Psihologia juridică şi criminologia, la fel precum psihologia generală şi cea socială, operează cu conceptul de personalitate - un construct pluridisciplinar.
Noţiunea de personalitate înglobă esenţa omului ca subiect şi obiect al procesului social-istoric, un sistem de atribute biopsihosociale, structuri comportamentale, temperamentale, caracteriale, valori personale raportate la cele sociale, de care dispune o persoană. Deoarece în Codul penal este utilizată noţiunea «persoană», ţinem să precizăm că atât în ştiinţa psihologică, cât şi în tratarea oferită în capitolul de faţă conceptul «personalitate» implică şi caracteristicile persoanei. Ne referim la faptul că oricare persoană, posedând anumite particularităţi intelectuale, afective, volitive, caracteriale şi temperamentale, deosebindu-se de semeni şi fiind totodată asemănător cu ei, se prezintă şi ca o personalitate unică, organizată în conformitate cu capitalul ereditar şi influenţele mediului.
Psihologia juridică implică în aparatul conceptual noţiunea dată, examinând-o într-un context special, cel al dramei judiciare. Cercetarea personalităţii personajelor din cadrul dat - a infractorului, martorului, victimei, precum şi a agenţilor judiciari, deşi ţine cont de modelele conceptuale, elaborate de psihologie în scopul definirii personalităţii şi stabilirii profilului ei, totuşi, recurge la unele scheme deosebite, acceptate în domeniul ştiinţelor speciale. Deoarece pe parcurs ne vom opri în detalii la personalitatea tuturor participanţilor la drama judiciară, în capitolul de faţă ţinem să analizăm pe cât posibil de amplu doar personalitatea infractorului, caracterizată de o anumită motivaţie, aptitudini, pregătire şi orientare comportamentală - criminală, dirijându-se de modele comportamentale cu caracter antisocial. Necesitatea unei cercetări ample a personalităţii infracţionale este condiţionată atât de sarcinile justiţiei: de descoperire, cercetare, sancţionare a infracţiunilor şi orientare a activităţii spre profilaxia criminalităţii; cât şi de orientarea contemporană general-umană - spre umanism, armonizare a relaţiilor sociale, anihilare a factorilor distorsionanţi, provocatori de conflicte interpersonale şi intergrupale. S-a recurs la noţiunile de «personalitate infracţională» sau «personalitatea infractorului», spre deosebire de altă accepţiune - «personalitate criminală»[1] - în scopul ajustării la terminologia folosită în Codul penal, în care se recurge la termenul de «infracţiune», nu de «crimă», şi urmărind intenţia de lărgire a conţinutului conceptual. Spre deosebire de noţiunea de «crimă», cea de «infracţiune», desemnând un comportament ce atentează la prevederile legii, oferă posibilitatea unei diferenţieri a gravităţii faptei. Însă e nevoie şi de o altă departajare, pentru evitarea confuziei terminologice. Analiza persoanei unui singur infractor nu ne poate oferi informaţie suficientă, pentru a vorbi despre personalitatea infracţională. Profilul psihologic al persoanei este irepetabil, posedând doar unele calităţi generale, determinate de apartenenţa la o anumită categorie socială sau de particularităţile organizării psihice. Anume aceste calităţi sunt puse în discuţie atunci, când se recurge la noţiunea de «personalitate infracţională».
Cercetările contemporane ale personalităţii implicate în drama judiciară se referă la un şir de aspecte. Fireşte că cercetarea juridică a personalităţii infractorului, care o identifică cu infracţiunea şi se orientează spre cele patru componente ale ei - obiectul infracţiunii, cauzele obiective şi subiective şi subiectul ei, nu va oferi material suficient pentru înţelegerea deplină, atât a personalităţii infracţionale, cât şi a persoanei concrete, acţiunile căreia au provocat cauza penală. E nevoie de o tratare dinamică, care ţine cont de geneza şi afirmarea personalităţii, mai productivă, de care sunt capabile alte ştiinţe - psihologia, sociologia, criminologia. Analiza personalităţii în cadrul acestor ştiinţe oferă cunoştinţe care permit elucidarea tuturor aspectelor comportamentului deviant. Dacă facem o departajare a scopurilor, pe care le rezolvă fiecare ştiinţă, cercetând personalitatea infractorului, putem evidenţia următoarele:
- Din punct de vedere juridic cercetarea personalităţii infracţionale se realizează în scopul:
- identificării subiectului infracţiunii;
- determinării strategiilor optimale, selectării metodelor şi tacticilor în vederea realizării unei cercetări reuşite a actului infracţional, stabilirii cauzelor obiective şi subiective ale infracţiunii, în centrul atenţiei aflându-se personalitatea celor implicaţi în cercetare: a infractorului, victimei, martorului;
- calificării juridice a actului infracţional, ţinându-se cont de toate cauzele interne psihologice şi externe obiective care l-au provocat, de motivaţia subiectului infracţiunii, rolul lui în cazul când este cercetată o crimă comisă în grup;
- sporirii ponderii implicării psihologice a urmăririi penale şi a sancţiunii în reorientarea conştiinţei şi comportamentului persoanei învinuitului;
- determinării formelor optimale de resocializare şi recuperare socială a infractorului, stabilirii unui program individual, ţinându-se cont de calităţile personale.
- Din punct de vedere psihologic cercetarea personalităţii infracţionale are ca scop:
- desemnarea profilului psihologic al personalităţii infractorului, în care scop se recurge şi la o investigaţie a personalităţii victimei, martorului;
- stabilirea determinantelor sociale ale comportamentului personalităţii implicate în drama judiciară: al experienţei sociale şi al comunicării, locul persoanei în ierarhia status-urilor şi rolul determinat de aceasta, caracterul procesului de socializare şi înglobare a normelor sociale, atitudinea faţă de valorile sociale, factorii sociali care au contribuit la degradare etc.;
- identificarea factorilor psihici şi a rolului lor în comportament: a caracterului proceselor psihice şi a deformărilor, uneori patologice, însuşirilor psihice ale persoanei cercetate;
- determinarea factorilor psihologici: a motivaţiei, scopurilor, atitudinilor, trebuinţelor, orientărilor.
Cercetarea personalităţii infractorului este o activitate complexă şi complicată. În profilul psihologic al oricărui individ uman, implicat în infracţiune, se împletesc atât calităţi pozitive, cât şi de cele, care-i caracterizează apartenenţa la un anumit grup social - al infractorilor. Calităţile psihice ale oricărui om nu pot să-l sortească fatal la realizarea rolului social de infractor. Dar există anumite particularităţi psihice, precum şi factori sociali, care îi determină profilul psihologic şi orientarea comportamentală. Anume acestea sunt analizate atunci, când vorbim de personalitatea infractorului.
- Vasiliev, cercetând procesul formării personalităţii infracţionale[2], menţionează rolul particularităţilor psihofiziologice - al tipului sistemului psihic, temperamentului, caracterului, cât şi al factorilor sociali, cu deosebire al celor care determină procesul socializării individului. În cercul cauzelor subiective ale infracţiunii autorul înscrie gândirea şi conştiinţa, dominate de anumite reprezentări, contradictorii celor general-umane, orientarea socială, rezultată din trebuinţele, interesele şi motivaţia cu caracter antisocial. E vădită orientarea cercetării personalităţii infractorului spre desemnarea corelaţiei dintre biologic şi social, acest proces examinându-se doar în dinamică: «în cadrul procesului de dezvoltare socială, de formare a personalităţii»[3].
Studiul personalităţii infractorului oferă informaţie tuturor agenţilor judiciari, care realizează cercetarea penală sau sunt implicaţi în activitatea de resocializare a condamnaţilor. Fireşte că în cadrul urmăririi penale se ţine cont nu de toate particularităţile învinuitului, ci doar de acele care au o importanţă principială pentru proces: conţinutul învinuirii şi contextul real al cercetării. Nu pot fi stabilite anumite cadre formale, care ar delimita competenţele diferitor agenţi judiciari în cercetarea personalităţii infracţionale. Cu cât mai multe date despre aceasta posedă agenţii judiciari, cu atât mai eficient decurge cercetarea penală. Şi totuşi, fiecare specialist implicat în această activitate o examinează ca pe o unitate distinctă, determinându-şi, totodată, un anumit scop:
- ofiţerul de urmărire penală - care ţine pe parcursul urmăririi penale nu doar să identifice circumstanţele ce urmează a fi demonstrate prin probe, ci să stabilească mijloacele procesuale optimale, să stabilească cauzele obiective şi subiective care au determinat comportamentul infracţional, recurge la o analiză amplă a personalităţii infractorului, cu deosebire a trebuinţelor, atitudinilor, orientărilor, intereselor, motivaţiei;
- procurorul - realizând în numele statului urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţă, exercită şi alte atribuţii prevăzute de CPP[4], este confruntat cu necesitatea unei caracterizări obiective a comportamentului infracţional, cercetând personalitatea infractorului nu numai prin prisma delictului, ci şi a raporturilor cu celelalte părţi ale procesului;
- avocatul - obligat să desemneze împrejurările care ar putea să atenueze răspunderea sau chiar să ducă la achitarea învinuitului, este preocupat de cercetarea şi demonstrarea unor calităţi pozitive ale infractorului, precum şi de elucidarea unor circumstanţe nefavorabile de ordin psihic, psihologic sau social, care au provocat delictul, folosindu-le în procesul apărării;
- judecătorul - analizează şi apreciază complet şi obiectiv toate împrejurările cauzei, elucidând factorii de diversă natură, cu deosebire cei subiectivi, care au determinat comportamentul infracţional, asigurând influenţa educativă.
Personalitatea infractorului este cercetată şi de specialiştii din alte domenii, implicând:
- examinarea clinică - reconstituirea antecedentelor personale şi patologice ale subiectului;
- examinarea paraclinică - probarea şi obiectivarea diagnosticului clinic, stabilirea genezei tulburărilor psihice;
- investigările biogenetice - rolul factorilor ereditari în structura personalităţii infracţionale;
- interpretarea neurofiziopatologică - cauzalitatea manifestărilor agresive antisociale de condiţiile biopsihologice care le declanşează;
- cercetarea psihologică şi psihosociologică - structura personalităţii infracţionale motivată de ambianţa socială, conflictele în care a fost implicată şi modul în care acestea au fost soluţionate, orientarea asupra posibilităţii de recuperare socială;
- cercetarea sociologică - analiza personalităţii infractorului prin prisma proceselor macro- şi microsociale;
- rezolvarea medico-legală - furnizarea datelor medicale obiective, în baza cărora este reconstituită starea de imputabilitate.
Abordarea acestor studii permite:
- aprecierea corectă a stărilor psihice a personalităţii infractorului, precizarea diagnosticului şi excluderea erorilor judiciare, atât provocate de atitudinea subiectivă a agenţilor, cât şi de comportamentul de simulare al infractorului;
- identificarea cauzelor psihologice care au putut influenţa comportamentul, atât în timpul constituirii personalităţii, cât şi în momentul comiterii infracţiunii, cele din urmă fiind, de regulă, caracterizate printr-o forţă sporită;
- cercetarea tulburărilor cu caracter psihopatologic care au determinat infracţiunea, a gravităţii şi forţei lor;
- determinarea factorilor sociali care au provocat comportamentul infracţional, contribuind la instituirea unor trebuinţe, aprecieri care vin în dezacord cu valorile şi normele sociale şi normativitatea juridică;
- aprecierea gradului de periculozitate socială, pe care o prezintă individul cercetat, atât prin determinarea comportamentului acestuia de abatere de la normativitatea psihică sau socială, cât şi prin orientarea lui spre delincvenţă.
Toate acestea permit evitarea erorii judiciare, aplicarea corectă a sancţiunii, adecvată caracterului infracţiunii săvârşite, stabilirea programului de resocializare şi recuperare socială, prevenirea recidivelor, elaborarea unor acţiuni mai vaste cu caracter social de prevenire a criminalităţii, de educare a conştiinţei de drept.
În psihologia judiciară există mai multe definiţii ale personalităţii infractorului.
Un grup de autori bucureşteni consideră că ea este o «sinteză a tuturor elementelor care concură cu conformaţia mintală a unui subiect căruia îi dă o fizionomie proprie, specifică»[5].
- Enikeev o defineşte ca «o totalitate de calităţi individual-tipologice de importanţă socială cu caracter negativ, care determină comportamentul criminal al individului»[6].
- Vasil'ev pune accent pe raportul de interdependenţă dintre componenta biologică şi cea socială în structura personalităţii infracţionale[7].
Care este rolul acestor două componente şi în ce măsură pot ele să determine un comportament deviant? Vorbind de cea biologică, punem în evidenţă un şir de calităţi cu care personalitatea vine în această lume (ereditare sau înnăscute) şi care îi determină profilul morfoconstituţional şi psihofiziologic. Aspectul fizic, calitatea proceselor neurovegetative, fiziologice, iar de aici şi a celor psihice - cognitive, emotive şi volitive, pot determina condiţia socială a individului. De bună seamă, indivizii dotaţi cu o înfăţişare plăcută şi calităţi psihice ce nu le perturbează existenţa, posedă conştiinţa unui Eu social reuşit, sunt încadraţi armonios în ambianţă. Deficienţele psihofiziologice (senzoriale, cognitiv-logice, etc.), locomotorii, anumite perturbări neurovegetative, constituţia fizică deficitară provoacă sentimentul inferiorităţii şi generează tendinţe de compensare - forme de comportament relativ stabil, căpătând configuraţia unor trăsături de personalitate, prin care individul uman, în baza unei inferiorităţi reale sau doar imaginare, ţine să se afirme în mod conştient sau inconştient într-un anumit domeniu, pentru a repara deficienţa de care suferă. C. Jung[8], vorbind despre pericolul complexelor, subliniază forţa lor, capabilă să perturbeze unitatea conştientului, să pună în dificultate, sau chiar să contracareze voinţa, procesele cognitiv-logice, să-l lipsească pe individ de libertate. Individul încearcă să evadeze în imaginar (persoanele nevrotice), pentru a-şi adumbri eşecul în viaţa socială, sau manifestă orientări spre comportamente reale în acelaşi scop. Sunt cunoscute exemple, când aceste comportamente capătă un caracter normativ sau chiar prosocial, individul manifestându-se în domenii de înalt prestigiu social - activitate de caritate, binefacere, politică etc. Dar la fel de frecvente sunt şi formele de manifestare într-un domeniu antisocial, unde sunt satisfăcute tendinţele exagerate de dominaţie, impulsurile de agresivitate, violenţă.
Tot de această componentă biologică ţin şi unele calităţi ale SNC, patologia sau dezvoltarea distorsionantă a cărora poate determina comportamente deviante. Anumite deficienţe senzoriale, cognitiv-logice, volitive sau de dirijare a stărilor afective pot în circumstanţe criminogene juca rolul de factori provocatori de infracţiune. Temperamentul, caracterul sau aptitudinile personalităţii, sub impactul unei condiţii sociale nefavorabile pot de asemenea să se manifeste în calitate de condiţie a unui comportament infracţional. Dar ar fi complet eronat, dacă am ignora rolul factorului social în manifestarea calităţilor biopsihice. Acţiunea indirectă a celui din urmă este la fel de vădită, precum determinarea profilului social al individului de calităţile lui interne, biologice.
Societatea poate şi trebuie să exercite acţiuni de profilaxie a comportamentului deviant în cazul indivizilor caracterizaţi printr-o condiţie biologică nefavorabilă. Iată prin ce se explică interesul cercetătorilor faţă de această componentă a personalităţii, care poate cauza un comportament deviant, cu un grad sporit de periculozitate socială.
Încercând o generalizare, G. Avanesov numeşte următoarele cauze biologice ce pot influenţa distructiv comportamentul personalităţii[9]:
- patologia trebuinţelor primare, care frecvent poate cauza perversiuni sexuale şi infracţiuni sexuale;
- îmbolnăviri neuro-psihice, ce duc la neechilibrul SNC, provocând reacţii neadecvate şi diminuând posibilitatea de dirijare a acţiunilor;
- patologii transmise prin ereditate sau înnăscute, mai ales provocate de alcoolismul părinţilor;
- stări temporare, provocate de conflictele cu sinele şi ambianţa, tensionarea psihofiziologică, acţiunea nefavorabilă a mediului etc.
În scopul elucidării cauzelor biologice ale comportamentului infracţional au fost efectuate cercetări ale anomaliilor cromozomiale, considerate drept posibilă cauză a comportamentului antisocial[10]. S-a constatat că apariţia unui extracromozom X sau Y este mult mai frecventă printre (după unii autori, de 60 ori mai mare[11])persoanele cu comportament agresiv, antisocial. Extracromozomul X este considerat cauză a comportamentului agresiv, violent, Y - a anomaliilor în orientarea valorică (predominanţă a trebuinţelor primare, inclusiv sexuale) şi dirijarea voluntară a comportamentului. Deşi incidenţa anomaliei cromozomiale în comportamentul antisocial este foarte semnificativă, unii cercetători consideră că nu atât cauzele ereditare, cât cele de altă natură, cum ar fi insuficienţa intelectuală[12] sau influenţele mediului[13] par să determine conduitele infracţionale.
Autorii români, la care ne-am mai referit, analizează şi teoria lui H. J. Eysenck[14], care pune la baza comportamentului proprietăţile fiziologice corticale, cu deosebire a celei de inhibiţie a cortexului, evidenţiind două categorii de subiecţi:
- de tip CIR (cortical inhibition rapidly), la care inhibiţia apare mai repede, stimularea fiind resimţită mai puţin;
- de tip CIS (cortical inhibition slowly), la care inhibiţia apare mai încet iar stimulul este resimţit subiectiv mai puternic.
Consecinţele:
- condiţionarea mai dificilă pentru tipul CIR, deci şi socializarea mai dificilă a lor;
- sensibilitatea mai joasă în cazul indivizilor CIR, din care rezultă căutarea de excitare senzorială; face ca persoanele de tip CIR (extrovertite) să accepte diverse surse de stimulare, încălcând legea mai frecvent decât cei CIS (introvertite).
În opinia lui H. Eysenck factorul biologic, având o anumită importanţă în determinarea caracterului conduitelor, se manifestă sub influenţa celui social, contribuind la formarea unui mecanism biosocial comportamental.
Această alianţă a factorilor se manifestă evident în analizele ştiinţifice ale agresivităţii. Fenomenul agresivităţii cunoaşte mai multe tratări:
- neurofiziologice, cu deosebire în lucrările renumitului psihiatru H. Selye[15], care corelează agresivitatea cu situaţiile de stres, considerând-o un rezultat şi o încercare de adaptare;
- etologice, care mizează în explicarea agresivităţii pe compararea comportamentelor animale şi umane, dirijate de aceeaşi moştenire genetică[16];
- psihologice, de tip behaviorist şi neobehaviorist, explicând agresivitatea prin influenţa stimulilor dezagreabili, provocatori de incomodităţi[17]; ale învăţării sociale, prin care această formă de manifestare comportamentală este atribuită influenţelor familiei, mass-mediei, care livrează subiecte frustrante[18]; din perspectiva psihologiei dinamice, care se centrează pe rolul frustrărilor[19];
- psihosociale, care ţin să explice agresivitatea prin impactul fenomenelor şi factorilor ce ţin de existenţa grupurilor, a ierarhiei sociale, a autorităţii, tendinţelor de dominaţie[20];
- psihanalitice - ca o pulsiune sexuală a inconştientului, iar în tratarea neopsihanalitică - a morţii şi distrugerii[21].
Aşadar, elucidarea cauzelor biopsihice ale comportamentului antisocial, care prin forţa lor provoacă dificultăţi de adaptare a individului la ambianţa socială, nu are o importanţă pur teoretică, fiind şi unul din scopurile psihologiei judiciare practice şi a justiţiei în genere, rezolvând problema profilaxiei criminalităţii, care necesită o atitudine diferenţiată. Stabilirea acestor factori înlesneşte elaborarea unor programe psihocorecţionale.
Cea de a doua componentă a personalităţii - psihologică - se referă la motivaţia, orientarea. trebuinţele şi interesele indivizilor. Configuraţia lor se formează pe parcursul existenţei individului, fiind determinată atât de capacitatea psihicului de dirijare a comportamentului, cât şi de influenţele din ambianţa socială. Capacitatea insuficientă de conştientizare şi dirijare a propriilor acţiuni, deficienţele proceselor cognitiv-logice şi emotiv-volitive duc la acceptarea unor motive, interese, orientări antisociale, la incapacitatea de a lua o decizie justă în situaţiile cu impact criminogen. Fiecare al cincilea recidivist comite infracţiuni după eliberarea din penitenciar fără a cugeta asupra consecinţelor[22]. Însă nici această componentă nu poate fi examinată separat de cea biopsihologică şi socială.
În sfârşit, componenta socială care, după părerea noastră, exercită o influenţă mare asupra structurii personalităţii în genere, întrunind atât influenţele din ambianţă, cât şi sistemul de statuturi-roluri atribuite individului, totalitatea de reprezentări sociale, care determină profilul comunităţii şi al fiecărui membru al ei, modelele culturale cu caracter grupal, acceptarea sau respingerea cărora afirmă o anumită poziţie a individului în grupul de apartenenţă etc. Dar, din nou, nici condiţia socială nu poate întru totul să orienteze personalitatea spre acceptarea unui model de comportament în acord sau dezacord cu normativitatea socială şi juridică. Cotidianul ne oferă un şir de exemple, când descendenţii din familiile cu comportament antisocial se orientează spre valorile general umane şi dimpotrivă, copiii din familiile aparent favorabile acceptă comportamente infracţionale.
Din considerentele relatate mai sus putem defini personalitatea infractorului ca o sinteză a componentelor personale (biologice, psihice şi sociale), rezultate din constituţia psihofiziologică, componentele instinctiv-afective, alimentată de construcţia senzorial-perceptivă, modul de a reacţiona şi interferenţele cu mediul în care s-a format, integrate într-un sistem neadecvat celui social, de valori, norme cu caracter deviant de la cele ale societăţii, care determină un comportament antisocial. Toate componentele personalităţii infractorului se pot dezvolta separat normal, în totalitatea lor alcătuind o conformaţie orientată antisocial. Scopul principal al cercetării psihologice a infractorului constă în determinarea corectă a factorilor care au determinat infracţiunea şi ponderea acestora în comportamentul criminal.
[1] Еникеев‚ М.И. Основы общей и юридической психологии. СПб: Питер. 1996, p. 121.
[2] Васильев‚ В.Л. Юридическая психология. 5-е изд., перераб. и доп. СПб.: Питер, 2005, p. 329-330.
[3] Idrem, p. 340.
[4] Cod de Procedură Penală a RM, In: Monitorul Oficial, nr. 104-110, 12-06.2003, Art. 51
[5] Mitrofan, N.‚ Zdrenghea, V.‚ Butoi‚ T. Psihologie judiciară. Bucureşti: Şansa, 1992, p. 48-49.
[6] Еникеев‚ М.И. Основы общей и юридической психологии. СПб: Питер. 1996, p. 305.
[7] Васильев‚ В.Л. Юридическая психология. 5-е изд., перераб. и доп. СПб.: Питер, 2005, p. 330-338.
[8] Jung, C. G. Generalităţi privind teoria complexelor. In: Puterea sufletului. Antologie, vol.I. Bucureşti: Editura Anima, Bucureşti, 1994, p. 86-87.
[9] Apud Васильев‚ В.Л., op. cit., p. 332.
[10] Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., op. cit., p. 25-26.
[11] Sheley, J. F. America's «Crime Problem»: An Introduction to Criminology. Belmont: Wadsworth, 1985 (apud Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 25).
[12] Witkin, T. et al. XYY and XXY Men: Criminality and aggression. In: Science, 193, 1976 (apud Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 25).
[13] Apud Еникеев‚ М.И., op. cit., p. 133.
[14] Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., op. cit., p. 26-27.
[15] Selye, H. Le stress de la vie. Paris: Gallimard, 1962. 238 p.
[16] Ne referim la studiile lui K. Lorenz, N. Tinbergen, I. Eibl-Eibesfeldt şi al., rezultatele cărora au fost expuse în Michaud, I. La violence. Paris: Presses Univ. de France, 1996, p. 76-79.
[17] Neal, E. O., MacDonald, P. J. Environmental Psychology of Aggression. In: Perspectives on Aggression. N. Y.: Academic Press, 1976, p. 169 şi urm.
[18] Bandura, A. Aggression, a Social Learning Analysis. New Jersey: Pres. Univ., 1973, p. 29-46.
[19] Dollard, J., Doob, L. W., Miller ,N. E., Mowrer, O.H., Sears, R. Q. Frustration and Aggression. Yale: Yale University Press, 1961. 356 p.
[20] Michaud I., op. cit., p. 87-89.
[21] Ibidem, pp. 89-92.
[22] Васильев‚ В.Л., op. cit., p. 306.