Înca din secolul trecut la psihologia grupului s-au referit cercetătorii comportamentului agresiv şi ai mulţimii. Mai tîrziu acest domeniu va reveni în cîmpul de studiu în legătură cu atenţia de care s-a bucurat problema conflictului social. Alte aspecte ale lui au fost tratate parţial de către psihologii analitici. S.Freud le-a abordat în studiile duşmăniei şi fricii (lucrările Totem şi tabu, Psihologia colectivă şi analiza eului), neoanaliticii Adler, Fromm, Horney, Sillivan, preocupaţi fiind de relaţiile interpersonale, au tins, totuşi, să explice şi unele laturi ale psihologiei grupului. Cercetările comportamentului personalităţii autoritare de asemenea au explicat cîteva fenomene ce ţin de cadrul grupal: pe cele cu referinţă la cauzele apariţiei şi funcţionării directivelor negative şi ale prejudecăţii. Un grup de cercetători americani au studiat cauzele agresivităţii şi influenţa pe care o exercită asupra acestui tip de comportament starea relaţiilor intergrupale.
Ne-am putea referi înca la cîteva exemple de acest fel. Ele ne-au determinat concluzia, că psihologiei grupului i s-a acordat o atenţie evident neînsemnată, un rol secundar în investigarea fenomenelor psihosociologice, studiul limitîndu-se la condiţiile de laborator, ignorînd aspectele sociale, condiţii, care au condus spre o cunoaştere superficială a acestui domeniu, destul de important în evantaiul raporturilor umane, şi spre incapacitatea psihosociologiei de a soluţiona nenumăratele probleme legate de particularităţile comportamentului individului în cadrul grupului, precum şi al grupului în genere.
Sfîrşitul deceniului şapte - începutul următorului a fost marcat de o nemulţumire vădită a psihosociologilor europeni de starea cercetărilor din acest domeniu şi chemarea de a mări volumul studiilor “contextului social”. Cu toate că cercetările anterioare au fost supuse criticii, ele, totuşi, au devenit o platformă teoretică a investigaţiilor consecvente a grupului social.
Spre rezolvarea acestor probleme s-au orientat eforturile mai multor cercetători, în special a celor din Europa. Astfel, într-o perioadă relativ scurtă, studiile dinamicii grupului[8], a altor procese, investigate de către Cattel, Staydill, Fiedler, Willis, precum şi de cercetătorul rus V.Ageev au schiţat un început al psihosociologiei grupului.
Cu toate că domeniul dat are tangenţe şi cu alte ştiinţe umanitare, el şi-a cîştigat un loc separat în cadrul ştiinţific al psihologiei sociale, formulîndu-şi cercul de preocupări şi metodele de investigaţie. În atenţia psihosociologilor s-a plasat nu numai problema determinării existenţei grupului de contextul social (economic, politic, istoric etc), dar şi cele ale reflectării orientărilor normativ-valorice ale comunităţii de către membrii ei.
Discuţia ştiinţifică, care mai continuă în psihosociologia contemporană, se referă cu preponderenţă la cadrul conceptual ce deserveşte teoria grupului social. Să facem o analiză a definiţiilor grupului social. Unii autori pornesc în aceasta de la procesul de autocategorizare a indivizilor, considerînd că “Un grup există atunci cînd două sau mai multe persoane se definesc ele însasi ca membri ai acestui grup şi cînd existenţa lui este recunoscută de o terţă persoană”[1].
Grupul este definit şi ca “...o totalitate de indivizi care se acceptă ca membri ai unei categorii sociale, împartasesc consecinţele afective ale autodeterminării sale şi aprecierile colective ale grupului şi apartenenţei sale la el”[2].
Alte opinii se referă la raportul social dintre membrii grupului, la comportamentul lor de acceptare a valorilor intragrupale, sau la “reţeaua de indivizi care au modele culturale sau subculturale comune, ce contribuie la stabilirea unor procese de uniformizare, pe de o parte, de redistribuire a statutelor, poziţiilor şi rolurilor, pe de altă parte”[3].
În cadrul psihosociologic se operează cu noţiunea de “formaţiune socială”, în care sînt distinse grupuri, colectivităţi şi organizaţii.
Prin grup social “se întelege o formaţiune socială în interiorul căreia indivizii sînt în interacţiune conform unor reguli fixe.”[4].
Noţiunea de “colectivitate” este utilizată pentru definirea unor medii ai căror membri împartasesc anumite norme sau principii, dar nu interacţionează.
Organizaţiile sînt definite ca artefact, formaţiuni sociale construite în mod deliberat de către indivizi în scopul instituirii unor mijloace de decizie, de execuţie şi de control în vederea realizării unui obiectiv comun specific, care determină sensul asocierii acestor persoane[5].
În psihologia juridică cercetările grupului se orientează spre obiective specifice. Acestea ţin de investigaţia psihologică a grupului de infractori şi a infracţiunii comise în grup, precum şi a organizaţiei criminale. Problemele date s-au afirmat tîrziu în cadrul de cercetare al psihologiei judiciare, abia în deceniul trecut. Investigaţiile s-au fundamentat pe elaborările teoretice şi cercetări empirice, efectuate în psihologia socială, cu referinţă la grup.
[1] Definiţie propusă de Rupert Brown (Apud De Visscher, P. Dinamica grupurilor restrînse. In: Psihologie socială. Aspecte contemporane. Coord. Adrian Neculau. Iaşi: Polirom, 1996, p. 320.
[2] Tagfel, H., Turner, J. S. An Integrative Theory of Intergroup Conflict. The Social Psychology of Intergroup Relations. Monterey (Cal.), 1979, p.40.
[3] De Visscher, P., op. cit., p. 321.
[4] Ibidem
[5] Ibidem