Pin It

Orice comunitate, determinată fiind de condiţiile concrete fizico-naturale, istorice, culturale, relaţionale etc., posedă un set de valori sociale. Valoarea socială este o relaţie prin care comunitatea exprimă concordanţa dintre lucruri, idei, fenomene, procese sociale şi trebuinţele istoric condiţionate. Valoarea nu este o noţiune strictă şi nu posedă un conţinut identic, acesta modificându-se în funcţie de trebuinţele sociale, condiţionate de mai mulţi factori. Totuşi, există un sistem de valori general umane, pe care le împărtăşeşte prioritar comunitatea umană. Acestea se raportă la aprecierea adevărului, frumosului, binelui, constituind un fel de «repere absolute», obiecte ale aspiraţiei fiecărui popor. Viziunea dată a fost emisă şi împărtăşită de către adepţii şcolii filosofice axiologice[1].

Dar mai există şi alte valori, generate de calitatea grupului care le-a elaborat şi le împărtăşeşte. Din aceste considerente valorile semnifică nişte standarde culturale atitudinale, care generează norme şi modele de comportament.

Problema «modelelor de comportament»[2] a fost supusă unei cercetări vaste în psihologie. Nefiind aceleaşi pentru fiecare grup social ele pot fi, de fapt, numite «modele culturale» - propuse spre realizare de către o societate membrilor săi[3]. Totalitatea organizată a acestor modele alcătuieşte cultura societăţii date[4]. Societatea contemporană creează condiţii pentru un contact permanent al culturilor, care contribuie la interferenţa lor manifestată în împrumuturi libere, modificări şi îmbogăţire reciprocă.

În asemenea condiţii procesul de socializare a individului decurge în forma unei asimilări de modele proprii şi alogene. Acest proces începe în familie şi continuă în cadrul instituţionalizat - şcoală, grupuri profesionale, etc. - în care persoana intră în contacte directe şi de intensitate diferită cu «altul» în dependenţă de capacităţile afeciv-comunicative ale ei şi de capacitatea mediului de a-i oferi condiţii care-i satisfac trebuinţele secundare: de autoidentificare, autoafirmare, comunicare, interrelaţii, etc., întâlnind şi asimilând noi şi noi modele. Nu fiecare din aceste modele este receptat la fel, procesul fiind determinat de diverse împrejurări, cele mai semnificative ţinând de proprietatea lor de a se impune. Încercând o clasificare, bazată pe prelegerile unui grup de cercetători francezi[5], am evidenţiat modele culturale cu capacitate de influenţă diferită:

- ideale - care vizează situaţii primordiale şi sunt adoptate dacă nu de toate, oricum de majoritatea grupurilor umane;

- neutre - care în unele societăţi pot fi considerate esenţiale, în altele - lăsate la alegerea indivizilor;

- conjuncturale - asimilarea cărora depinde de apartenenţa indivizilor la o subcultură, şi care deservesc grupurile unite prin caracteristicile de sex, vârstă, socioprofesionale etc.;

- vestigiale - pe cale de dispariţie, utilizate încă de unii membri ai societăţii, însă, fiind ignorate de minorităţile active, sunt substituite cu altele mai eficiente.

Spre deosebire de valorile sociale, cele individuale se manifestă ca nişte aprecieri, de care subiectul dă dovadă în raport cu obiectele şi fenomenele în funcţie de criteriul satisfacerii unei trebuinţe, aşteptări sau ideal. Dar sistemul de valori individuale depinde de cel al grupului de apartenenţă, sau de referinţă, dat fiind faptul că individul este o fiinţă socială. Valorile au forma unor standarde care permit evidenţierea, compararea, aprecierea. Totodată, se prezintă ca o viziune asupra lumii, ca un aspect subiectiv al culturii. Sistemul de valori culturale rezultă din interacţiunea dinamică dintre individ şi societate, dintre valorile individului şi cele ale comunităţii.  Valorile unei comunităţi nu sunt izolate, ci interdependente, coerente, unite într-un ansamblu. Determinate de cultura concretă a comunităţii ele, la rândul lor, influenţează modul de trai, comportamentele, atitudinile, adică tot ce înglobă noţiunea de cultură. Studiind acest fenomen - cultura în toate aspectele sale - putem stabili valorile comunităţii, modul cum ea se identifică, iar la nivel individual - cum membrii ei îşi recunosc identitatea.

Conţinutul valorilor sociale implică un anumit raport al societăţii în general şi al fiecărui individ în parte. Acest raport poate fi definit cu noţiunea de comportament. Comportamentul poate fi social pozitiv - în acord cu valorile sociale, sau social negativ - în dezacord.

Atunci când individul uman se ghidează în acţiunile sale de valorile sociale, contribuie la promovarea şi conservarea lor, transformându-le într-un etalon al propriilor aspiraţii, el dă dovadă de un comportament prosocial. Acesta se deosebeşte de conformism prin faptul că nu e dictat de o motivaţie internă, acceptarea valorilor fiind mecanică, fără aşteptarea unor remunerări. Comportamentul prosocial s-a impus în calitate de obiect al psihosociologiei în ultimele trei decenii. Noţiunea cunoaşte mai multe definiţii, generalizate de către psihologul român Septimiu Chelcea în câteva studii[6]. În viziunea cercetătorilor comportamentul prosocial este:

- orientat spre ajutorarea, protejarea, sprijinirea, dezvoltarea celorlaltor persoane, fără aşteptarea unor recompense externe (psihologul polonez Janusy Reykowski)[7];

- acţiunea care nu aduce beneficii, decât celui ce primeşte ajutor[8];

- act intenţionat care ar putea avea consecinţe pozitive pentru alţii, fără a anticipa vreo răsplată[9].

Autorul citat mai sus extinde sensul noţiunii, incluzând în ea «ajutorarea semenilor, apărarea proprietăţii, jertfa de sine pentru dreptate, pentru independenţa patriei»[10].

Comportamentul prosocial include în structura sa altruismul, empatia, stima profundă faţă de altul, de nevoile, valorile, aşteptările lui, autenticitatea manifestărilor. Este o variantă rar întâlnită a comportamentului.

Comportamentul deviant se manifestă în ignorarea sau sfidarea valorilor sociale. Nu e neapărat o încălcare a legii, o infracţiune, ci o abatere de la forma de viaţă general acceptată în grupul de apartenenţă, incompatibilă cu modelele pe care acesta le propune. Este o categorie mai largă care include o varietate mare de conduite şi acţiuni, începând cu cele excentrice, provocatoare şi până la cele imorale, în unele cazuri în contradicţie cu normativitatea juridică.  Varianta cea mai acută a devianţei este comportamentul antisocial - infracţiunea sancţionată de normativitatea juridică, sau asocial - provocat de o patologie psihică, care ştirbeşte din capacitatea de conştientizare şi dirijare a acţiunilor.

Noţiunile «comportament prosocial» şi «comportament deviant» sunt relative, deoarece implică atitudinea faţă de valori, care sunt diverse pentru diferite grupuri şi societăţi. Diagnosticare acestor «comportamente» depinde de natura normelor sociale.

Norma socială este un standard mediu al opiniilor, atitudinilor indivizilor incluşi într-un anumit context social, determinând anumite reguli de conduită, modele comune de percepere, gândire, acţiune în raport cu valorile, exprimând nişte prescripţii generalizate cu conţinut reglator. Deci normele nu pot fi produse la nivel de individ separat, ţin neapărat de grup. Individul le acceptă din mai multe considerente, normele facilitându-i procesul de luare a deciziilor, rezolvare a problemelor din cotidian, integrare în câmpul social şi înlesnire a raportului cu alţi indivizi. La nivel de grup norma se prezintă ca un factor al consensului, armoniei, colaborării.

Fiecare societate posedă un sistem valoric-normativ - element constitutiv al comunităţii, care înglobă un ansamblu de criterii (valorice) şi reguli (norme) ce călăuzesc activitatea grupurilor sociale. Aceste criterii şi reguli sunt însuşite de indivizi prin socializare, constituind experienţa lor de viaţă, într-o oarecare măsură (în funcţie de gradul de toleranţă al grupului social) impuse lor, respectarea fiind asigurată de recompense şi sancţiuni instituţionalizate (juridice) sau psihosociale (opinie publică).

Reiese că socializarea este un proces prin care individul însuşeşte şi interiorizează valorile şi normele sociale, formându-şi modele de comportament, atitudini şi evaluări, devenind membru al unei comunităţi sau al unui grup social. Acest proces coincide cu dezvoltarea omului din copilărie şi până la vârsta adultă. El se realizează sub influenţa unor factori sociali hotărâtori cum ar fi: familia, şcoala, diverse instituţii sociale, grupuri, principalul fiind, totuşi, sistemul normativ-valoric din colectivitatea dată.  Totodată, socializarea este şi un mecanism prin care societatea transmite membrilor săi normele, valorile, credinţele etc.

În cazurile când socializarea decurge cu succes, individul asimilează normele sociale, structurându-şi conştiinţa în funcţie de acestea.  Această asimilare mai este definită şi cu termenul de interiorizare.  Interiorizarea contribuie la instituirea unor atitudini pozitive în raport cu normativitatea socială, la acceptarea ei în calitate de factor diriguitor în comportament. Când individul nu interiorizează sistemul valoric-normativ social, dă dovadă de un comportament care vine în dezacord cu ambianţa lui şi este sancţionat de către aceasta.  Formele de sancţiune în vederea realizării normelor sociale sunt numite control social - reglementarea şi coordonarea conduitelor individuale sau de grup cu mijloace instituţionalizate sau neformale în vederea coordonării acţiunilor, minimalizării pericolului conflictelor, perpetuarea coeziunii grupului.

Normele de drept - anumite etaloane comportamentale în raport cu valorile sociale, aflate sub protecţia statului şi a organelor juridice, stabilite prin lege şi prevăzând o sancţionare instituţionalizată în cazul nerespectării - se prezintă ca o parte componentă a normativităţii general-sociale, secundară faţă de aceasta în aspectul ei temporal. Ele oglindesc atât interesele majorităţii indivizilor, cât şi calitatea raportului individ-stat, iar în cadrul acestuia şi a celui realizat între membrii societăţii şi institutele de drept.

 

[1]  Apud, Dicţionar de sociologie. Coord. C. Zamfir, L. Vlăsceanu. Bucureşti: Babel, 1993,  p. 661.

[2]  Noţiune utilizată în diverse domenii umanitare: etnologie, sociologie, psihologie, pentru a defini constructele sociale formate într-o comunitate şi având menirea de a facilita convieţuirea intra-şi intergrupală. După:  Robert; M.-A. Ethos: Introduction a l'antropologie sociale. Bruxelles-Paris: P.U.F., 1968,  p.10.

[3]  Ibidem, p.12.

[4]  Ibidem, p.18.

[5]  Ibidem, p.10-12, 67.

[6]  Chelcea, S. Personalitatea şi comportamentul prosocial.  In: Personalitate şi societate în tranziţie. Bucureşti: E.T.Ş., 1994,  pp. 116-135;

[7]  Chelcea, S. Comportamentul prosocial. In: Psihologie socială. Aspecte contemporane. Coord. Adrian Neculau, Iaşi: Polirom, Iaşi, 1996, p. 445.

[8]  Ibidem

[9]  Ibidem

[10]  Ibidem