Norma de drept este eficace doar atunci, când formează un acord cu necesităţile general-umane. Importanţa psihologică a dreptului constă anume în aceea, că normele juridice reglementează raporturile umane, satisfăcând una dintre trebuinţele fundamentale ale societăţii în genere şi ale individului uman în parte - cea de armonie în relaţiile interpersonale şi intergrupale, de anihilare a contradicţiilor, conflictelor, confruntărilor. Dreptul, din aceste considerente, este un fenomen complicat, care asigură dezvoltarea socială şi ajustează interesele personale la cele sociale.
Încă în primele coduri de legi scrise[1] necesitatea normei de drept era formulată prin instituirea echităţii, curmarea nelegiuirii şi răului, apărarea celor slabi de expansiunea celor puternici.
În acest domeniu - al dreptului - personalitatea intră în raporturi cu valorile general umane şi cele de grup, cu aşteptările şi principiile sociale. Normele juridice îi livrează modele de conduită în diverse circumstanţe complicate, în condiţiile de conflict social. Sistemul de norme din fiece epocă ilustrează particularităţile psihologice ale societăţii la momentul dat şi ale comportamentelor indivizilor din acea perioadă.
Libertatea personalităţii a devenit o realitate doar atunci, când normativitatea instituţionalizată şi neinstituţionalizată s-a transformat într-un sistem de reguli, care ghidează conduitele umane. Dreptul garantează această libertate, dar nu o libertate deplină, ci pe cea dictată de cursul firesc al dezvoltării sociale. Din aceste considerente, libertatea individului uman constă în interiorizarea interdicţiilor şi a drepturilor sociale, cele mai importante din care sunt: dreptul la viaţă, la iniţiativa cu caracter creativ, la alegerea locului de trai, dezvoltarea psihică şi intelectuală, asigurarea bunăstării (inclusiv şi prin armonizarea raporturilor cu mediul natural), al securităţii personale, satisfacerea trebuinţelor materiale.
La etapa contemporană de tranziţie la o societate democratică, liberă în adevăratul sens al cuvântului, importanţa şi rolul dreptului sporeşte, aceasta manifestându-se în orientarea spre instituirea unui stat de drept. În aceste condiţii apar sarcini legate de umanizarea normei de drept, de ridicare a acesteia în statutul de unică regulă şi instrument de dirijare a relaţiilor umane - statut care trebuie să asigure condiţii egale fiecărui individ, indiferent de poziţia lui socială sau materială, precum şi responsabilitatea personală de conduitele proprii.
[1] În culegerea de legi a lui Hammurappi - sec. XVIII a. Ch. (Apud Еникеев‚ М.И. Основы общей и юридической психологии. СПб: Питер. 1996, p. 234).