Psihologia victimei constituie un compartiment special al psihologiei juridice. El include studiul personalităţii acesteia, al factorilor determinanţi ai victimizării, elaborarea recomandărilor cu referinţă la realizarea anchetei, la stabilirea unor programe de protecţie şi autoprotecţie.
Cercetarea psihologică a victimei este o preocupare relativ nouă, care s-a afirmat odată cu victimologia - ramura criminologiei care studiază caracteristicile «persoanei sau grupului care a suferit un prejudiciu sau i s-a adus o vătămare a intereselor ori a integrităţii corporale»[1]. Victima s-a afirmat în calitate de obiect de studiu al criminologiei doar la mijlocul secolului XX, considerndu-se că drept imbold al cercetării ei a servit lucrarea lui Hans von Hentig, «Analiza interacţiunii dintre infractor şi victimă» (1941). Cercetătorul german a menţionat că victima trebuie să fie examinată în calitate de subiect activ al infracţiunii, prezentînd anumite circumstanţe ale comiterii infracţiunii. În 1947 alt cercetător-criminolog, B. Mendelsohn, prezintă la un simpozion în Bucureşti raportul «Orizonturi biopsihosociale noi: victimologia»[2], în care menţionează necesitatea afirmării unei şriinţe noi despre victima infracţiunii.
Cercetarea criminologică are caracter mai mult sociologic, stabilind circumstanţele în care s-a produs infracţiunea şi calităţile victimei, care într-o anumită măsură au oferit condiţii pentru declanşarea unor acţiuni criminale şi aducînd «multiple informaţii în sprijinul evaluării şi explicaţiei motivelor săvîrşirii anumitor categorii de infracţiuni care se produc cu anumită frecvenţă»[3]. Investigaţia psihologică îsi pune scopuri oarecum tangenţiale cu cele ale criminologiei, determinate de interesul pentru personalitatea victimei, calităţile ei.
Recurgînd atît la definiţiile oferite de legislaţia din ţara noastră, cît şi la cele propuse de către victimologie, putem trata noţiunea de «victimă» în sensul de orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice, morale sau materiale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale. Victima, astfel, este persoana lezată fără vreo asumare conştientă a calităţii sale şi a riscului. Totuşi, în ultimii ani se afirmă dierse concepţii, referitor la comportamentul victimei şi rolul ei în structura infracţiunii. Unul din aspectele importante ale studiului victimei se referă la faptul dacă victimele pot sau nu să împarta, într-o anumită măsură, responsabilitatea cu infractorii ce comit acte de natură antisocială împotriva lor[4]. Unii autori chiar au şi introdus noţiunea de «victimă activantă», prin care s-a ajuns la concluzia că, direct sau indirect, victima poartă o parte de vină în desfăşurarea acţiunilor infracţionale (Hans von Hentig - 1948, B.Mendelsohn - 1956[5]). Studiul victimologic al violului a stabilit că în majoritatea cazurilor victima şi infractorul se află în relaţii prealabile, prima crezînd «bunelor intenţii», primind cu uşurinţă invitaţii, asumîndu-şi involuntar rolul pe care îl doreşte agresorul. Din aceste considerente relaţia infractor-victimă poate fi reprezentată în următorul mod:
Totalitatea calităţilor victimei, care oferă anumite condiţii pentru comiterea infracţiunii, contribuie la victimizare doar în cazul unui raport al acesteia cu infractorul - cauza delictului, precum şi în cadrul acţiunii unor factori subiectivi şi obiectivi. Cu cît comportamentul victimei este mai «provocator», cu atît mai mare e «vina» ei de infracţiune şi cu atît acţiunile infractorului sînt mai fortuite. Această corelaţie se manifestă mai evident în infracţiunile care periclitează integritatea fizică şi psihică a personalităţii: în structura lor se întrevede rolul puternic al afectivităţii infractorului, al stărilor lui, uneori atingînd un nivel de o tensionare supremă şi luînd forma de afect fiziologic.
Dar problema relaţiei infractor-victimă nu este chiar atît de simplă, după cum se prezintă. Cum pot fi tratate acţiunile infractorului îndreptate asupra integrităţii fizice şi psihice a victimei, cînd valoarea spre care aspiră nu posedă o întruchipare materială? Această întrebare şi-a adresat-o cercetătorul bucureştean C. Păunescu, la care ne-am mai referit în capitolele anterioare. El a expus opinia că infractorul în asemenea caz proiectează o anumită valoare negativă sau pozitivă asupra victimei, acest mecanism fiins constituit din cîteva sectoare de cunoaştere de către agresor[6]:
- stabilirea valorii afective pozitive sau negative pe care o prezintă persoana spre care se direcţionează intenţia agresorului;
- cunoaşterea caracteristicilor de personalitate ale victimei;
- stabilirea motivelor actului agresiv;
- anticiparea consecinţelor agresiunii;
- proiectarea unui sistem de contraapărare.
Există chiar un şir de indicatori ai potenţialelor victime:
- exteriori: aspect fizic, vîrstă, forţă, comportament, limbaj, vestimentaţie etc;
- psihologici: nivel al dezvoltării intelectuale, afectivitate, voinţă, sugestibilitate, influenţare etc;
- psihosociali: orientări morale, relaţii sociale, statut şi rol social.
În aşa fel, studiul victimei ne oferă materiale pentru aprecierea cauzei infracţiunii, condiţiilor subiective şi obiective care au generat-o, calificarea infracţiunii şi a infractorului, colectarea de argumente şi chiar depistarea infractorului. Pe de altă parte, cercetarea victimelor oferă posibilitatea de stabilire a unor indicii ai vulnerabilităţii şi de elaborare a măsurilor de protecţie şi autoprotecţie.
Condiţiile infracţiunii se prezintă ca împrejurari obiective prielnice comiterii unei infracţiuni: anumite stări individuale psihice sau condiţii psihologice şi sociale, factori naturali sau fizici. În calitate de factori subiectivi se manifestă calităţile personalităţii victimei: manifestările emotiv-volitive, caracteriale, temperamentale sau alte caracteristici care au determinat comportamentul în momentul săvîrşirii infracţiunii, sau chiar pînă la aceasta. Prin investigaţia lor poate fi stabilită configuraţia împrejurarilor psihice care au dus la infracţiune. Comportamentul victimei poate fi determinat de temperament (sangvinicul şi flegmaticul vor căuta soluţii, colericul - se va apăra, melancolicul - va capitula), de starea fizică (cele mai vulnerabile categorii sînt femeile, bătrînii, copii), calităţile afective (persoanele neechilibrate cu diverse patologii afective sînt mai frecvent victimizate), trăsăturile caracteriale (indivizii cu o experienţă socială redusă şi apreciere neadecvată pot fi uşor amăgiţi), intelectuale (persoanele cu o valoare scăzută QI devin leger victime) etc. Comportamentul social neadecvat majorează riscul victimizării, poate deveni cauza principală a infracţiunii (cazul persoanelor în stare de ebrietate sau femeilor cu un comportament incitant).
[1] Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Ed. Babel, 1993, p. 668.
[2] Schneider, H. J. Kriminologie. Berlin-New York, 1987, p. 347.
[3] Dicţionar de sociologie, p. 669.
[4] Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 70.
[5] Ibidem.
[6] Păunescu, C. Agresivitatea şi condiţia umană. Bucureşti: Ed. Tehnică, 1994, p. 165.