Drept

După cum s-a menţionat mai sus, factorii, care determină delincvenţa juvenilă, pot fi împartiti în interni, individuali şi externi, sociali.

1. Factorii neuro-psihici. Adolescenţa şi tinereţea timpurie este o vîrstă de trecere, atît din punct de vedere biologic, cît şi social. De aceea această perioadă este marcată de conflicte interne şi externe, disproporţionalitate în dezvoltare. Dintre cele mai dificile probleme pot fi diferenţiate procesul maturizării intensive, mai ales în plan sexual care se răsfrînge asupra înfatisarii exterioare şi stării fiziologice. În unele cazuri aceasta duce la disproporţionalitate somatică, care provoacă neplăceri adolescenţilor, dificultăţi în comunicarea cu mediul semenilor. În altele, şi mai complicate, la stări bolnăvicioase: tulburării ale ritmului cardiac, tensiunii arteriale, dureri de cap etc. Dar cea mai dificilă stare rezultă din accelerarea dezvoltării sexuale, care provoacă afectivitate neadecvată, reactivitatea, dezechilibru emoţional, alte manifestări, care duc la conflict latent sau manifestat cu ambianţa.

Nicolae Mitrofan relatează în calitate de factori neuro-psihici şi disfuncţiile cerebrale, deficienţele intelectuale. Bazîndu-se pe un şir de cercetări ale traseelor bioelectrice, efectuate în Japonia, Franţa, România, autorul propune în calitate de recomandări dispenserizarea subiecţilor, aplicarea unui tratament adecvat, efectuarea altor examinări; endocrinologice, medicale, sociale. La fel distinge în calitate de factor important dezvoltarea psiho-intelectuală, cu toate că faptele antisociale sînt comise în mai mare măsură de minorii cu un nivel normal sau chiar superior al QI.

O importanţă mai mare o are dezvoltarea afectivă, insuficienţa căreia poate provoca instabilitate emoţională, evaluări neadecvate ale sinelui şi mediului ambiant, imaturitate sentimentală, precum şi tulburările caracteriale, rezultat al cărora este controlul insuficient al comportamentului, opoziţia şi negarea normativităţii sociale, egocentrismul, agresivitatea, deformări ale trebuinţelor, dorinţa unor graţieri fără depunerea de efort adecvat.

2. În psihologia juridică rolului familiei în formarea socială a minorului i se acordă un loc important. Pare-se, dintre factorii sociali, care pot perturba dezvoltarea armonioasă a adolescentului, acesta este cel mai puternic. Iată de ce am recurs la analiza rolului familiei în socializarea adolescentului. Procesul socializării - al incorporării valorilor şi normelor sociale, transformării lor în modele de comportament - începe odată cu apariţia copilului. Fireşte că majoritatea părinţilor îsi iubesc copiii, dar nu toate familiile sînt în stare să contribuie la formarea unei personalităţi pozitive. Cele mai tipice erori în strategiile educaţionale, practicate în familie, sînt următoarele:

• lipsa de atenţie şi control asupra dezvoltării copilului;
• controlul abuziv, hipertutelarea, lipsirea copilului de iniţiativă şi libertate a decizilor;
• promovarea unor acţiuni contradictorii, într-o formă mai manifestată
• opozante, de către părinţi;
• exemplul negativ al părinţilor.

Cauzele acestor erori: nivelul jos de padagogizare a părinţilor, lipsa lor de experienţă, criza socială, care a dus la dezechilibrul spiritual al familiei, anihilarea valorilor vechi şi neacceptarea altor noi, relaţiile defavorabile dintre părinţi etc. Pot fi distinse cîteva tipuri de familii, climatul educaţional al cărora este evident nefavorabil.

În funcţie de caracterul relaţiilor intraconjugale şi intrafamiliale:

• familiile conflictuale, în care conflictele intraconjugale şi intrafamiliale capătă valenţe dezorganizatorii. În asemenea familii raporturile dintre părinţi şi copii sînt caracterizate sau de hipertutelare, înabusire a iniţiativei, severitate, uneori chiar violenţă şi agresivitate, acţiuni contradictorii ale părinţilor, nervozitate, sau de lipsă de atenţie faţă de problemele şi aşteptările adolescenţilor. Copiii din asemenea familii sînt apatici sau hiperactivi, ajungînd pînă la manifestări agresive, sugestibili, nesinceri, atraşi de stradă şi grupul de semeni, nervoşi, instabili din punct de vedere emoţional şi comportamental. Ei fug frecvent de acasă, pot lesne adera la grupuri cu o orientare antisocială, sînt imaturi social. Cazurile date se complică, atunci cînd dezechilibrul familiar mai este afectat de alcoolismul unui sau al ambilor părinţi;
• familii hiperpermisive, caracterizate prin protejare excesivă, menajare exagerată, alintare, îndeplinire a tuturor dorinţelor şi capriciilor copilului, lipsirea lui de obligaţii, chiar minore, climat, care duce la dezvoltarea unei personalităţi egocentrice, neechilibrate, incapabile de a-şi evalua adecvat posibilităţile, înclinata spre satisfacerea tuturor dorinţelor fără de un efort personal.

În funcţie de moralitatea familiei:

• familiile dezorganizate, caracterizate prin conduite deviante, sau destrămate, incomplete. Este familia care-şi pierde integritatea, sau în care părinţii trăiesc împreuna, realizînd o intercomunicare minimală. În asemenea familii e lipsă autoritatea părinţilor, care duce la tulburări afective şi comportamentale ale copiilor, brutalitate, agresivitate, înstrainare, insuficianţă afectivă etc;
• familii amorale, în care sînt afectate nu doar relaţiile, ci întreg modul de viaţă, sînt negate şi încalcate normele sociale şi chiar de drept, părinţii sau neimplicîndu-se total în viaţa copilului, sau tratîndu-l cu brutalitate, amoral, maltratîndu-l, impunîndu-l să cerşească, să fure, în unele cazuri agresîndu-l sexual, chiar recurgînd la incest. Copiii din asemenea familii devin sceptici, agresivi, manifestă alte forme de comportament neadecvat.

În funcţie de capacităţile pedagogice ale părinţilor - familia cu un nivel jos al cunoştinţelor pedagogice şi posibilităţilor de influenţă educaţională a copiilor, în care în cele mai multe cazuri se ascunde un conflict latent, în aparenţă familia prezentîndu-se ca favorabilă.

În cazul cînd minorul nu găseşte afecţiune şi întelegere în familie, el încearca să caute alt grup de referinţă. Fireşte că majoritatea adolescenţilor sînt atraşi de grupul semenilor, preferă să se afirme în cercul prietenilor, împartasesc nevoia de comunicare cu aceştia.  Atunci cînd familia exercită o influenţă pozitivă asupra minorului, îi cunoaşte interesele şi aspiraţiile, îi ajută să se orienteze în cadrul dificil al relaţiilor sociale, adolescentul este mai puţin ameninţat de pericolul aderării la un grup cu caracter antisocial. Cînd influenţa, iar odată cu aceasta şi autoritatea părinţilor, lipseşte, minorul poate lesne să piardă orientarea, devenind membru al unui grup de semeni care practică activităţi antisociale, iar uneori - condus de persoane adulte cu trecut criminal, care-i orientează spre acţiuni infracţionale.

Datele practice confirmă reflecţiile cercetătorilor asupra structurii motivaţionale a comportamentului delincvent al minorilor.  V.L.Vasil’ev, analizînd aceste motive le categorizează în următorul mod:

• motive generate de particularităţile de personalitate ale minorului, atitudinea agresivă faţă de ambianţa sociale, autoidentificarea negativă, lipsa controlului social, mai frecvent caracteristice indivizilor, care duc un mod de viaţă parazitar, recurg la vagabondaj;
• motive cu caracter de compensare sau chiar hipercompensare, care apar în rezultatul complexului inferiorităţii, nerealizării minorului, ducînd la acţiuni provocatoare, de afirmare în mod antisocial, agresivitate, violenţă;
• motive provocate de traumele psihice suportate în copilărie: de insultă, tratare crudă, care-şi lasă amprenta asupra structurii afective a minorului, provocînd forme adecvate de comportament;
• motive patologice, care nu exclud responsabilitatea de acţiunile delincvente.

Sînt categorii de motive care generează orientări antisociale, trebuinţe neadecvate.

Într-un mod original tratează influenţa familiei asupra comportamentului minorului cercetătorul C. Păunescu^[1], divizînd-o în două componente: maternitatea şi paternitatea. Maternitatea disfuncţională afectiv-socială, consideră C. Păunescu, este cauza inadaptării sociale şi a dezechilibrului neuropsihic al copilului. În cadrul ei el distinge:

• maternitatea ca o consecinţă a unui debut sexual întîmplator şi timpuriu, capabilă să producă la copil imaturitate afectivă şi frustrare, creînd condiţii de dezvoltare a personalităţii de o gravitate maximă, constituind “nucleul de bază al dezorientării morale şi decizionale”;
• maternitatea ca o consecinţă a unui viol, marcată de opoziţa mamei faţă de copil înca în timpul sarcinii, de tendinţa ei incconştientă sau manifestă de abandonare, care se realizează mai apoi în neglijare, agresiune şi alte manifestări conflictuale ce duc la constituirea unei personalităţi care devalorizează modelul matern şi se autodevalorizează, la rîndul ei;
• maternitatea nedorită, ducînd la perceperea copilului ca pe o povară, modelînd o personalitate imatură afectiv, cu un prag jos de toleranţă.

Paternitatea se afirmă în viaţa copilului ca imagine a protecţei familiei, implicările tatălui influenţînd starea afectiv-morală.  Aceste intervenţii pot lua forme nedorite: abandon, nonintervenţie, intervenţie de tip autoritar, de hiperautoritate, generînd personalităţi cu înclinari spre devianţă.

3. Deşi am recurs la o analiză sumară a rolului grupului de semeni în orientarea comportamentului minorilor, ţinem să subliniem importanţa acestui factor. Minorii sînt într-un anumit fel “captivi” ai relaţiilor grupale. Anume grupul este mediul, în care ei se pot afirma, se pot identifica, de la care iau modelele şi valorile plauzibile. Totodată, grupurile de minori pot deveni un mediu de promovare a unor valori antisociale, atît în virtutea incompetenţei membrilor lor, cît şi din cauza pătrunderii, infiltrării în acestea a unor persoane cu intenţii sau chiar trecul criminal.
4. Alt factor important este şcoala. La momentul actual, prin întreaga atmosferă, caracterul programelor şi metodelor şcolare, starea de criză, care a afectat considerabil calitatea instruirii şi a educaţiei, şcoala nu contribuie la dezvoltarea unei personalităţi active, creative. Unii autori indică şi la alte carenţe negative ale şcolii: feminizarea colectivelor pedagogice, procentomania, diminuarea rolului cunoştinţelor şi chiar apariţia unei imagini neadecvate a omului care cunoaşte, lipsa de diferenţiere a cerinţelor şi metodelor, slăbirea relaţiilor dintre şcoală şi familie. Aceste momente negative sînt agravate şi de starea de criză, prin care trece societatea actuală: de diferenţiere materială şi socială, sărăcie, abandon faţă de problemele copilăriei, şomaj etc.

^[1]  Păunescu, C. Agresiitatea şi condiţia umană. Bucureşti: Ed. Tehnică, 1994, p. 124-130.