La sfîrşitul secolului XIX, cu deosebire în Franţa, se afirmă conceptul “psihologia maselor”. Mai mulţi autori: Le Bon (1895), Tarde (1895), Sighele (1897), iar în secolul XX McDougall, Reich, Freud, Durkheim, Jaspers, Ortega y Gasset, Weber, Moscovici i-au acordat atenţie, fiecare din ei elucidînd anumite aspecte ale mulţimii, expunînduşi interesul pentru acest fenomen, fapt care dovedeşte importanţa şi actualitatea lui pentru orice timpuri.
Fenomenul mulţimii, pe de o parte misterios, enigmatic, pe de alta - desemnînd o forţă periculoasă, neînfrînată, pare să se manifeste în realitate aidoma unui flux-reflux. Dacă am realiza o cronologie a interesului ştiinţific pentru mulţime, s-ar evidenţia chteva perioade: la sfîrşitul secolului trecut, ca un răsunet al mişcărilor de mase, răzvrătirilor, revoluţiilor şi contrarevoluţiilor care au zbuciumat Europa de Vest, în perioada interbelică, cu deosebire în anii ‘20-‘30 ( E. D. Martin, Comportamentul mulţimii (1920), S. Freud, Psihologia maselor şi analiza Eului (1921), J. Ortega y Gasset, Rebeliunea maselor (1929), ecou la un nou val de răzmeriţe, unele din ele avînd să lase o amintire sinistră, şi în ultimele două decenii.
Moscovici consideră mulţimea un tip de manifestare a “istoriei urbane”[1]. De bună seamă, oraşul a generat aglomeraţia, mulţimea, tot el confruntîndu-se, în primul rînd, şi cu furia, spiritul de distrugere al lor. Dar tot oraşul a ordonat masele, transformîndu-le în organizaţii supuse unor programe riguroase şi reguli disciplinare stricte.
Aşadar, “multimea criminala” este o noţiune, utilizată în psihosociologie şi criminologie în urmă cu mai mult de un secol. Nu are o tratare în jurisprudenţă, deoarece legea nu prevede pedepsirea “mulţimii”, ci doar a organizatorilor şi celor mai activi participanţi în provocarea dezordinilor publice, în incitarea mulţimii în vederea comiterii unei infracţiuni colective. De ce atunci am evidenţiat aprte această problemă, am inclus-o în cadrul de chestiuni pe care trebuie să le cunoască specialistul în drept?
Maupassant scria în una din operele sale: “De cîte ori n-am constatat că inteligenţa creşte şi se înalta deîndată ce trăieşti singur şi că diminuiază şi coboară atunci cînd te amesteci iarăşi printre ceilalţi oameni. Contactele, ideile răspîndite, tot ceea ce eşti obligat să asculţi, să înregistrezi şi să răspunzi acţionează asupra gîndirii. Un flux şi reflux de idei circulă de la un cap la altul, de la o clasă la alta, de la o stradă la alta, de la oraş la oraş, de la popor la popor şi se stabileşte un anumit nivel, o medie de inteligenţă pentru orice aglomerare considerabilă de indivizi. Calităţile de iniţiativă intelectuală, de liber arbitru, de reflexie înteleapta şi chiar de pătrundere ale oricărui om izolat dispar în general deîndată ce acest om se amestecă cu un număr mare de oameni”.
Descrierea contactului care se stabileşte între individ şi mulţime cu cele trei faze ale sale a fost realizată pentru prima dată de către Le Bon: la început, frica instinctivă, şocul anxios care duce la lipsa de control conştient şi la iresponsabilitate, urmează o manifestare de contagiune sau imitaţie colectivă, care duce la o deposesiune irezistibilă, la sporirea sugestibilităţii individului. Gigantica circulaţie de influenţe misterioase în mulţime este de un adevăr frapant. Mai mult, se ajunge la nivelarea inteligenţelor, paralizarea iniţiativelor, colonizarea sufletului individual de cel colectiv - efecte presupuse ale implantării subiectului uman în mulţime.
După Tarde, mulţimile prezintă cîteva niveluri de organizare. Expectanţele le fac atente la un eveniment particular, indivizii implicîndu-se în rol de spectator sau de participant activ la discuţii (mulţimile întîmplatoare sau participante la un miting politic); trecînd la un nivel mai înalt de organizare, ele se transformă în mase manifestante, care-şi exprimă convingerile şi revendicările; altă formă de activism are caracter afectiv pozitiv, de sentimente demonstrate de mulţimile festive sau de cele formate din adoratori ai unei persoane; sau negativ, de furie, ură (mulţimile intolerante, răzvrătite).
Ce înseamna o mulţime? Una din definiţii îi oferă următoarele caractristici:
- este o adunare de indivizi ale căror sentimente şi idei sînt orientate în aceeaşi direcţie;
- în care are loc dispariţia personalităţii, aceasta aflîndu-se sub imperativul unor emoţii colective sau sentimente violente;
- care posedă un “suflet comun” ce îi face pe indivizi să gîndească şi să acţioneze într-un mod cu totul diferit de cel care le este caracteristic individual.
Mulţimile, susţinea Le Bon, pot fi eroice, dar şi criminale. Individul, contopit cu mulţimea, îsi pierde autocontrolul şi capătă un grad sporit de iresponsabilitate şi încredere în forţa colectivă:
- sentimentul invulnerabilităţii este rod al numărului mare de indivizi care au creat mulţimea şi imaginii puterii acesteia;
- sentimentul iresponsabilităţii - al iluziei anonimatului şi lipsei de responsabilitate personală pentru acţiunile săvîrşite în mulţime;
- sentimentul agresivităţii vine din contagiunea afectivă şi mintală care are loc în mulţime;
- sugestibilitatea înalta - din dominaţia pe care o are mulţimea asupra individului.
De fapt indivizii au iluzia că decid ei singuri, fără să-şi dea seama de influenţa mulţimii. Din perspectiva clasică, individul în mulţime îsi diminuează sau chiar pierde referinţele personale, deprinderrile, modul obişnuit de manifestare. Participarea la acţiunile mulţimii îi asigură o identitate colectivă, produsă de sentimentul de fuziune, de unitate organică, de forţa care asigură dorinţele şi voinţa colectivă. Gîndirea lui devine sumară şi schematică, rezumăndu-se la slogane şi simboluri, analiza logică este ignorată, retorica săracă, emoţiile intense - un tablou al limitării raţionalului.
Altă opinie împartaseste F. H. Allport, afirmînd că comportamentul individului în mulţime nu diferă de cel pe care îl demonstrează fiind izolat, primul “fiind puţin mai exagerat”. La opinia dată aderă şi O. Klineberg, menţionînd că individul, posedînd un ansamblu de obişnuinţe şi tradiţii, pe care şi le-a format în grupul primar, nu va renunţa complet la ele, pomenindu-se în mulţime. Mai mult ca atît, mulţi vor refuza să participe la acţiunile agresive ale mulţimii. Fără a nega influenţele sugestibilităţii, Klineberg scrie despre păstrarea parţială a identităţii personale.
Impulsive, mobile, uşor iritabile, sugestibile şi credule, dominate de sentimente simple şi foarte exagerate, intolerante, autoritare, conservatoare, lipsite de moralitate, conduse de idei care acţionează la nivel de sentiment, de raţionamente inferioare, sentimente colective puternice şi asociaţii primitive, credinţe şi convingeri simpliste, cu o imaginaţie bogată şi uşor influenabilă mulţimile pot deveni uşor criminale.
Putem distinge cîteva etape în existenţa unei mulţimi. Prima - un motiv, idee, credinţă care adună un grup mic de indivizi implicaţi in discutarea lui. La cea de a doua mulţimea creşte, cauza iniţială se modifică, se îmbogateste cu conţinut mou, adus de persoanele care se alipesc mulţimii. Mulţimea mai este împartita în grupe mici, care dezbat subiectul pus în discuţie, dar începe să se contureze un nucleu. La următoarea se evidenţiază un lider, sau un grup de lideri, care concentrează atenţia, formînd un centru al discuţiei, propunînd soluţii, acceptate şi completate de mulţime. Mulţimea este concentrată la centru, dispersată la periferie. Ultima etapă poate fi acţiunea mulţimii, sau consumarea subiectului pus în discuţie şi destrămarea ei.
Dacă acceptăm divizarea mulţimilor de Tarde şi Freud în naturale şi artificiale, distingem un alt aspect al mulţimii - masa organizată, realitatea cu care ne confruntăm, fiind chiar noi membri ai unor organizaţii politice sau profesionale, statale sau confesionale, de producere, financiare, creative, etc. Masele organizate sînt tratate în psihologia socială şi în termeni de “grup mare”. La fel precum mulţimile, masele organizate împartasesc idei, scopuri, convingeri, principii comune, dar acestea nu mai sînt un rezultat al sugestibilităţii, al formării “sufletului comun”, ci al învatarii sociale, al imitării, realizate în scopul cooperării cu semenii şi realizării securităţii personale. Guvernarea maselor se realizează în conformitate cu o ordonare ierarhică strictă, liderii afirmndu-se nu în rezultatul unor acţiuni spontane, ci prin implicarea lor la activităţile comune, care permit subalternilor aprecierile calităţilor de conducător. Dacă în mulţime nivelul intelectual al individului scade, prezentîndu-se în calitatea pe care o are cel mai puţin dotat, în organizaţie el va spori, standardele cele mai ănalte fiind supuse imitării.
- Moscovici[2], salutînd această divizare a mulţimilor în naturale, spontane, provocatoare de haos şi dezordine, şi material pentru constituirea instituţiilor sociale, menţionează că psihologia mulţimilor se află în proces de transformare în ştiinţă a grupurilor sociale.
Problematica guvernării maselor este cel mai complicat compartiment al prihologiei maselor. Masele mai puţin organizate presintă un comportament imprevizibil, sînt labile în scopuri, interese, pasiuni, incerte în acceptarea de decizii, conducerea lor nu poate fi planificată exact din timp. Cele organizate nu pot exista fără o ghidare bine planificată. În condiţiile totalitare această relaţie se manifestă în acceptarea “principiului şefului”, a unei conduceri riguroase a maselor. Această realitate ne orientează spre concluzia că ideologia maselor nu ţine de majoritate, ci de conducerea lor.
Dreptul la guvernare a maselor poate fi cîştigat de persoane care pot simboliza valori ale puterii şi trezi emoţii pozitive puternice. Care le menţin coeziunea şi exercită conducerea într-un mod oarecum legitim (cîştigat sau oferit). Care sînt apreciati ca un beneficiu de către mase.
Pentru a atinge asemenea rezultate, liderul nu trebuie să recurgă la raţionamente dificile. E de ajuns să pună-n joc sentimente, emoţii, să ofere garanţii schematice ale onoarei, forţei, bunătăţii sale.
În anumite situaţii este nevoie de a cîştiga puterea în mulţimea intolerantă, orientată spre acţiuni distrugîtoare. Strategiile cele mai acceptate în activitatea de destrămare a mulţimii: activitatea la cea de a doua etapă pentru a căpăta poziţia liderului şi a contribui la consumarea subiectului şi la destrămarea mulţimii; la etapa a treia - lucrul cu periferiile, care pot fi mai uşor convinse, slăbirea forţei mulţimii. Pentru a ordona mişcarea haotică a mulţimii şi a evita panica cu consecinţe uneori foarte grave, pot fi utilizate sunete răspicate: lovituri ritmice, muzică de marş etc.
[1] Moscovici, S. Descoperirea maselor. In: Psihologie socială. Aspecte contemporane. Coord. A. Neculau. Iaşi: Polirom, 1996, p. 406.
[2] Ibidem