Drept

Termenul “delincvenţă juvenilă”, intrat în uz în ultimile decenii, provine de la cel francez - “delinquance juvenile”, desemnînd devierile de la norma socială şi penală, săvîrşite de minorii pînă la 18 ani şi sancţionate juridic. De fapt în franceză noţiunea “delincvenţă” se referă la “ansamblul de infracţiuni comise într-un anumit timp şi spaţiu”, fiind utilizat de rînd cu cel de “criminalitate”^[1]. În psihologia din spaţiul românesc el a fost preluat de rînd cu cea de a doua parte, “juvenilă”, folosit într-un sens restrîns^[2]. Pare-se că această decizie are menirea de a face o diferenţere distinctă între infracţiunea comisă de adulţi şi minori.  Oricum, este o intenţie nobilă şi cu menirea de umanizare a tratării juridice a vinovăţiei minorilor.

În conformitate cu legislaţia penală în vigoare pentru Republica Moldova în cadrul categoriei largi de minori pot fi diferenţiate cîteva subcategorii:

• pînă la vîrsta de 14 ani - minori care nu poartă responsabilitatate penală, chiar dacă comit infracţiuni;
• între 14 şi 16 ani - responsabilitatea juridică este limitată, prevăsută doar pentru o categorie anumită de infracţiuni - omor, vătămare intenţionată a integrităţii corporale, viol, jaf, sustrageri în proporţii deosebit de mari din avutul proprietarului, de arme, muniţii sau substanţe explozive, de substanţe narcotice, acte ce pot duce la deraierea unui tren, acte grave de huliganism, numai dacă se stabileşte discernămîntul de către expertiza judiciară medico-legală, psihiatrică şi psihologică;
• între 16 şi 18 ani - răspund în faţa legii, avînd discernămînt, dar în cazul unor infracţiuni care nu prezintă pericol social însemnat pedeapsa penală poate să nu fie aplicată.

Delincvenţa juvenilă nu este un fenomen nou. Însa infracţiunile comise de minori pînă la sfîrşitul secolului XIX nu erau sancţionate diferenţiat, sau nu erau întotdeauna considerate ilegale. Mai mult ca atît, instanţele speciale pentru minori au apărut doar în secolul XX.

În conformitate cu opiniile mai multor autori, delincvenţa juvenilă este alimentată de un şir de factori: interni, individuali şi externi, sociali. La prima categorie se referă particularităţile şi structura neuro-psihică, determinate de vîrsta adolescenţei - acea perioadă pe care unii dintre cercetători, dorind să-i aprecieze dificultatea şi caracterul de criză, o numesc “vîrstă a omarului”^[3] - acţiunile afective puternice de moment, cum ar fi frustrarea sau stresul; actualizarea accentuărilor de caracter; particularităţile psiho-comunicative, mai ales acele, care s-au format sub impactul grupului de referinţă. În cea de a doua: factorii socio-culturali, economici, socio-afectivi, educaţionali.

Criza adolescenţei contribuie la “restructurarea, reorientarea favorizantă” şi “adoptarea de itinerar”^[4], ea intensifică tendinţele de autocunoaştere, identificare şi afirmare^[5] - procese conturate în dezvoltarea anterioară a personalităţii. Adolescenţii manifestă un interes sporit pentru fenomenul social^[6]; fiind conştienţi de lacunele pe care le au în cunoaşterea acestuia ei se angajează cu o curiozitate excesivă în perceperea şi evaluarea ambianţei. Spre deosebire de puberi, adolescenţii nu se mulţumesc cu o privire de ansamblu, cu percepţia aparenţelor vădite. Nevoia imperioasă de a reflecta, a medita, a întelege, suscită nu numai contactul cu patrimoniul grupului de referinţă - cu reprezentările sociale -, dar şi autonomia cunoaşterii, iar de aici şi a aprecierilor. Cercetătorii afirmă, că adolescenţii, încercînd să se smulgă din mediul familial, să se elibereze de influenţa celor maturi, tind spre independenţa gîndirii, doresc să modifice sistemul de reprezentări comune, să anihileze acţiunea imaginilor parentale. De aici rezultă o modificare a reprezentărilor acumulate în perioada precedentă, iar în cazul cînd forţa acestora este destul de mare, o evitare a utilizării lor. Totuşi, adolescenţii nu se pot rupe definitiv de la comunitatea membri ai cărei sunt, transpunîndu-şi necesităţile, tendinţele şi, totodată, aprecierile, opiniile, în termeni oferiţi de aceasta.

Dinamismull, curiozitatea, tendinţa spre afirmare, spre apropiere de lumea celor adulţi îi face pe adolescenţi să afirme un şir de valori şi norme, pe care ei le consideră atribute ale independenţei şi maturităţii. Acestea se transformă în stereotipuri comportamentale, caracteristice acestei vîrste, dar pot căpăta şi caracter de manifestări asociale şi chiar antisociale, atunci cînd nu sînt asugurate condiţiile optimal necesare educaţionale, pe care trebuie să le ofere micromediul social - familia, grupul şcolar, sau comunitatea în general. Analizînd opiniile cercetătorului rus M.I.Enikeev ţin să evidenţiez următoarele tendiinţe comportamentale ale adolescenţilor:

• reacţia de opoziţie faţă de cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din partea adulţilor, sau invers, de interdicţiile abuzive, care poate provoca o stare de înstrainare, tendinţa de a părăsi casa, vagabondaj, iar uneori chiar un comportament antisocial;
• reacţia de imitare a unei persoane concrete, sau a unui erou dintr-o anumită operă, chiar a unei imagini personale sau implantate de grupul de referinţă, lucru care duce la influenţa unor minori sau adulţi cu comportament antisocial asupra grupurilor de minori;
• reacţia de negare a modelului propus de adulţi;
• reacţia de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu;
• reacţia de hipercompensare, de afirmare într-un domeniu extrem de dificil;
• reacţia de emancipare, de eliberare de standardele, impuse de adulţi, într-o formă radicală manifestîndu-se în negarea valorilor şi a normelor cu caracter social;
• reacţia de aderare la grup, cu deosebire la cel al semenilor;
• reacţia de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea unei subculturi specifice a adolescenţilor.

Există mai multe teorii psihologice, care încearca să determină importanţa acestor factori. Spre exemplu, un şir de autori pun accent pe factorul familial, susţinînd că familiile dezorganizate, marcate prin decesul unui părinte, divorţ sau abandon, corupte, alcoolizate sînt neapărat criminogene, ducînd la conduită delincventă a minorului.  Această concluzie este ilustrată şi de rezultate statistice - circa 80% din delincvenţi provin din familii dezorganizate sau incomplete. Nu se poate, însa, ajunge la aşa concluzie, deoarece frecvent în asemenea familii sînt minori cu conduite social-adecvate.  Altă teorie insistă asupra condiţiilor economice, materiale, atît din cadrul microgrupului familial, cît şi cu caracter general social. Cu toate că acestea îsi lasă amprenta asupra profilului psiho-comportamental al minorilor, la fel nu putem decide cu fermitate asupra caracterului general distructiv al asigurării materiale a adolescenţilor. Realitatea demonstrează că delincvenţiii pot proveni şi din familii bine asigurate, sau din cele care reuşesc să le ofere condiţii materiale decente. E greşită şi teoria, care susţine că delincvenţa juvenilă este un rezultat al acţiunii mass-media, mai alea a filmelor şi programelor televizate cu caracter detectiv. Se pune accent, astfel, pe tendinţa minorilor de a imita un comportament considerat matur, curajos, pe asimilarea de către aceştia a unor modele marcate prin violenţă. Totuşi, majoritatea minorilor consumă aceste produse, dar comit fapte antisociale doar unii dintre ei. De aceea considerăm ca fiind greşită părerea despre predominanţa unor anumiţi factori, aderînd la opinia că se prezintă optimală examinarea tuturor influenţelor perturbatorii şi analizarea lor amplă, ţinîndu-se cont de particularităţile individual-psihologice ale fiecărui minor.

Adultul, frecvent uitînd de problemele cu care s-a confruntat la vîrsta dificilă de 14-16 ani, asumîndu-şi rolul social de părinte, educator, lucrător în organele de drept cu menirea de a realiza profilaxia delincvenţei juvenile, lasă fără de atenţie diferenţele dintre reprezentanţii populaţiei mature şi cei ce abia bat în pragul unei vieţi independente, marcate de responsabilitate personală, de conştiinţa propriilor acţiuni şi de capacitatea de a le organiza, prevedea rezultatele, dirija. În aparenţă adolescentul se prezintă a fi un individ pe deplin format - frecvent avînd o statură mai înalta decît a părinţilor, capacităţi intelectuale dezvoltate, anumite abilităţi socio-comunicative. De fapt, între adolescent şi adult există mai multe deosebiri, cele mai importante fiind următoarele:

1. Deşi la această vîrstă sporeşte dezvoltarea intelectuală, adolescentul nu este înca suficient de raţional şi capabil să-şi conştientizeze şi să-şi controleze acţiunile, precum adultul, posedînd capacităţi reduse de evaluare adecvată a propriilor comportamente şi acţiuni.
2. Adolescenţii nu sînt pe deplin maturizaţi moral, emoţional, volitiv, nu deţin experienţa necesară de viaţă şi sentimentul responsabilităţii de acţiunile proprii.
3. Sînt atraşi de grup, iar grupurile de adolescenţi sînt unite, coezive, exercitînd o puternică influenţă asupra membrilor, promovînd valorile şi normele proprii.
4. Sînt mai reflexivi, impulsivi, dominaţi de sentimentul necesităţii afirmării în grupul de referinţă, negînd valorile adulţilor.

Fiziologic adolescenţii nu sînt pe deplin formaţi, schimbările radicale, mai ales maturizarea sexuală, determină un interes sporit faţă de aceste probleme.

În condiţii optimale de dezvoltare aceste particularităţi nu se răsfrîng negativ asupra comportamentului adolescenţilor, dar sub influenţa unui şir de factori negativi, ele pot servi drept catalizator, orientîndu-l pe adolescent spre delincvenţă.

Cei care s-au preocupat de cercetarea delincvenţei juvenile au ajuns la evidenţierea unui “profil psihologic” al minorului cu comportament deviant: înclinatie spre agresivitate, de rînd cu ostilitatea faţă de normele împartasite de societate; insabilitatea afectivă; inadaptarea socială; sentimentul de incertitudine; duplicitate a comportamentului de rînd cu discordanţa dintre acţiuni; dezechilibru.

Soţii Sheldon şi Eleanor Gluck, studiind două loturi de minori (delincvenţi şi nedelincvenţi) au evidenţiat următoarele deosebiri:

• delincvenţii sînt din punct de vedere temperamental mai energici, impulsivi, extravertiţi, agresivi, distructivi, adesea chiar sadici;
• au o constituţie cu precădere mezomorfică (atletică);
• tind spre exprimări directe, nu împartasesc valorile şi normele sociale;
• provin mai mult din familii instabile, neafective, lipsite de ţinută morală etc.

Pot fi numite un şir de cauze, legate de conştiinţa minorilor, care duc la delincvenţă:

• autoevaluare neadecvată: subevaluare, ce duce la diminuarea sentimentului de sine, a necesităţii de perfecţionare, autoafirmare, dorinţă de a fi dominat, participare supusă la acţiunile colectie; sau invers - autoevaluare sporită, sentiment de supetrioritate, tendinţă de a domina, de a supune propriei voinţe grupul;
• diminuarea principiului umanismului în structura personalităţii; indiferenţă faţă de oameni, interesele şi trebuinţele lor, atenţie sporită faţă de propria persoană, lucruri care pot duce la comportament agresiv, violent, chiar sadic;
• instituirea unor principii neadecvate în raport cu bunăstarea materială, motivaţie care duce la atentarea la proprietatea străină; atitudinea sceptică faţă de învatatura, muncă, căpătarea unei profesii;
• lipsa imunităţii în raport cu influenţele negative, incapacitatea sau lipsa de dorinţă în confruntarea acestor influenţe, socializarea incompletă.

Delincvenţii juvenili, la fel precum infractorii adulţi, pot fi clasificaţi în funcţie de o serie de criterii (N. Mitrofan):

1. prezenţa sau absenţa intenţiei: acte delincvente spontan-intenţionate; acte premeditate; acte neintenţionate;
2. în funcţie de numărul de infracţiuni comise: recidivişti şi nerecidivişti;
3. în funcţie de gradul de normativitatea psihică; normali şi anormali;
4. în funcţie de gradul de responsabilitate: responsabili deplin; parţial responsabili - intoxicaţie, dezorganizare psihică etc; iresponsabili;
5. în funcţie de motivaţie: orientaţi spre atingerea unor scopuri cu conţinut antisocial.

Problema diminuării influenţei factorilor negativi asupra comportamentului minorilor este complexă şi dificilă, cere implicarea specialiştilor din domeniul dreptului, a pedagogilor şi psihologilor.  La momentul actual în acest domeniu se întreprind acţiuni evident insuficiente. Nu cunosc exemple, cînd în activitatea de profilaxie a delincvenţei juvenile, pe care o duc inspectoratele şi comisiile pentru minori, ar fi implicaţi specialişti-psihologi, care ar stabili corect cauzele comportamentului deviant, ar determina şi ar întreprinde activităţi complexe de corectare: prin sugestie, modificare a intereselor şi motivaţiei, educare a capacităţii de apreciere a trebuinţelor etc. Acest domeniu rămîne în afara cercetării teoretice, atît psihologice, cît şi pedagogice. Are loc elaborarea codurilor penal şi de procedură penală, care ar putea să prevadă acţiuni competente şi eficiente în domeniul profilaxiei şi corectării comportamentului delincvent al minorilor. Dar şi în această activitate nu sînt implicaţi specialiştii pedagogi şi psihologi.

Necesitatea de viziuni noi asupra acestei probleme e vădită. Dacă ea ne va scăpa astăzi din atenţie, mîine vom căpăta o generaţie tînără de infractori - oameni care şi-au ratat viitorul nu numai din propria vină, ci din cauza indiferenţei sociale generale, precum şi a celor, care sînt chemaţi să le faciliteze integrarea în ambianţa socială, marcată actualmente de procese perturbatorii.

^[1]  Grand dictionnaire de la psychologie. Paris: Larousse, 1997, p. 195.

^[2]  Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 267.

^[3]  Dolto, F. Paroles pour adolescents ou le complexe du homard. Paris: P.U.F., 1989. 260 p.

^[4]  Tap, P. La societe Pygmalion. Paris: Dunot, 1988, p.45.

^[5]  Cosmovici, A., Caluschi, M. Adolescentul şi timpul său liber. Iaşi: Ed. Junimea, 1985, p.47-51.

^[6]  Neculau, A. Grupul de adolescenţi. Bucureşti: Ed.Didactică şi Pedagogică, 1977. 380 p.