Dreptul civil are în calitate de obiect relaţiile de proprietate şi cele interpersonale sau intergrupale, reieşite din primele. Aşa, în sfera de influenţă a dreptului civil se află personalitatea: libertatea, onoarea şi demnitatea ei; mijloacele de producţie, obiectele de consum, proprietatea. Reglementarea raporturilor civile are caracter social-psihologic, reieşit din particularităţile acestor relaţii: faptul că ele prevăd includerea în calitate de părţi a subiecţilor umani care prezintă orientări, interese şi scopuri distincte, se realizează în forma comunicării sociale şi reflectă calităţile surselor psihice.
Printre principalele institute ale dreptului civil se află institutul dreptului de proprietate: exprimarea juridică şi forma de consolidare a relaţiilor de proprietate[1]. Normele de drept care apără proprietatea şi reglementează relaţiile din acest domeniu s-au format în baza normativităţii sociale, care prevedea echitatea şi libertatea părţilor, promovarea unor raporturi cinstite, reciproc avantajoase, protejarea intereselor subiecţilor. Contractul, iniţial o formă socială de organizare a acestor relaţii, capătă caracter de document juridic, normele moral-etice se transformă în lege. Actualmente legislaţia civilă reflectă dar şi menţine anumite etaloane psihologice în raporturile interumane, ţinând cont de motivaţia, aşteptările şi conduitele părţilor. În aşa fel ea îşi exercită funcţia de edificare a unei societăţi civile în ţara noastră.
Dreptul civil recurge frecvent la noţiuni cu caracter evident psihologic. Una dintre cele mai utilizate este noţiunea «persoană»[2], care are două accepţiuni: de persoană fizică, definită cu ca omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile, şi de persoană juridică - organizaţia care are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pîrît în instanţă de judecată.[3]. Tratarea persoanei prin prisma dreptului civil înglobă mai multe aspecte. În primul rând, prin norma civilă este stabilită capacitatea cetăţeanului de a avea drepturi şi obligaţii civile, care începe de la naşterea şi încetează odată cu moartea lui[4]. Totodată, se face o distincţie între capacitatea de folosinţă a cetăţeanului, prin care i se oferă dreptul la proprietate, la folosinţă a unui şir de bunuri, moştenire a lor, liberă alegere a locului de trai şi a ocupaţiei, la beneficierea de dreptul de autor etc.[5], şi cea de exerciţiu - dispunerea deplină de drepturile civile şi responsabilitatea de obligaţiile civile asumate - pe care cetăţeanul o posedă începând cu împlinirea vârstei de 18 ani, a majoratului. Este reglementată şi capacitatea limitată de exerciţiu a persoanelor care au atins vârsta de 14 ani, sau a minorilor de până la această vârstă[6]. Astfel, se ţine cont de particularităţile dezvoltării individului uman, afirmării lui în calitate de personalitate. Acestea se manifestă în:
- dezvoltarea intelectuală, care parcurge mai multe etape, definitivându-se cu înţelegerea şi posedarea operaţiilor formale, care coincide cu preadolescenţa şi continuă în adolescenţă, ducând la instituirea gândirii abstract-logice;
- dezvoltarea morală, pe parcursul căreia individul uman înglobă normele morale ale grupului, se conformează acestora, iniţial în funcţie de conştientizarea unei recompense pentru comportamentul său, mai apoi - posedând sentimentul culpabilităţii, pentru ca în final să-şi instituie un sistem moral autonom;
- dezvoltarea socială - formarea Eu-conceptului, adică conştientizarea identităţii personale şi sociale, dar şi a conceptului social, a viziunii asupra ambianţei şi a caracterului raporturilor cu aceasta;
- dezvoltarea juridică - asimilarea principalelor categorii de drept, constituirea conştiinţei de drept.
Această atribuire de capacitate de folosinţă şi de exerciţiu poate suferi, însă, careva schimbări, deoarece la momentul actual este în proces de elaborare noul Cod Civil.
Astfel:
- la 14 ani se definitivează, în linii majore, perioada pubertăţii, începând adolescenţa propriu-zisă, caracterizată prin posedarea unei imagini de sine, concepte morale şi juridice, abilităţi sociale, care le oferă posibilitatea conştientizării certe a obligaţiilor şi drepturilor lor esenţiale, fapt care poate fi luat în consideraţie, stabilindu-se anumite drepturi (de proprietate, de autor, de încheiere a unor contracte, cum ar fi, de exemplu, cel de muncă, etc.), reieşind din capacitatea lor limitată de exerciţiu;
- dacă actualmente se pune în discuţie problema responsabilităţii juridice limitate a persoanelor care au împlinit vârsta de 14 ani (fireşte, prin stabilirea capacităţii de discernământ de către expertiza competentă), atunci ar trebui să se discute şi posibilitatea unei revederi a capacităţii de exerciţiu a celor care au atins vârsta de 14 ani;
- la 16 ani în ţara noastră individul primeşte actul de identitate, eveniment care implică un statut social mai avansat, dar şi angajarea în acest statut, lucru care poate fi oglindit în legislaţia civilă.
Limitarea capacităţii de exerciţiu, reglementată prin Codului Civil, ţine cont de starea psihică (patologia sau imaturitatea ei), descriind unui dintre raporturile civile: cel dintre tutore şi tutelat. Totodată, se prevede modificarea acestui raport (desfiinţarea tutelei), atunci când intervin schimbări calitative în capacitatea celui tutelat de a-şi conştientiza comportamentul şi de a-şi determina conduitele.
Prin norma civilă de drept este reglementată activitatea, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice, categoriile căreia au devenit substanţial mai numeroase, odată cu unele modificări ale organizării politice şi economice a statului, ale concepţiei de proprietate reieşite din suveranitatea şi independenţa Republicii Moldova. Articolele care tratează aspectele persoanei juridice conţin mai multe tipuri de relaţii: între persoana juridică şi stat, precum şi organele lui de drept, între persoanele juridice[7]. Relaţii care, bineînţeles, se bazează pe voinţa, motivaţia, activitatea oamenilor, desemnaţi în legislaţie prin noţiunea de «persoană juridică». Aceste categorii psihologice determină caracterul relaţiilor date, reglementate de norma de drept.
Capitolele Codului Civil se referă indirect la un şir de relaţii civile, care generează anumite obligaţii, care impun menţinerea raportului până la onorarea lor. Prin legislaţia civilă sunt apărate drepturile civile ale personalităţii, dintre care în prim plan se menţionează dreptul la integritate psihică, la apărarea onoarei şi a demnităţii – „la respectul onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale profesionale „[8]. Prejudiciul moral este reparat în folosul persoanei care l-a suferit, prin plata unei recompense băneşti de către partea care l-a cauzat.
O parte componentă şi substanţială a cadrului de reglementare civilă este cea care se referă la proprietate. Relaţiile patrimoniale au o istorie lungă, fiind un domeniu care cunoaşte un şir de tradiţii, obiceiuri, norme cu caracter social. Normele juridice din acest domeniu au înglobat cele mai optimale variante ale modelelor de comportament în raport cu proprietatea şi proprietarul. În ţările, în care proprietatea şi-a menţinut formele tradiţionale, domină, alături de normativitatea juridică, un şir de reguli cu caracter social-psihologic, principala ţinând de aspectele etico-morale ale posedării, folosirii şi administrării proprietăţii. Abaterea de la aceste cerinţe este apreciată negativ de către majoritatea membrilor societăţii. Cu toate acestea, nu face să ne creăm iluzia că atitudinea faţă de cele două forme ale proprietăţii în ţările occidentale nu cunoaşte ce e aceea încălcare a normelor socio-morale. În scopul curmării lor acţionează un cadru de legi, care reglementează orice tip de relaţii patrimoniale.
În Republica Moldova, odată cu căpătarea statutului de stat independent şi suveran, a avut loc o modificare a formelor de proprietate, iar în legătură cu aceasta şi a relaţiilor patrimoniale. Cadrul legislativ a cunoscut, de asemenea, un şir de modificări. Dacă aceste modificări în legislaţie, deşi încă nici pe departe complete şi perfecte, au fost, totuşi, realizate, apoi transformarea conştiinţei maselor, definită cu noţiunea de mentalitate, mai rămâne o problemă. Se manifestă fenomenul, pe care psihosociologul ieşean Adrian Neculau l-a numit rezistenţă la schimbare. Rezistenţa la schimbare este condiţionată şi menţinută de un şir de factori şi circumstanţe:
- distrugerea aproape completă a conştiinţei de proprietar în perioada de după anii '40 şi până în 1991;
- imaginea lacunară despre drepturile şi obligaţiile proprietarului privat, cu deosebire ale celui care practică o activitate de antreprenoriat;
- atitudinea neglijentă în raport cu proprietatea publică, formată în perioada dintre anii '40 şi până la începutul deceniului curent şi moştenită de la organizarea social-economică socialistă.
Iată de ce se cere modificarea legislaţiei cu privire la apărarea dreptului de proprietate.
Nu mai puţin problematică este şi corelaţia dintre interesele statului şi cele ale proprietarului. Crearea unei societăţi democratice prevede nu numai declararea, dar şi asigurarea respectării drepturilor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv a celui de proprietate, moment care ar putea contribui la instituirea conştiinţei de proprietar. Analizând raportul dintre interesul statului şi cel al cetăţeanului, M. I. Enikeev[9] menţionează că ele coincid când:
- interesul public este interes al cetăţenilor atunci, când este realizat într-un stat de drept şi în condiţiile conştientizării rolului statului în ocrotirea drepturilor persoanelor;
- interesul membrilor societăţii este un interes public, cetăţenii sunt orientaţi mai mult sau mai puţin spre ocrotirea şi promovarea valorilor publice.
Armonia dintre aceste două categorii psihologice poate fi realizată doar prin stabilirea strictă a cadrului de norme juridice care reglementează raporturile statului cu membrii lui şi, în primul rând, apără interesul privat al cetăţenilor.
[1] Codul Civil al Republicii Moldova. In: Monitorul Oficial, Nr. 82-86, 22.06.2002, art. 2.
[2] Idem, titl. II, cap. I-II.
[3] Idem, titl. II, cap. I-II
[4] Idem, art. 18
[5] Idem, titl. II, cap. I
[6] Ibidem.
[7] Idem, titl. II, cap. II
[8] Idem, cap. II, art. 16
[9] Еникеев‚ М.И. Основы общей и юридической психологии. СПб: Питер. 1996, p. 254.