar odată cu diferenţierea competenţelor specialiştilor din domeniile date a apărut necesitatea elucidării unor fenomene cu caracter patologic în structura infracţiunii, care se manifestă ca mecanism al comportamentului criminal, precum şi a determinării metodelor de profilaxie a criminalităţii.
În rezolvarea obiectivelor empirice se manifestă raportul psihologiei juridice cu psihodiagnostica, ştiinţă capabilă să ofere metode şi tehnici de investigaţie practică a fenomenului infracţiunii. Dar nu vom neglija aspectul educaţional al dreptului, elucidând câteva domenii ştiinţifice - psihocorecţia, inclusiv domeniile care la noi abia se afirmă - psihoterapeutice, psihologia clinică, psihopedagogia, precum şi o ştiinţă aparte - pedagogia.
În raportul cu ştiinţele de drept psihologia juridică oferă un instrument de interpretare a comportamentului personalităţii implicate în drama judiciară. Dreptul orientează psihologia spre conduita umană, analizată din perspectiva normelor juridice. Dreptul penal - realizează o alianţă cu psihologia în aprecierea elementelor de culpă, vinovăţie, intenţie, prevedere, stare emoţională, conduită simulată, responsabilitate etc. Procedura penală - în cele ale activităţii de cercetare penală, anchetă preliminară şi dezbateri judiciare: confruntare, percheziţie, prezentare spre recunoaştere, ascultare, interogare etc. Criminalistica - de cercetare la faţa locului, colectare de probe etc. Criminologia orientează psihologia juridică spre investigaţia genezei şi evoluţiei criminalităţii.
Psihologia juridică are o importanţă vădită în activitatea de ocrotire a normei de drept. Ea umanizează norma, orientează persoanele ce administrează dreptul spre o cercetare a omului real, a entităţii biopsihosociale implicate în drama judiciară, spre înţelegerea acesteia din punct de vedere subiectiv şi social, spre o realizare umană şi corectă a procesului penal. Totodată, oferă justiţiei date capabile să orienteze spre descoperirea adevărului. Din punct de vedere etic stabileşte criterii de profesionalism al specialiştilor în drept, de orientare a conduitelor lor cu persoanele ce vin în contact cu justiţia.