Modelul psihodinamic
Freud găseşte sursa violenţei umane în sexualitate şi pulsiunea morţii (esenţa distructivă - Thanatos-ul), pe care o avem de la naştere. Dezvoltarea agresivităţii poate avea loc în copilărie, sursele ei putînd fi identificare în sexualitatea infantilă. Pentru Freud, sexualitatea infantila nu este realizarea nemijlocita a unei activitati sexuale ci este vorba în primul rând de cautarea placerii (libido). De altfel orice fiinta umana, indiferent de vârsta, este în permanenta cautare a obtinerii placerii si cauta sa-si satisfaca aceasta necesitate folosindu-se de diferitele zone erogene ale propriului corp sau de stimuli din mediul înconjurator.
l STADIUL ORAL (de la nastere la 18 luni)
După Abraham stadiul dat poate fi numit sadico-oral – muşcarea şi înghiţirea prezentîndu-se ca tendinţă de distrugere – neoformaţiune. Fixarea în stadiul dat – sarcasm, bîrfe, nerăbdare, invidie, lăcomie, gelozie, răzbunare.
l STADIUL ANAL ( între 18 luni si 3-4 ani )
Neoformaţiune – sadism anal (crizime, “murdărire”, “insinuare”), fixare – încăpăţinare, supărare, răzbunare.
l STADIUL FALIC (înspre vârsta de 5 ani)
Fixarea – dominare, laudă, demonstrativism, masculinitate.
l STADIUL genital
Fixarea – agresivitate, comportament destructiv şi asocial.
- Adrer despre frustrare şi agresivitate
După ADLER, inferiorităţile fizice declanşează adeseori o serie de frustrări care, la rândul lor, antrenează comportamente normale sau patologice, reuşite sau eşuate, pentru rezolvarea acestor frustrări. Persoana încearcă atunci să-şi compenseze inferioritatea, dar când efortul ei depăşeşte limitele scopului intenţionat, ea supracompensează.Uneori, persoana poate să dezvolte atunci un interes special (datorită sublimării care survine) pentru un domeniu pentru care ea (până atunci) nu avea aptitudini reale (există indivizi care în asemenea situaţii manifestă interes în profesii pentru care nu sunt dotaţi şi pentru care până atunci (cu alte cuvinte înainte să se producă SUBLIMAREA) nu posedă însuşirile necesare). Modul de realizare amotivului agresiv:
l Artă – imagini rigide, agresive; literatură – descrieri ale ciocnirilor violente;
l Profesii în care poate fi satisfăcut impulsul agresiv
l Activitate politică
l Interes faţă de moarte, cimitir, superstiţie, frică de infecţii şi boală
l Caritate, simpatie exagerată, altruism
Modelul sociodinamic al lui K. Horney
KAREN HORNEY a elaborat conceptul de anxietate fundamentală şi de neajutorare în copilărie care au dus la dezvoltarea dimensiunii sociale a psihanalizei. ,,Anxietatea fundamentală” este ,,sentimentul de fiinţa izolată şi neajutorată faţă de o lume potential ostilă” Ea vede nevroza ca stare generală de perturbare a relaţiilor umane.
O gamă largă de factori ai mediului familial contribuie la insecuritatea omului: dominaţia parentală, indiferenţa, promisiunile neîndeplinite, supraprotecţia, atmosfera ostilă din casă, izolarea de alţi copii şi lipsa de respect pentru nevoile individuale ale copilului. Metodele copilului de a se adapta la anxietatea fundamentală formează pattern-uri motivationale durabile sau nevoi neurotice, care se cristalizează ca trasaturi de personalitate.
Nevoile neurotice sunt tehnici coping ale copilului – doleanţe excesive, nerealiste dezvoltate ca raspunsuri la anxietatea fundamentală – dintre care 10 domina persoana.
Scopul lor nu este satisfacţia instinctuală, cum credea Freud, ci securitatea socială. Generalizînd atitudinile rezultate din nevoile nevrotice K. Horney a dedus 3 ca fiind orientate împotriva oamenilor:
|
Nevoi excesive pentru: |
Exprimate in comportament |
|
Putere. |
Tendinţa de a-i domina şi controla pe ceilalţi, teama de greşeală |
|
Exploatarea celorlalţi |
Să profiţi şi să te foloseşti de ceilalţi, teama de a părea ,,stupid” |
|
Realizare personala |
Straduinta de a fi cel mai bun, ambitios, frica de greseala |
Teoria destructivismului uman
Dupa Fromm, in om exista tentinte inconstiente, puternice spre rationalitate, creativitate si iubire. Contrariate ele genereaza drame, nevroze, dezechilibre sufletesti.(1956). Societatea actuala produce alienarea omului si genereaza situatii nevrotice. Agresivitatea ca reacţie la aceste stări poate fi de apărare, inofensivă, malignă. Formele ei:
- Violenţă în joc
- Agresivitate reactivă
- Agresivitate rezultată din gelozie
- Agresivitate în formă de răzbunare
- Agresivitate distructivă, manifestată în lipsa de credinţă
- Violenţă compensatorie
- Sadism
- Sete de răzbunare arhaică
Modelul frustrare – agresivitate
Teoria despre frustrare – agresivitate emisă de Dollard ş.a. şi care între timp a fost modificată în special de Berkowitz conţine două ipoteze:
l agresivitatea presupune întotdeauna o frustrare. Aceasta este considerată a fi o zădărnicire a unei acţiuni deja existente şi cu un anume scop. Frustrarea înseamnă deci o întrerupere a unei acţiuni cu un anume scop ; nu este vorba despre evenimentul care urmează după această întâmplare sau despre sentimentele ulterioare ale persoanei frustrate;
l frustrarea duce la diferite reacţii, dintre care cea mai importantă este agresivitatea
Pe lângă aceste două ipoteze, Dollard şi alţii au mai formulat şi altele
l acuitatea tendinţei de agresivitate depinde direct de violenţa frustrării premergătoare;
l tendinţa de agresivitate creşte odată cu numărul perturbărilor din cadrul unei perioade de timp;
l tendinţa de agresivitate cauzată de o frustrare se opune cauzei care a provocat-o.
Reprezentanţii ipotezei de frustrare – agresivitate consideră agresivitatea ca o pură reacţie. În cazul acesta se răspunde desigur la întrebarea, când reacţionează un individ în mod agresiv, nu însa de ce reacţionează agresiv. În afară de aceasta, nu se ia în considerare aşa numita agresivitate instrumentală, o acţiune agresivă care este aplicată în mod conştient şi planificat pentru realizarea propriilor ţeluri, o acţiune care nu derivă neapărat dintr-o frustrare premergătoare. Această ipoteză tratează deci doar un aspect al agresivităţii.
Modelul biologic (Teoria despre “instinct”)
Teoria cu privire la originea biologică a comportamentului agresiv a fost dezvoltată de către austriacul Konrad Lorenz, laureat al premiului Nobel (1973), care afirma că agresivitatea la om este o tendinţă spontană moştenită, asemănătoare cu setea şi foamea. Omul acumulează treptat o anumită cantitate de energie agresivă care, dacă nu este periodic eliberată, sporeşte şi se intensifică. Au fost obţinute pe cale experimentală rase de câini, cocoşi şi peşti cu un grad de agresivitate mai înalt decât la semenii lor. Acestea simt nevoia de a-şi manifesta mai frecvent agresivitatea, ceea ce confirmă justeţea teoriei lui Lorenz.
Reprezentanţii acestei teorii pleacă de la faptul că agresivitatea este congenitală, iar în organism are loc o continuă încărcare cu energii agresive. Comportamentul agresiv nu se manifestă oricând, nici chiar atunci când energia necesară ne stă la dispoziţie. Se presupune că descărcarea instinctivă depinde mult mai mult de excitanţii exteriori declanşatori. Cu cât însă instinctul rămâne nesatisfăcut, cu atât se pare că organismul caută un excitant declanşator (aspectul de apartenenţă). Într-un caz extrem este posibilă chiar o acţiune fără declanşator; adică, instinctul se declanşează fără vreun excitant exterior sensibil. Pentru a preveni descărcări spontane ale agresivităţii există după Lorenz, o singură posibilitate de a le anihila – pe calea socială care nu este periculoasă şi în acelaşi timp admisă, cum ar fi de exemplu, prin sport, sau prin manifestarea entuziasmului pentru ştiinţă şi artă.
Modelul comportamental
Teoria învăţării. Reprezentanţii teoriei învăţării, susţin că agresivitatea este o trăsătură dobândită, însuşită. Agresivitatea este deci privită ca o atitudine socială, cauzată de condiţiile medului înconjurător şi se poate schimba. Atitudinea agresivă se învaţă şi se dezvoltă din activitatea continuă a omului, din succesele şi insuccesele sale şi din ocaziile de imitare a comportamentului agresiv. Pe prim plan se află următoarele concepte de învăţare:
l condiţionarea operantă (învăţare din succese, învăţare prin confirmare);
l învăţare prin model (învăţare prin imitare, învăţare prin observare).
Din învăţarea prin confirmare putem deduce următoarele:
l cu cât un individ cu acţiuni agresive are mai mult succes, cu atât va exista o mai mare probabilitate ca şi în viitor el va acţiona în mod identic;
l un criteriu decisiv în apariţia comportamentului agresiv este presupunerea personală că printr-o asemenea acţiune se poate obţine un anume succes;
l agresivitatea poate fi înţeleasă ca un produs al unei reacţii de confirmare şi concomitent de sancţionare a comportamentului agresiv (intensificare intermitentă);
l succesele obţinute prin învăţare pot fi atribuite şi altor situaţii, dacă acestea prezintă aceleaşi aspecte pentru declanşarea unui comportament agresiv (generalizarea factorului excitant).
Conceptul învăţării prin observare pleacă de la faptul că comportamentul modelului serveşte drept stimulent, pentru a crea o mai mare asemănare între aceasta şi observator.
Modelul agresiv se exteriorizeză atât printr-o creştere a numărului de modalităţi agresive, cât şi prin formarea comportamentului. Imitarea modelului depinde , printre altele şi de următorii factori.
l starea socială a modelului;
l vârsta şi sexul (priveşte asemănarea cu observatorul);
l consecinţele comportamentului modelului;
l valoarea pe care comportamentul modelului o are pentru atingerea scopului personal;
l competenţa pe care i se atribuie modelului;
l caracteristici exterioare ale modelului (îmbrăcăminte, fizionomie);
l relaţiile personale cu modelul .