Cercetarea victimei presupune:
a). studiul personalităţii victimei;
b). cercetarea comportamentului ei de pînă la infracţiune;
c). cercetarea comportamentului ei în momentul săvîrşirii infracţiunii;
d). cercetarea comportamentului ei în cadrul anchetei.
Metodologia cercetării include:
- un domeniu «static» - identificarea vîrstei, apartenenţei sociale, etnice, profesionale;
- un domeniu «dinamic» - comportamentul care a anticipat infracţiunea, caracterul relaţiilor cu infractorul, acţiunile în momentul săvîrşirii crimei;
- un domeniu documentar - analiza materialelor statistice, executarea expertiselor, inclusiv a celei psihologic-judiciare în caz de necesitate şi analiza rezultatelor acestora, cercetarea de teren etc.
Tipologia victimelor prezintă importanţă prin faptul că înlesneste cercetarea victimei, oferind nişte repere iniţiale.
Există mai multe tipologii. În funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socială A.Karmen distinge[1]:
- copii dispăruţi;
- copii maltrataţi fizic sau sexual;
- persoane în vîrstă;
- femei maltratate;
- victime ale atacului sexual;
- victime în rezultatul unor accidente rutiere.
În funcţie de gradul de responsabilitate al victimelor în comiterea infracţiunii Mendelsohn[9] împarte victimele în:
- persoane complet inocente;
- avînd o vinovăţie minoră;
- la fei de vinovate precum infractorul;
- mai vinovate decît infractorul;
- cu responsabilitate totală;
- simulante.
Tot de acest criteriu se foloseşte şi Fattah[2] distingînd un comportament de nonparticipare, latent (predispus), provocator, participant şi fals al victimei.
Hans von Hentig[3], utilizînd drept criterii factorii biologici, psihologici şi sociali (deci reieşind din cele trei componente ale personalităţii, distinge mai multe categorii de victime.
Victimele nevîrstnice care, prin calităţile lor: neevoluare fizică, lipsă de experienţă socială şi naivitate în raporturile cu ambianţa, capacitate redusă de a întelege sensul şi consecinţele unor comportamente, sînt supuse riscului din partea jefuitorilor, violatorilor, maltratării şi abuzului sexual, răpirii, utilizării drept complici la infracţiuni. Cercetarea psihologică a victimelor minore ale violului a demonstrat un nivel neadecvat al autoevaluării[4].
De multe ori victimizarea copiilor are un caracter latent, realizîndu-se chiar în familie, de către părinţi sau rudele apropiate. Ne referim la maltratarea copiilor de către părinţi. În psihologie există mai multe tratări ale fenomenului agresiunii fizice asupra copiilor în familie. S-a încercat chiar evidenţierea structurilor de personalitate specifice celor care maltratează copiii. Sînt remarcate următoarele caracteristici: demografice - mariaj instabil, separare, divorţ, care duc la faptul că naşterea copilului nu este dorită; istorie a părinţilor - în copilărie ei au fost trataţi cu indiferenţă sau cruzime; atitudini parentale eronate - lipsă de empatie şi întelegere, cerinţe inadecvate care depăşesc posibilităţile şi abilităţile fizice şi intelectuale ale copiilor; tulburări psihopatologice şi psihiatrice ale părinţilor. Autorii citaţi concluzionează: «copiii crescuţi în climatul emoţional al ostilităţii parentale apar ca fiind puternic frustraţi, ei învatînd să exprime emoţiile de supărare şi ură în afara acestui mediu»[5].
Un şir de autori se referă la molestarea sexuală a copiilor. Această perversiune sexuală, numită pedofilie, constă în tendinţa de a practica acte sexuale cu copii de acelaşi sex sau de sex opus. De regulă este practicată de bărbaţi, în cele mai dese cazuri psihopaţi imaturi afectiv, inhibaţi sexual, anxioşi, aproape incapabili de a întretine relaţii sexuale cu persoane de aceeaşi vîrstă, posedaţi de sentimentul inferiorităţii.
Femeile prin tradiţie prezintă trăsături de personalitate specifice: fineţe, emotivitate, încredere, lipsă de agresivitate, mai fiind şi slabă din punct de vedre morfoconstituţional, fapt care le oferă calitatea de victime în cazul infracţiunilor de ordin sexual sau material.
Cercetătorii au remarcat frecvenţa înalta a violului, ca formă de victimizare a femeii. Totodată s-a estimat că circa 50% din violuri nu sînt denunţate. În unele cazuri violul este însotit de acte de cruzime sau chiar nimicire fizică a victimei. Studiile statistice au arătat că violul denunţat mai frercvent este comis de un necunoscut (55%), persoanele violata avînd mai des între 16 şi 34 de ani (77%), fiind nemăritate sau divorţate (78%).
O altă formă frecventă de victimizare a femeii - maltratarea şi chiar uciderea de către soţ. Cauzele pot fi diferite, dar toate au un numitor comun: normele sociale, acceptate în unele grupuri, care acceptă tratarea inumană a femeii în familie. Cu toate că secolul XX a adus schimbări considerabile în statutul femeii, egalînd-o în drepturi cu bărbatul, această formă de victimizarea mai este întîlnita în unele medii sociale.
Vîrstnicii - pot deveni victime maltratate, agresate sexual, sau ale infracţiunilor materiale. În ultimii ani s-au intensificat cazurile cînd ei devin victime ale escrocilor, fiind deposedaţi de spaţiul locativ, ale jefuitorilor, persoanelor cu înclinatii sexuale perverse.
Hans von Hentig evidenţiază şi alte categorii de persoane, supuse riscului victimizării:
- consumatorii de alcool sau de droguri - pericol din partea hoţilor, dar şi a autovictimizării prin consumul de băuturi falsificate sau de substanţe care le înlocuesc alcoolul;
- imigranţii, minorităţile etnice - victime ale discriminării naţionale, rasiale, ale excrocilor;
- indivizii cu o inteligenţă redusă - pradă uşoară pentru excroci, hoţi, violatori;
- indivizii temporar deprimaţi, tot aici putem adăuga şi indivizii singuratici, sau cu «inima zdrobită» - cu un nivel scărut al reactivităţii fizice şi psihice, pradă a hoţilor, excrocilor;
- indivizii achizitivi, care caută în orice împrejurare să-şi mărească profitul - expuşi excroceriilor, sustragerii de bunuri materiale, şantajului etc;
- indivizii destrăbălaţi şi desfrînaţi - expuşi pericolului atacurilor fizice, sexuale, dar şi crimelor de ordin material;
- indivizii «blocaţi» de datorii băneşti;
- indivizii «nesupuşi».
Este dificil de stabilit nişte diferenţe clare pe linia responsabilităţii celor doi membri ai cuplului penal - infractor şi victimă. Din punct de vedere strict judiciar precizarea statutului se face atît în baza stabilirii iniţiativei în comiterea crimei, cît şi în cercetarea efectelor acesteia. În calitate de victimă apare persoana care a suferit un prejudiciu. Deşi există cazuri cînd între infractor şi victimă nu a existat vreo legătură anterioară, din punct de vedere strict psihologic se poate considera că nici o victimă nu poate fi absolut eliberată de responsabilitatea de actul infracţional, aceasta reieşind chiar din ignorarea posibilităţilor pericolului, «publicitatea» unor bunuri etc. În cazul minorilor vina psihologică o poartă părinţii, tutorele, cadrele didactice, care n-au contribuit la sporirea protecţiei copiilor de victimizare.
Atunci cînd între victimă şi infractor există raporturi care au anticipat infracţiunea, cercetarea porneşte de la cunoaşterea victimei, pentru a reconstitui actul criminal şi a identifica pe cel care l-a comis. Apare problema măsurii în care prima este dispusă voluntar sau involuntar să-l demaşte pe infractor.
Astfel cercetarea porneşte de la stabilirea unei varietăţi de date:
- cu referinţă la natura juridică a cazului, calificarea acestuia - omor, suicid, moarte accidentală, furt, excrocerie etc;
- care precizează circumstanţele esenţiale ale evenimentului - loc, timp, mod de comitere; împrejurarile semnificative - tentative de alarmare sau de apărare;
- care definesc personalitatea victimei - concepţia şi modul de viaţă, nivelul de cultură şi educaţie, atitudinile, calităţile morale, temperamentale, caracteriale, credinţele, obiceiurile, valorile, starea psihică, anumite vicii etc;
- cercul de relaţii, mediul de locuire sau localurile publice frecventate;
- natura relaţiilor interpersonale cu infractorul, identificarea unor stări speciale - de tensionare, conflict, în genere a sociabilitătii victimei;
- mişcarea în spaţiu şi timp a acesteia;
- bunurile sau documentele dispărute;
- antecedentele morale, medicale, penale ale victimei.
Este deosebită organizarea interogatoriului victimei. Anchetatorul penal trebuie să se pregătească în mod deosebit de întîlnirea cu aceasta, formulîndu-şi întrebarile pe care le va adresa, ţinînd cont de particularităţile dominante de personalitate, de stările afective provocate de victimizare, de atitudinea în raport cu învinuitul şi organul de cercetare penală. Se recomandă folosirea ascultării repetate - reaudierii cu privire la aceleaşi fapte, împrejurari, la diverse intervale de timp, care ar putea provoca fenomenul reminescenţei; deplasării la faţa locului, unde pot apărea anumite asocieri care ar facilita procesul amintirii.
[1] Karmen, A. Crime Victims. An Introduction to Victimology. California, 1990, p.8-9 (apud Mitrofan , N., Zdrenghea,V., Butoi, T., op. cit.):
[2] Mendelsohn, B. La victimologie et les besoins de la societe actuelle. In: Sociologice Abstracts, 1973, nr. 38 (apud Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., op. cit.).
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 88.