Drept

În definirea violenţei în familie se remarcă o evoluţie, care parcurge calea de la conotaţia redusă la violenţa împotriva femeii, violenţa domestică, la sensul deosebit pe care îl are noţiunea „violenţa în familie”.

Una dintre cele mai relevante definiţii este dată în Recomandarea Nr. R (85) 4 a Comitetului Miniştrilor către Statele membre privind violenţa în cadrul familiei^[1], care constată că violenţa în familie este „orice act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către unul dintre membrii acesteia şi care aduce atingere vieţii, integrităţii corporale sau psihologice sau libertăţii altui membru al acelei familii, şi vatămă în mod serios dezvoltarea personalităţii lui/ei”.

În  Declaraţia Adunării Generale a ONU privind eliminarea violenţei împotriva femeilor^[2] este definită „violenţa faţă de femei” ca „orice act de violenţă, comis în baza diferenţei de gen, care provoacă sau poate provoca daune fizice, sexuale sau psihice, chinuri femeilor, precum şi pericolul de comitere a unor asemenea acţiuni, lipsirea deliberată sau prin forţă de libertate, fie aceasta în viaţa socială sau de familie”. Violenţa îndreptată asupra femeii „include următoarele acţiuni chiar dacă nu se limitează la ele: violenţa fizică, sexuală şi psihologică care se produce în cadrul familiei, inclusiv maltratări, abuzul sexual al copiilor din cadrul căminului conjugal, violenţa relaţionată cu ştirbirea dreptului patrimonial, mutilare genitală şi alte practici tradiţionale, nocive pentru femeie, actele de violenţă produse de alţi membri ai familiei precum şi violenţa relaţionată cu exploatarea.”

La cea de a Patra Conferinţă Mondială asupra problemelor Femeilor (Beijing 1995)^[3] este din nou oferită o definiţie care, deşi se referă doar la violenţa faţă de femei, prevăzând  violenţa fundamentată pe diferenţa de gen, nominalizează tipurile de abuzuri: vătămare sau suferinţă fizică, sexuală sau psihologică, inclusiv ameninţările cu asemenea acte, coerciţia sau privarea arbitrară de libertăţi, indiferent dacă acestea apar în viaţa publică sau privată.

În conformitate cu prevederile ONU expuse mai sus, violenţa împotriva femeilor, respectiv şi violenţa în familie, cuprinde următoarele forme: violenţa fizică, sexuală şi psihologică ce are loc în familie, inclusiv bătăile, abuzul sexual al copiilor de sex feminin în cadrul casnic, violenţa legată de zestre, violul marital, mutilarea genitală a femeilor, violenţa extra-maritală şi violenţa referitoare la exploatare.

În unele recomandări metodice elaborate sub îndrumarea Consiliului Europei, se oferă o definiţie, care examinează violenţa în familie ca o formă particulară a violenţei faţă de femeie^[4]. Astfel, termenul de „violenţă împotriva femeilor” desemnează orice act de violenţă bazat pe apartenenţa sexuală, care afectează sau poate afecta femeile care sunt ţinta vătămărilor ori suferinţelor de natură fizică, sexuală sau psihologică, inclusiv a pericolului de a se lăsa pradă unor astfel de acte, constrângerii, privării arbitrare de libertate, fie că se manifestă în viaţa publică, fie în cea privată. Această definiţie se aplică, în special, violenţei din sânul familiei sau al căminului, mai ales agresiunile de natură fizică sau psihică, abuzurile de natură emoţională şi psihologică, violul şi abuzul sexual, incestul, violul între soţi, parteneri stabili, parteneri ocazionali sau coabitanţi, crimele comise în numele onoarei, mutilarea organelor genitale sau sexuale feminine, ca şi căsătoriile forţate”.

În diferite surse^[5] se face referinţă la literatura de specialitate, care defineşte violenţa în familie şi ca pattern de control coercitiv, caracterizat prin folosirea comportamentelor abuzive fizice, sexuale sau emoţionale. O definiţie larg acceptată a violenţei în familie este aceea formulată de Stark şi Flitcraft: „Violenţa domestică este o ameninţare sau provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau de abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi altor surse de îngrijire şi protecţie”^[6].

Legea Republicii Moldova cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie^[7] oferă următoarea definiţie a violenţei în familie: „orice acţiune sau inacţiune intenţionată, cu excepţia acţiunilor de autoapărare sau de apărare a unor alte persoane, manifestată fizic sau verbal, prin abuz fizic, sexual, psihologic, spiritual sau economic ori prin cauzare de prejudiciu material sau moral, comisă de un membru de familie contra unor alţi membri de familie, inclusiv contra copiilor, precum şi contra proprietăţii comune sau personale”. În articolul 3 se menţionează ca subiecţi ai violenţei în familie agresorul şi victima, cetăţeni ai Republicii Moldova, cetăţeni străini şi apatrizii care locuiesc pe teritoriul ei: „a) în condiţia conlocuirii - persoanele aflate în relaţii de căsătorie, de divorţ, de concubinaj, de tutelă şi curatelă, rudele lor pe linie dreaptă sau colaterală, soţii rudelor, alte persoane întreţinute de acestea; b) în condiţia locuirii separate - persoanele aflate în relaţii de căsătorie, copiii lor, inclusiv cei adoptivi, cei născuţi în afara căsătoriei, cei aflaţi sub tutelă sau curatelă, alte persoane aflate la întreţinerea acestora”.

Prezentăm clasificarea tipurilor ţi formelor  VF în conformitate cu Legea Republicii Moldova nr. 45 din  01.03.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie, completând-o cu alte opinii.

Violenţa fizică, prezintă vătămarea intenţionată a integrităţii corporale ori a sănătăţii prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice formă şi de orice intensitate, prin otrăvire, intoxicare, alte acţiuni cu efect similar^[8].

Un grup de autori din România constată că violenţa fizică „constă în atingeri sau contacte fizice dureroase, inclusiv intimidarea fizică îndreptată asupra victimei. Formele: împingerea, plesnirea, trasul de păr, răsucirea braţelor, desfigurarea, provocarea de vânătăi, contuzii, arsuri, bătăi, lovituri cu pumnul, palma sau piciorul, aruncarea în victimă cu diverse obiecte, izbirea de pereţi şi mobilă, folosirea armelor, izbirea de pereţi şi mobilă”^[9]. În raport cu minorii această formă se referă la „folosirea forţei fizice de către cel care îngrijeşte copilul (părintele, tutorele, părintele de plasament, baby sitter), având ca rezultat vătămarea copilului. Categoria copiilor abuzaţi fizic îi include şi pe cei care au fost răniţi în mod deliberat, precum şi pe cei răniţi din cauza însuficientei supravegheri”^[10].

Violenţa sexuală în lege este definită ca „orice violenţă cu caracter sexual sau orice conduită sexuală ilegală în cadrul familiei sau în alte relaţii interpersonale, cum ar fi violul conjugal, interzicerea folosirii metodelor de contracepţie, hărţuirea sexuală; orice conduită sexuală nedorită, impusă; obligarea practicării prostituţiei; orice comportament sexual ilegal în raport cu un membru de familie minor, inclusiv prin mângâieri, sărutări, pozare a copilului şi prin alte atingeri nedorite cu tentă sexuală; alte acţiuni cu efect similar”^[11].

Autorii citaţi mai sus relevă pentru acest tip comentariile degradante la adresa femeii, atingerile neplăcute şi diverse injurii, provocate victimei în timpul sau în legătură cu actul sexual, incluzând şi violul marital^[12]. În acelaşi context se oferă o definiţie şi violului conjugal: „o formă de violenţă sexuală pe care femeia o suportă adesea, suferind în tăcere, plătind tribut normelor sociale care consideră că relaţiile intime sunt în primul rând un drept al bărbatului, un teritoriu unde el este stăpânul care decide; această mentalitate determină femeia să nu vorbească despre suferinţele ei”.  Referindu-se la violenţa sexuală asupra copilului, autorii menţionează că aceasta constă din  atragerea, convingerea, folosirea, coruperea, forţarea şi obligarea minorului să participe la activităţi de natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activităţi care servesc la obţinerea de către adult a plăcerii. În descrierea acestei forme ai adaugă şi alte forme de manifestare: implicarea de către adult a copiilor dependenţi/imaturi, a adolescenţilor în activităţi sexuale pe care nu le înţeleg şi la care ei nu sunt în măsură să consimtă în cunoştinţă de cauză sau care violează normele tradiţionale ale vieţii de familie. Acoperă mai multe forme de comportament abuziv, chiar pe cele neimplicând contact fizic direct, de exemplu, nuditatea, exbiţionismul, voyeurismul, sărutatul, palparea, masturbarea, sexul oral, contactul sexual imitat. Sunt incluse în această categorie de abuz toate formele de relaţii şi comportamente hetero- sau homosexuale, de la atingere cu caracter sexual la penetrarea realizată pe cale genitală, orală sau anală, în care sunt implicaţi un adult şi un minor, persoane înrudite sau nu (n.n. autorii se referă la persoane neînrudite care, prin participarea (coruperea, obligarea, convingerea) unui membru al familiei realizează un act sexual cu un minor). Alte forme de abuz sexual: hărţuirea sexuală (propuneri verbale, gesturi sau atingeri cu conotaţii sexuale), comportamentul exbiţionist în faţa unui copil, manipularea organelor sexuale ale copilului sau obligarea acestuia de a manipula organele sexuale ale agresorului, intruziunea unor obiecte în organele sexuale ale copilului, penetrarea sexuală – pe cale orală, genitală sau anală, exploatarea sexuală, obligarea minorului la pornografie sau prostituţie în folosul (cel puţin parţial) al adultului.

Violenţa psihologică, noţiune prevăzută destul de rar şi conţinută în Legea RM cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie, este definită ca impunere a voinţei sau a controlului personal, provocare a stărilor de tensiune şi de suferinţă psihică prin ofense, luare în derâdere, înjurare, insultare, poreclire, şantajare, distrugere demonstrativă a obiectelor, prin ameninţări verbale, prin afişare ostentativă a armelor sau prin lovire a animalelor domestice; neglijare; implicare în viaţa personală; acte de gelozie; impunere a izolării prin detenţie, inclusiv în locuinţa familială; izolare de familie, de comunitate, de prieteni; interzicere a realizării profesionale, interzicere a frecventării instituţiei de învăţământ; deposedare de acte de identitate; privare intenţionată de acces la informaţie; alte acţiuni cu efect similar. Într-o accepţiune cu referinţă la minori violenţa psihologică desemnează: „atacul concentrat al unui adult asupra dezvoltării conştiinţei de sine şi a competenţei sociale a copilului. Formele mai des întâlnite sunt cele la care recurg părinţii sub forma diverselor pedepse: izolarea copilului (legarea, încuierea în diferite spaţii închise), neacordarea răspunsurilor emoţionale, terorizarea, refuzul de a-l ajuta la solicitare, degradarea, exploatarea, folosirea lui ca servitor”^[13].

Definiţia violenţei spirituale în Lege se referă la subestimarea sau diminuarea importanţei satisfacerii necesităţilor moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspiraţiilor membrilor de familie, prin interzicere, limitare, luare în derâdere sau pedepsire a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice sau religioase; impunere a unui sistem de valori personal inacceptabile; alte acţiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare. Depistăm o definiţie a violenţei spirituale asupra minorilor: „coruperea unui minor prin învăţarea sau recompensarea unor comportamente neadecvate, antisociale, agresive, rasiale, imorale sau criminale”^[14].

Violenţa economică se constituie din privarea de mijloace economice, inclusiv lipsirea de mijloace de existenţă primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate; abuzul de variate situaţii de superioritate pentru a sustrage bunurile persoanei; interzicere a dreptului de a poseda, folosi şi dispune de bunurile comune; control inechitabil asupra bunurilor şi resurselor comune; refuz de a susţine familia; impunere la munci grele şi nocive în detrimentul sănătăţii, inclusiv a unui membru de familie minor; alte acţiuni cu efect similar^[15].

Deşi în Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie nu se conţin alte forme, ţinem să le prezentăm, reieşind din importanţa lor pentru înţelegerea fenomenului. O formă deosebită, manifestată în raport cu persoanele mai slabe (bătrâni, copii, bolnavi) este neglijarea. Pentru această formă există mai multe definiţii, printre care menţionăm următoarele.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii o defineşte ca: „formă non-fizică a violenţei, incluzând violenţa verbală şi cea psihologică, utilizate în scopul ameninţării, intimidării şi a deţinerii controlului asupra victimei cu impact asupra planurilor psihologice. Se manifestă prin incapacitatea sau refuzul adultului de acordare a celor necesare copilului pentru toate aspectele vieţii sale: sănătate, educaţie, dezvoltare emoţională, nutriţie, adăpost, siguranţa vieţii – în contextul în care familia sau îngrijitorul legal are acces la resursele necesare. Include şi nesupravegherea şi lipsa protecţiei în faţa pericolului”^[16].

Într-o altă definiţie se menţionează: „Ţinând cont de raportul inegal de putere şi controlul inegal dintre victima şi agresorul implicaţi în relaţia de violenţă în familie, utilizarea acestui termen se poate extinde şi pentru a încadra actele de violenţă înfăptuite între adulţi, pentru a sublinia vulnerabilitatea şi dependenţa victimei de agresor^[17].

Neglijarea se manifestă deosebit de frecvent în raport cu minorii membri ai familiei, fapt pentru care acesteia i s-a oferit o definiţie specială. Autorii la care ne-am mai referit propun pentru descrierea acestei forme de violenţă în familie, victime ale căreia sunt îndeosebi copiii, următoarea descriere. „Rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor biologice, emoţionale şi educaţionale ale copiilor, punând astfel în pericol dezvoltarea lor fizică, emoţională, cognitivă şi socială. Forme: a) carenţele de creştere şi dezvoltare: erorile din formula de preparare a hranei sugarului şi copilului mic care generează scăderea în greutate şi instalarea distrofiei; b) neglijarea educaţională: permiterea absenteismului, neînscrierea copilului într-o formă de învăţământ, ignorarea nevoilor speciale de educaţie; c) neglijarea fizică – neasigurarea condiţiilor decente de trai şi neacordarea ajutorului fizic copilului, neasigurarea măsurilor de supraveghere şi protecţie, neglijarea îmbrăcămintei adecvate, neglijarea realizării unor amenajări pentru siguranţa condiţiilor de locuit; d) neglijarea medicală – lipsa de interes faţă de sănătatea copilului, ajutor inadecvat, comportament neglijent faţă de copilul bolnav şi faţă de tratamentul prescris, neasigurarea medicaţiei, neprezentarea la medic; e) neglijarea emoţională: îngrijirea şi afecţiunea inadecvate, refuzarea îngrijirii psihologice, întârzierea în îngrijirea psihologică; f) abandon şi supraveghere inadecvată”^[18].

De rând cu copiii, bătrânii prezintă o vulnerabilitate sporită în familie, violenţa faţă de aceştia manifestându-se în diferite forme: abuz fizic, abuz psihologic, abuz medical, abuz material (economic), violarea drepturilor, neglijare^[19].

Numeroşi autori au indicat la faptul că violenţa în familie reprezintă o serie de comportamente sistematic repetate cu caracter fizic, sexual, verbal, psihologic, economic, pe care membrul familiei cu conduită abuzivă le manifestă asupra celorlalţi, acestea fiind susţinute de prezenţa spaţiului restrâns privat şi de psihologia supunerii de care dă dovadă victima. Astfel, apare concepţia cu referinţă la ciclurile violenţei în familie^[20], prin care se poate înţelege mai lesne modul în care victima învaţă neajutorarea şi lipsa de curaj în a rupe raportul bazat pe violenţă.

Prezentăm cele trei faze distincte ale procesului violenţei în familie.

Faza I – Constituirea/creşterea tensiunii

În această fază apar primele incidente minore la care victima reuşeşte să facă faţă, utilizând cunoştinţe şi experienţe care au avut succes în alte împrejurări, mai frecvent manifestând calm, înţelegere, comportament de evitare. De fapt, prin această atitudine pare a se da dovadă, fără de voie şi în lipsa conştientizării situaţiei, de acceptarea comportamentului abuziv, de legitimarea acestuia. Şi acest lucru nu oferă îndreptăţire agresorului: fapt este că victima nu ar accepta conştient violenţa, ci doar insistă în a ameliora situaţia, a evita agravarea conflictului. Deja la această fază se manifestă simptomatica sentimentului de vinovăţie al victimei: ea îşi asumă neîntemeiat responsabilităţi de comportamentul abuzatorului şi în general de calitatea relaţiei interpersonale. Comportamentul victimei, manifestat la această faţă şi învăţat, transformat în pattern pentru celălalt, se aseamănă cu una din primele manifestări ale stresului – negarea, în cadrul lui ignorându-se informaţia de-facto, fiind acceptate acţiuni defensive prin care se ţine cont doar de stimulii externi, trataţi ca aspecte dureroase inevitabile ale realităţii, şi se ignoră capacităţile personale.

Fiecare incident familial, manifestat la o primă etapă în proporţii mai mici, are efect rezidual, contribuind la sporirea tensiunii, însă victima, adoptând strategii de împăcare, pare a nu observa acest lucru, le neagă, totodată negându-şi să stările în proces de amplificare de supărare, furie, frică. Aceste stări îi diminuează capacitatea de control a situaţiei. Pe de altă parte, agresorul, susţinut de comportamentele defensive, pasive şi de acceptare ale victimei, încurajat de ideile-stereotipe cu privire la caracterul privat al vieţii de familie şi modelele de conciliere a situaţiilor de conflict dintre soţi, de fapt denaturându-le în favoarea sa şi punând doar pe seama partenerului obligaţia de a da dovadă de răbdare şi supunere, din ce în ce mai puţin îşi va controla propriile comportamente.

Deja la această fază are loc o delimitare a statusurilor părţilor în situaţia de conflict – victimă şi agresor – deşi rolurile se intercalează şi în anumite cazuri este foarte dificil de a le separa cert. Însă un lucru este bine definit: chiar dacă victima în anumite situaţii va proceda abuziv în scop de protejare a intereselor sale şi ale apropiaţilor din mediul familial, oricum abuzator este acel care prin conduitele sale lezează permanent şi cu forţă drepturile altor membri ai familiei.

Descrierea detaliată a acestei faze este oferită în continuare.

Pasul 1

• · bătăi minore
• · negarea furiei ajuta victima sa facă faţă situaţiei care spera cu disperare ca se va schimba
• · victima învinovăţeşte factorii exteriori; îşi asuma vina pentru incident; aparenta acceptare pasiva declanşează comportamentul violent iar agresorul nu mai are control asupra propriilor acţiuni.

Pasul 2

• · agresorul nu vrea sa facă public comportamentul lui, fiindu-i teama că victima va spune ceva, devine tot mai agresiv
• · agresorul ţine victima captivă cu forţa
• · la victima apare sindromul neputinţei învăţate.

Pasul 3

• · pe măsură ce faza I evoluează, bătăile se îndesesc, furia escaladează, victima îşi da seama ca va urma faza II şi încearcă să controleze factorii externi: fără telefoane, fără gălăgie din partea copiilor
• · în curând încercările de a face faţă vor eşua.

Pasul 4

• · agresorul creşte controlul treptat şi brutal; victima devine tot mai incapabilă să se protejeze împotriva durerii şi suferinţei
• · victima devine tot mai închisă în sine; agresorul devine din ce în ce mai opresiv
• · apar tensiuni de nesuportat
• · câteodată victima declanşează faza II pentru a pune capăt tensiunilor, numai pentru ca "să se termine odată".

Faza II - lipsa controlului  -   lipsa anticipării – incidentele acute de violenţă

Faza dată se manifestă atunci, când tensiunile acumulate capătă proporţie şi nu mai pot fi controlate, conflictele izbucnind de la cel mai nesemnificativ incident. În cursul acestei faze abuzatorul poate la început să-şi justifice comportamentul, să caute explicaţii în acţiunea defavorizantă a altor stimuli din exterior: neplăcerile la serviciu, starea social-economică generală etc., ori anumite omisiuni în administrarea gospodăriei de către partener.

La rândul ei, victima traumatizată fizic şi psihologic, ajunge să nu-şi mai poată controla nici chiar propriul comportament, cu atât mai mult nu va deţine posibilitatea de a-l controla pe cel al partenerului violent. Fiecare incident îi produce traume, în perioadele dintre acestea manifestându-se sindromul post-traumatic. Sunt distinse două faze în decurgerea acestui sindrom: faza acută nemijlocită şi faza reorganizării^[21].

În faza acută nemijlocită victima se află în stare de criză, activitatea ei fiind dereglată şi manifestându-se comportamente specifice.

• · Reacţia nemijlocită. Imediat după acest eveniment victima manifestă un comportament isteric şi fobic. Nu este un comportament obligatoriu. Dimpotrivă, victimele vorbesc despre o gamă foarte largă de reacţii emoţionale din perioada post traumatică. Reacţia fizică şi emoţională poate fi atât de intensă, încât victima poate fi marcată de şoc, depresie şi teamă exagerată care dezorganizează conduita. Se evidenţiază două tipuri principale de reacţii: exprimate şi controlate: 1) stilul expresiv -  în timpul interviului femeia manifestă fobii, furie, anxietate; şi 2) stilul de control – reacţiile sunt dirijate şi controlate. Se comportă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, emoţiile reale sunt camuflate.
• · Reacţia fiziologică. În urma actului de violenţă fizică sau sexuală femeile descriu o multitudine de reacţii fiziologice. De regulă, spun că le doare tot corpul sau unele părţi ale corpului: îndeosebi mâinile, picioarele, capul, pieptul etc. Se înregistrează :

O          dereglarea somnului

O          insomnii,

O          coşmaruri;

O          dereglări ale instinctului alimentar

O          lipsa apetitului sau creşterea exagerată a apetitului;

O          dureri de burtă,

O          stări de vomă,

O          pierderea sau diminuarea simţului gustativ.

• · Reacţia emoţională. Victima violenţei în familie se simte vinovată, înjosită, ruşinată, este marcată de fobie, stres, depresie şi anxietate. Acestea sunt trăiri emoţionale ce stau la baza sindromului nominalizat anterior. Multe victime susţin că şi-au văzut moartea cu ochii. Trăirile emoţionale variază de la remuşcări, degradare, vinovăţie, ruşine, disconfort, până la furie, dorinţa de a se răzbuna, ură faţă de bărbaţi. Varietatea trăirilor emoţionale determină modificarea frecventă a dispoziţiei. Unele victime ale violenţei în familie conştientizează că emoţiile lor nu corespund situaţiei în care se află. Ele consideră că au devenit foarte iritate, impulsive în primele zile sau săptămâni după incident. Creşte neîncrederea în propria persoană, anxietatea, suspiciunea.
• · Reacţia cognitivă. Încearcă să se debaraseze de gândurile negative, dureroase, dar conştientizează că ele nu le dau pace. Se gândesc cum ar fi putut evita violenţa, ce ar fi trebuit să facă sau să nu facă pentru a nu o provoca. Se simt vinovate. Mult mai greu le vine victimelor care încearcă să-şi controleze, să-şi camufleze reacţiile şi sentimentele. În exterior acestea par a fi foarte calme, de parcă nu li s-ar fi întâmplat nimic - interiorul însă este perturbat de emoţii negative. Durata acestei faze are caracter individual, de la caz la caz ea poate dura de la câteva zile la câteva săptămâni.

Faza reorganizării  are o durată mai mare, în care victima conştientizează importanţa şi urmările actului violent, a schimbărilor care au survenit în viaţa ei. Violenţa în familie duce la schimbarea ritmului şi activităţii nu numai în perioada acută nemijlocită, dar şi în perioada imediat următoare care are o durată mult mai mare – luni sau ani întregi. sunt mai multe circumstanţe care asigură ieşirea din criză: stilul personal al victimei, particularităţile ei psihologice, oamenii care o înconjoară, susţinerea şi ajutorul lor, cât şi atitudinea acestora faţă de ea după incident. Pe parcursul procesului de reorganizare victimele violenţei în familie trebuie să depăşească următoarele momente:

• · Schimbări în stilul de viaţă. De obicei, în urma actului de violenţă trăit survin schimbări în multe aspecte ale vieţii. Totuşi, unele persoane victimizate continuă să îndeplinească obligaţiile cotidiene, merg la lucru, la studii, dar se simt incapabile de a se încadra în activitate. O altă categorie de persoane aplică alt stil de viaţă – preferă să-şi petreacă timpul acasă, practic nu ies nicăieri, nu lucrează. Cel mai adesea victima caută ajutor la familia de origine, de la care este sigură că va primi susţinere şi în cadrul căreia se simte în siguranţă (acest lucru se întâmplă bineînţeles în cazurile ideale în care victima are relaţii bune cu familia de origine). În alte cazuri femeile victime simt nevoia de a se mişca, de a pleca undeva, de a schimba locul de trai. O explicaţie posibilă ar fi că dorinţă este generată de nevoia de a fi în siguranţă, de frica de soţ - de aceea îşi schimbă adresa, numărul de telefon.
• · Visele şi coşmarurile reprezintă simptomul principal care continuă să se manifeste în perioada respectivă. Victimele violenţei în familie descriu două tipuri de visuri: a) coşmaruri care actualizează actul de violenţă în urma căruia a avut de suferit, visează agresorul de care încearcă să se apere dar nu reuşeşte; b) vise care reflectă faza terminală a actului de violenţă apar mai târziu. Conţinutul visului nu se schimbă, dar se schimbă subiectul (femeia intră în rolul agresorului sau a celui care ripostează - este cea care săvârşeşte actul de violenţă).
• · Fobiile. Un mecanism de autoapărare îl constituie cultivarea fobiilor specifice situaţiei în cauză. Femeia se teme să rămână singură, să aibă relaţii sexuale, să se întâlnească cu agresorul. Se cere a se constata dacă fobiile sunt generate de realitate sau de fantezii.
• · Reacţia complexă la violenţa în familie. Există victime care pot vorbi despre greutăţile pe care le întâmpină în aceste perioade. Ele au nevoie de consultaţii mai îndelungate şi mai intensive. Acestea pot dezvolta şi alte sindroame: depresia de lungă durată, abuzul de alcool sau utilizarea altor substanţe psihoactive, comportamentul suicidal sau psihopat, regresia, refuzul de a trăi o viaţă normală, dorinţa de a declanşa conflicte familiale. Studiul acestor date facilitează activitatea ulterioară a asistentului social.
• · Reacţia slabă la violenţa în familie. Acest tip de reacţie apare la victimele care nu vorbesc cu nimeni despre cele întâmplate, nu-şi exteriorizează emoţiile. Ca rezultat, victima devine închisă în sine. Pentru a clarifica problema, consultantul trebuie să-i adreseze o serie de întrebări adecvate situaţiei. Cel mai potrivit lucru în acest caz este de a-i insufla curaj şi optimism. Trebuie să înţelegem motivele care determină victima violenţei să păstreze tăcerea.

Generalizând cele expuse în descrierea sindromului post-traumatic pe care-l suportă victima violenţei în familie se poate manifesta despre prezenţa unor stări afective specifice:

• • frică – de traumatizare, de moarte, de posibilitatea provocării de durere celor apropiaţi, de singurătate, de repetare a evenimentelor, de „a pierde autocontrolul” etc.;
• • incapacitate de a întreprinde ceva;.
• • tristeţe – neîncredere în sine şi în cei din jur, neajutorare.
• • sentiment de vinovăţie – se consideră iresponsabilă, regretă că n-a întreprins careva acţiuni pentru a preîntâmpina sau a curma violenţa;
• • ruşine – de faptul că a fost neajutorată, că s-a adresat sau că nu s-a adresat după ajutor, că n-a întreprins acţiuni hotărâte;
• • supărare – de ce s-a întâmplat, de situaţia creată, de ruşinea, frica şi chinurile suportate, de neînţelegerea de care au dat dovadă cei din jur;
• • amintiri – despre evenimentele plăcute care au avut loc cândva în cuplu;
• • decepţie – de viaţă, de sine, de partenerul-agresor;
• • speranţă – în viitor, în schimbarea stării lucrurilor, a comportamentului partenerului.

Faza a doua a violenţei în familie este de regulă mai scurtă decât prima, putând dura de la câteva minute până la o sptămână-două, însă decurge impetuos, puternic, provocând prejudicii grave. Abuzatorul dă dovadă de conduite extrem de violente, victima – de supunere. De fapt, în multe din cazuri victima mai deţine credinţa greşită despre o posibilitate a controlării reacţiilor agresorului, însă cu cât actele de violenţă devin mai frecvente, cu atât mai neajutorată se va simţi aceasta.

Într-un mod concis se poate menţiona că ceastă fază este caracterizată în felul următor:

• · este marcată de bătăi crunte cu efecte distructive;
• · durează, de obicei, între 2 si 24 ore, iar uneori se menţine chiar o săptămână sau mai mult;
• · numai agresorul poate pune capăt acestei faze;
• · se manifestă riscul de apariţie al crimelor iar victimele consideră scăparea ca inutilă;
• · victima are un colaps emoţional între 22 si 48 de ore după bătaie. Caută izolarea, de aceea doctorul nu o vede decât după ce s-a vindecat;
• · poate apărea şi abuzul sexual.

Faza a III-a – Pocăinţa sau Luna de miere

• · agresorul este extrem de afectuos, drăguţ şi chinuit de remuşcări;
• · îşi cere scuze şi promite că nu se va mai întâmpla;
• · agresorul crede că-şi  poate păstra controlul;
• · crede ca victima a învăţat o lecţie aşa că nu va mai trebui să o bată din nou;
• · promite că va renunţa la băutură;
• · convinge victima că „a cerut-o”, o face să se simtă vinovată că a plecat, o face să se simtă responsabilă;
• · agresorul promite că va căuta ajutor numai dacă victima rămâne lângă el.

Victima vede ca agresorul este sincer si iubitor. Începe să creadă că aşa sunt ei cu adevărat, este ceea ce au căutat într-un partener. Victima crede că dacă îl va ajuta, partenerul se va schimba. Apare o simbioză între parteneri: fiecare e dependent de celălalt. In timpul fazei III, cand dragostea este intensă, se naste o legatură sufletească îintre parteneri. In faza III apar toate avantajele unei căsnicii sau unui cuplu, victimei fiindu-i foarte greu să plece sau să puna capăt relaţiei.

Dacă în faza precedentă comportamentul agresorului este dominat de brutalitate şi abuz, în cea de a treia fază acesta este afectuos şi tentat să lichideze consecinţele prin diverse favoruri oferite victimei. De fapt, tensiunea acumulată în prima fază este eliberată în cea de a doua, urmând regretele, implorările şi scuzele, amplificate şi susţinute de cadouri, convingeri despre inadmisibilitatea repetării violenţei, apelări cu scuze şi după ajutor la prieteni, rude şi chiar specialişti.

Durata celei de a treia faze nu este strict definită, uneori putând decurge mai scurt decât a doua sau mai mult, un lucru fiind cert: ea trece pe neobservate în prima, care, de regulă, o depăşeşte după intervalul de timp, sau chiar se poate suprapune peste faza de constituire a tensiunii. Alte constatări experimentale au stabilit că, violenţa fiind repetată, se ajunge la accelerarea ritmului schimbării fazelor, cea de a treia devenind din ce în ce mai scurtă.

S-au identificat mai multe cazuri în care faza de pocăinţă este rapid înlocuită de o etapă de înaltă tensiune, în care victima îşi poate pierde controlul şi ajunge la automaltratare sau la acţiuni foarte violente împotriva abuzatorului. Este cazul soţiilor care ajung să-şi ucidă soţul sau să se sinucidă.

Atitudinea calmă şi iubitoare lasă loc incidentelor mărunte din nou, faza I reapare, un nou ciclu al violenţei, al bătăilor reîncepe.

În acest compartiment ţinem să analizăm raportul dintre victimă şi agresor, calitatea căruia se prezintă ca una dintre condiţiile declanşării actului de violenţă în familie.

În cercetarea violenţei în familie s-a constatat despre anumite calităţi, specifice victimelor, care le conferă în mod dramatic acest statut.

Calităţi ale victimei, care contribuie la declanşarea şi menţinerea atmosferei violente în familie

• • În copilărie a fost educată într-o familie, în care violenţa era un mod de existenţă.
• • Este economic dependentă de agresor, nu are posibilităţi de a rezolva problemele financiare, locative.
• • Îl iubeşte pe agresor şi este sentimental dependentă de acesta.
• • Nu crede că există căi de a curma violenţa: nu crede în poliţie, organele administrării locale, judecată etc.
• • Împărtăşeşte modele culturale, care judecă divorţul, judecarea cauzelor de violenţă în familie, adresarea după ajutor organelor de drept etc.
• • Se lasă convinsă de rude, slujitori ai bisericii, prieteni, vecini.
• • Consideră că declararea faptelor violente poate provoca neplăceri la serviciu agresorului, din care cauză situaţia financiară în familie se va înrăutăţi şi, respectiv, atmosfera va deveni şi mai dificilă.
• • Se teme că nu va fi crezută şi va fi blamată de cei din mediul social, comunitar.
• • Se teme că va pierde dreptul de a-şi educa copiii.
• • Consideră că poate face faţă de sine stătător circumstanţelor, încercând să curme acţiunile de violenţă.
• • Îşi asumă responsabilitatea de starea psihologică a agresorului.
• • Nu-şi cunoaşte drepturile.
• • Nu vrea „să scoată gunoiul din casă”.
• • Suportă stări psihologice grave – depresie, anxietate etc. – care o lipsesc de capacitatea de apărare.
• • La faza a doua este imobilizată, deoarece frecvent este şi victimă a agresiunii fizice, iar mai apoi se lasă convinsă de agresor, sperând că violenţa nu se va mai repeta.
• • Crede în „mituri” – speră că agresorul se va debarasa de careva dependenţe (alcool, droguri) sau se va schimba şi totul va reveni la normal.

Tipologia şi portretul agresorului familial:

Urmărind caracteristicile generale întâlnite la majoritatea subiecţilor abuzului în familie, Dutton (1997, 1998) prezintă următoarea tipologie a persoanelor violente:

1. a) tipul 1 – persoane violente/antisociale; acest grup cuprinde indivizii cei mai violenţi din punct de vedere fizic, sunt manipulatori şi narcisişti, predispuşi la consumul de alcool şi drog;
2. b) tipul 2 – personalităţi de limită; acest grup cuprinde indivizi cu ataşament deficitar, impulsivi, nesociabili, capricioşi, hipersensibili, oscilează rapid între indiferenţă şi furie;
3. c) tipul 3 – instabili emoţional; acest grup cuprinde 25% dintre persoanele violente şi este alcătuit din indivizi al căror comportament este agresiv din punct de vedere emoţional.

Healy şi colaboratorii săi (1998, apud Cunningham et al.) realizează o altă clasificare a agresorilor, în funcţie de riscurile la care este supusă victima:

1. a) agresorul cu risc scăzut – este descris ca un individ pentru care ofensa prezentă reprezintă primul incident violent (confirmat de victimă); nu a abuzat emoţional în antecedent, nu a avut un comportament haotic sau disfuncţional, nu a comis ofense pe perioada de separaţie);
2. b) agresorul cu risc mediu – este descris ca persoana la care se regăsesc mai mult de doi factori de risc, de exemplu: abuz asupra copiilor, separări multiple, sau partener care a abandonat familia, relaţii întâmplătoare multiple, plângeri ale victimei, amenzi sau arestări pe motiv de violenţă în familie, alte infracţiuni în antecedent, fără prieteni;
3. c) agresorul cu risc înalt – poate fi orice agresor care prezintă unul din următorii factori de risc: ofense comise în perioada separării, probleme medicale, arestări pe motive de violenţă în familie, probe admise pe perioada arestării, tentative de suicid sau omor, abuz de substanţe în antecedent sau stări de intoxicaţie atunci când a fost comisă agresiunea, negarea oricărei agresiuni sau infracţiuni, refuzul de a-şi elibera partenerul.

Toate acestea, combinate şi cu alţi factori relevanţi ca atitudinea faţă de violenţă, consumul de alcool, stabilitatea maritală, au condus la descrierea unui portret al agresorului familial, portret care conţine următoarele trăsături definitorii.

• · În copilărie a fost educat într-o familie, în care violenţa era un mod de existenţă.
• · Posedă un nivel jos al dezvoltării moral-spirituale, gîndire rigidă, conservatoare.
• · Suportă careva consecinţe genetice ale părinţilor care au suportat îmbolnăviri, dependenţe de alcool, droguri, a moştenit tendinţele către un comportament violent.
• · Este produs al evenimentelor negative din ambianţa socială generală – economică, politică, spirituală etc.
• · Este afectat de stări patologice de limită – psihopatii, retarduri mentale, nevroze, isterie, paranoia.
• · N-a căpătat educaţia necesară în familie.
• · A fost educat în condiţii de carenţă afectivă – privare de afectivitate din partea ambianţei sociale apropiate.
• · Deţine o imagine denaturată a echităţii, drepturilor omului, ierarhia statusurilor în societate.
• · Are o autoapreciere inadecvată – mai frecvent joasă.
• · Posedă psihologia dictatorului – „puterea decide totul”.
• · Face abuz de alcool, este dependent de droguri.
• · Nu s-a afirmat la serviciu, în societate.
• · Este manipulativ – pune pe seama altuia responsabilitatea de propriile greşeli.

Orice rudă, cu care convieţuieşte agresorul, îi aparţine. Atunci când potenţiala victimă nu urmează cu supuşenie voinţa lui, când se întâmplă să se „răzvrătească”, agresorul se simte umilit şi recurge la violenţă. Aceasta este cheia conduitei maltratatorului. Un om gelos, posesiv şi ahtiat să controleze întru-totul, care acţionează astfel ca şi cu ar fi avut un drept natural de a-şi degrada, a-şi descalifica perechea.

În problema efectelor şi costurilor violenţei în familie se poate vorbi din două puncte de vedere: estimarea prin prisma suportării consecinţelor victimizării şi de recuperare prin implicarea mijloacelor financiare. Astfel, se poate menţiona o statistică îngrijorătoare a violenţei în familie. În conformitate cu estimările făcute de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei: „Mii de femei se confruntă zilnic în Europa, cu acte de violenţă fizică, sexuală sau psihologică. În fiecare zi, o femeie din cinci este victimă a violenţei în familie pe continentul nostru. Acest fenomen atinge toate statele membre ale Consiliului Europei şi toate categoriile socio-profesionale. Dar, prea multe victime preferă să tacă şi prea multe crime rămân nepedepsite”^[22]. Datele Fondului ONU pentru populaţie (UNFPA) arată că, în majoritatea cazurilor, agresorul este un bărbat. În cazul femeilor tinere, cu vârste cuprinse între 16-24 de ani, agresorul este, cel mai des, tatăl, iar în cazul femeilor cu vârste cuprinse între 25-35 de ani - soţul sau partenerul de viaţă. Aceleaşi date arată că violenţa nu are limită de vârstă sau limite economice şi geografice, aceasta fiind raportată de aproximativ 22 la sută din femeile intervievate.

Prezintă costuri mari şi oferirea unei protecţii victimelor violenţei în familie şi furnizarea de servicii sociale adecvate victimelor şi abuzatorilor. Administrarea consecinţelor financiare ale actelor de violenţă în familie produce cheltuieli de judecată, de îngrijire medicală, absenteism la locul de muncă, funcţionarea adăposturilor de urgenţă, asistenţa juridică şi psihologică a victimelor, etc.

Reieşind din cele remarcate mai sus se poate concluziona că finanţarea măsurilor de prevenire va permite diminuarea consecinţelor financiare ale actelor de violenţă în familie.

Violenţa bazată pe apartenenţa sexuală afectează nu numai fiecare victimă în parte, ci şi întreaga societate. Costul ridicat de violenţa bazată pe apartenenţa sexuală nu mai este o problemă privată, ci una socială, publică şi implică rezolvarea de urgenţă a acesteia, deoarece acest cost apasă pe umerii întregii societăţi, ai guvernului, ai indivizilor, ai organizaţiilor şi ai întreprinderilor.

În unele state membre ale Consiliului Europei au fost făcute nişte calcule estimative. Majoritatea acestor studii sunt centrate în principal pe violenţa în familie asupra femeilor, definită ca violenţă fizică, psihologică şi sexuală exercitată de bărbaţi împotriva femeilor. Costul violenţei se face resimţit într-o serie de domenii: serviciile de sănătate, cele sociale, rezultate economice, poliţie, justiţie penală şi civilă, locuinţe. Este dificil de formulat concluzii generale plecând de la aceste studii, date fiind cele trei mari diferenţe de metodologie şi zona de aplicare. Dacă reţinem indicatorul costului anual pe cap de locuitor şi dacă luăm în considerare, provizoriu, valoarea medie de 40 de euro ca  şi cea mai probabilă estimare de care dispunem la acest moment, încărcătura financiară pe care o presupune violenţa asupra femeilor în familie într-o ţară de 10 milioane de locuitori, în condiţiile intervenirii în activităţile poliţieneşti, de servicii de îngrijire şi de sănătate, va ajunge la valoarea de 400 de milioane de euro pe an^[23].

Dar costurile violenţei în familie se estimează nu doar în bani. Există mai mult opinii ale cercetătorilor, privind costurile exprimate în consecinţe asupra personalităţii victimei şi a celorlalţi membri ai familiei, chiar dacă ei nu sunt în direct implicaţi în actele violente.

Un studiu al medicului pediatru Kajsa Asling Monemi de la Universitatea Uppsala^[24] ne avertizează că chiar cei mai mici copii resimt consecinţele negative ale violenţei în familie. Cercetătoarea a realizat în acest sens o investigaţie asupra mai multor mii de copii din două comunităţi cu caracteristici etnice si culturale diferite. A urmărit evoluţia mamelor lor de când li s-a confirmat că sunt însărcinate si până când micuţii au împlinit vârsta de doi ani.
Concluziile studiului vin să tragă un semnal de alarmă asupra efectelor negative pe care violenţa în familie le are asupra celor mai mici copii.

Analizăm efectele violenţei în familie asupra celor mai frecvente victime - a femeilor şi copiilor.

Efectele violenţei în familie asupra femeilor

In funcţie de tipul de abuz exercitat asupra lor, femeile prezintă anumite efecte la nivel psihic, fizic şi social. Acestea au fost identificate prin contactele directe cu victimele, prin înregistrarea comportamentului lor.

Efectele psihologice au fost identificate ca aparţinând sindromului femeii bătute, tratat ca şi categorie separată în DSM III (Manualul pentru diagnosticul şi statistica tulburărilor mentale DSM-III, editat de Asociaţia Psihiatrilor Americani, 1981) sub numele de stres posttraumatic. Stresorul care produce acest sindrom poate fi extrem de dureros pentru aproape oricine, şi de regula este experimentat cu o frică intensă, teroare şi neajutorare. Cele mai comune traume implică o ameninţare serioasa, fie a vieţii, fie a integrităţii corporale proprii sau o ameninţare şi vătămare serioasa a propriilor copii. Unii stresori produc frecvent tulburarea, pe când alţii o produc numai ocazional.

Evenimentul traumatic poate fi reexperimentat intr-o varietate de moduri. De regula, persoana are amintiri recurente şi intrusive ale evenimentului sau vise terifiante recurente în timpul cărora evenimentul este retrăit.

In afara de reexperimentarea traumei, exista o evitare permanenta a stimulilor asociaţi cu ea sau o diminuare a reactivităţii generale care nu era prezenta înainte de traumă. Diminuarea reactivităţii la lumea exterioară, denumită "insensibilitate psihică" sau "anestezie emoţională" începe de regulă curând după evenimentul traumatic. Persoana se poate plânge de faptul că se simte detaşată sau înstrăinată de ceilalţi oameni, că şi-a pierdut capacitatea de a mai fi interesată de activităţile plăcute anterior sau că i-a scăzut considerabil capacitatea de a simţi emoţii de orice tip, în special pe cele asociate cu intimitatea, tandreţea şi sexualitatea. Simptomele persistente de alertă crescută care nu erau prezente înaintea traumei includ dificultăţile de adormire sau în a rămâne adormit (coşmaruri recurente în cursul cărora evenimentul se repetă, sunt acompaniate uneori de tulburări de somn mediane sau terminale), hipervigilenţă şi reacţie de alarmă exagerata.

Unele victime se plâng de dificultate în concentrare sau în realizarea sarcinilor.
Asociate acestui sindrom sunt simptomele de depresie şi anxietate, iar în unele cazuri pot fi suficient de severe pentru a fi diagnosticate ca tulburare anxioasa sau tulburare depresiva. Pot exista simptome de tulburare mentala organică, ca de exemplu scăderea memoriei, dificultate de concentrare, labilitate emoţională, cefalee şi vertij.

Deteriorarea pe care o implică acest sindrom poate fi uşoară sau severă şi afectează aproape fiecare aspect al vieţii. Labilitatea emoţională, depresia şi culpa pot conduce la un comportament autodestructiv sau la acţiuni suicidale.

Se dezvolta hipersenzitivitatea la violenţa potenţială şi femeia, daca nu găseşte modalităţi de apărare, atunci adopta mecanisme prin care sa facă faţă şi sa menţină potenţialul violenţei la un nivel minim. Dar unele femei se simt incapabile de a face acest lucru şi atunci adoptă o atitudine pasivă, de neajutorare. Acest comportament este numit "neputinţa învăţată". Acest concept a fost folosit pentru a explica reacţiile femeii abuzate, sau mai degrabă lipsa de reacţii la repetatele abuzuri fizice, psihice şi sexuale. Femeile declară ca se simt copleşite de aceste acte violente şi de aceea le este dificil să reacţioneze altfel decât aşteptând să treacă „furtuna”. Unele victime renunţă la orice apărare şi se aşteaptă oricând să moară. Multe dintre ele, însa, se adaptează la ceea ce se întâmplă în viaţa lor şi îşi schimbă modul de a gândi, de a simţi şi de a reacţiona pentru a fi cât mai în siguranţă.

La nivel fizic, victimele pot prezenta

• · răni
• · leziuni
• · fracturi
• · probleme de auz
• · probleme ginecologice
• · dinţi sparţi
• · vaginism
• · amenoree
• · tulburări de alimentaţie
• · palpitaţii

La nivel social

În ceea ce priveşte munca şi sarcinile cotidiene:

• · probleme de concentrare a atenţiei
• · multe zile de concediu medical
• · senzaţia ca nu poate face faţă lucrurilor
• · gândul ca nu ar trebui sa lucreze
• · minciună
• · izolare
• · dificultăţi în a se scula din pat, a se spăla, a se îmbrăca, a mânca, a face cumpărături

În relaţia cu partenerul apar următoarele manifestări:

• · sunt foarte atente la schimbările de dispoziţie
• · dau întotdeauna dreptate partenerului pentru a se proteja
• · ascund lucrurile de el
• · încep sa mintă pentru a se proteja pe sine şi pe copii
• · devin distante
• · îşi pierd interesul sexual
• · fac sex cu el ca să îi schimbe dispoziţia

Comportamentul lor în societate şi familie are următoarele caracteristici:

• · inhibare
• · simţ ca au dezamăgit pe toata lumea
• · le este frica sa nu afle ceilalţi şi să fie judecate
• · pot pierde familia şi prietenii
• · nu mai au dispoziţie pentru activităţi sociale

Şi relaţia cu copiii are de suferit:

• · se simt inadecvate ca mame, neajutorate şi vinovate
• · au fost etichetate ca mame rele
• · se simt judecate
• · se simt vinovate pentru ca nu pot pleca
• · nu-şi pot controla copiii
• · devin agresive cu ei

Într-un studiu făcut pe femeile victime ale violentei în familie 25% au declarat ca şi-au abuzat copiii în timpul convieţuirii cu agresorul. Acest procent s-a redus cu 5% când femeile convieţuiau cu un partener non-violent. Ca urmare a agresiunilor, victimele dezvoltă anumite modele comportamentale, după cum urmează:

1. Sindromul Stockholm

Victimele violentei în familie au un comportament asemănător cu cel al ostaticilor. Sindromul Stockholm apare în următoarele condiţii:

• · viaţa victimei este în pericol
• · victima nu poate scăpa sau crede ca nu are scăpare
• · abuzatorul este prietenos la un moment dat
• · victima este izolată de lumea de afară

Modelul comportamental corespunzător acestui sindrom constă în preluarea de către victimă a perspectivei abuzatorului, identificarea cu acesta şi ajungerea chiar de a-i lua partea, distorsionarea percepţiei situaţiei sale de victimă.

2. Ataşament traumatic

• · Ca rezultat al izolării şi creşterii dependenţei, victimele adera tot mai mult către singura relaţie pe care o au: aceea cu abuzatorul. Sub impactul acestui „ataşament traumatic”, propriile interese ale femeilor, nevoile şi părerile lor ajung sa fie influenţate şi controlate de agresor. Supunerea victimei poate fi atât de puternică, încât dorinţele lor pot fi anihilate. Doar ameninţarea cu violenţe asupra copiilor va induce în femeie dorinţa de a lupta. Oricum, daca abuzul continua o perioada mai lunga, cele mai multe femei nu-şi vor mai putea proteja pentru mult timp copiii. Complet demoralizate, vor renunţa. Unele pot avea tentative de suicid.

3. Strategii de confruntare şi de a face fata violentei

În dorinţa de a-şi asigura supravieţuirea şi de a preveni actele violente tot mai grave, victimele dezvoltă un număr de strategii axate pe încercarea unei schimbări de situaţie. Aceste strategii de coping ar putea fi centrate pe problemă sau centrate pe emoţii.

• · Strategiile centrate pe problema urmăresc schimbarea practică a situaţiei (ex. separarea) şi luarea în considerare a faptelor.
• · Strategiile centrate pe emoţii încearcă adaptarea la situaţie la nivel interior.

În cele mai multe cazuri, victima va încerca adoptarea ambelor strategii, simultan sau succesiv. Daca abuzatorul exercită o putere totală asupra victimei, aceasta, într-o primă fază, se va centra pe emoţii, dorind o adaptare la situaţie (îşi va pune întrebări de genul „cum aş putea să nu-l bag în seamă”), pregătindu-se pentru o schimbare de situaţie.

4. Contra-atacul

Daca femeile sunt cu adevărat speriate de ameninţările asupra vieţii lor sau a copiilor lor, ar putea sa folosească contra-atacul fizic. Daca ajung sa rănească agresorul, riscă o intensificare a violenţei din partea lui sau ca acesta să răspundă cu o chemare în judecată. Câteodată se întamplă ca femeia să-l rănească mortal pe agresor, conform studiilor americane acesta fiind un semn al lipsei de intervenţie din afară.

Efectele asupra copiilor

Copiii care trăiesc într-o familie violentă ajung să dezvolte aceleaşi comportamente ca şi părinţii lor. Indiferent de vârstă, copiii sunt învăţaţi că violenţa este o metodă eficientă de a controla alţi oameni. Studiile au arătat că adolescenţii care trăiesc într-un mediu violent sunt următoarea generaţie de agresori şi victime.

Copiii din familiile violente invata ca:

• · este acceptabil ca un bărbat să lovească o femeie
• · violenţa este modul de a obţine ceea ce vrei
• · oamenii mari au o putere pe care nu o folosesc cum trebuie
• · bărbaţii care pedepsesc femeile şi copiii sunt masculi adevăraţi
• · exprimarea sentimentelor înseamnă slăbiciune
• · nu se vorbeşte despre violenţă
• · nu se merită să ai în cineva încredere
• · nu trebuie să fii simţitor, senzitiv

Copiii care trăiesc într-un mediu violent sunt martori ai ameninţărilor verbale, aruncării obiectelor, bătăilor, ameninţărilor cu arme, torturării sexuale, încercărilor de sinucidere, crimelor. Copiii nu sunt numai martori, ci pot fi şi victime în timpul acestor incidente.
Studiindu-se copiii care se află într-o familie cu mediu violent, au fost observate următoarele efecte ale violenţei, în funcţie de stadiul de dezvoltare, indiferent dacă un copil este martor sau victimă a agresiunilor.

• · Sugarii reacţionează la mediul din jurul lor; când sunt supăraţi plâng, refuză mâncarea sau se închid în sine şi sunt foarte susceptibili faţă de deprivarea emoţională. Sunt foarte vulnerabili.
• · Copii antepreşcolari prezintă probleme de comportament, cum ar fi îmbolnăvirile frecvente, timiditatea profundă, stima de sine scăzută şi problemele sociale la grădiniţă, cum ar fi lovirile, muşcările sau contrazicerile. La acest stadiu apar diferenţele de gen.
• · La vârsta preşcolară copiii cred ca tot se învârte în jurul lor şi este provocat de ei. Dacă sunt martori ai violenţelor sau abuzului, pot crede ca ei le-au provocat. Unele studii au arătat ca baieţii preşcolari au cele mai mari rate ale agresivităţii şi cele mai multe probleme somatice, faţă de alte grupe de vârstă.
• · Copiii de vârstă şcolară mică, în special în stadiul târziu, încep să înveţe că violenţa este calea cea mai potrivită pentru a rezolva conflictele într-o relaţie. Deseori au probleme la teme iar la fetele din aceasta grupa de vârstă au fost identificate cele mai ridicate nivele de agresivitate şi depresie.
• · Adolescenţii vad violenţa ca o problemă a părinţilor lor şi deseori consideră victima ca fiind vinovată. Conflictele dintre părinţi au o influenţă profundă asupra dezvoltării adolescenţilor şi a comportamentului lor ca adulţi şi este cel mai puternic predictor al delincvenţei violente.

Există numeroase efecte principale la copiii martori ai violentei în familie şi unele efecte subtile. Cel mai bine documentate şi notabile efecte sunt cresterea agitatiei şi comportament agresiv, ca şi depresia şi anxietatea.

• · Comportament agresiv şi neobedient

Copiii care au fost martori ai violenţei în familie deseori devin agresivi cu colegii, prietenii şi profesorii. Ei tind sa fie neobedienţi, iritabili şi uşor de înfuriat. Copiii care distrug obiectele şi au tendinţa de a se implica în conflicte, pot dezvolta o personalitate delincventă în adolescenţă. Aceste comportamente sunt mai pronunţate la baieţi, dar au fost identificate în numar semnificativ şi la fete.

• · Emoţii şi conflicte interioare

Problemele emoţionale interioare, cum ar fi anxietatea, depresia, stima de sine scazută, închiderea în sine şi letargia, au fost identificate la copiii expuşi la violenţa în familie. Alţi copii prezintă afecţiuni somatice (suferinţe corporale, dureri şi îmbolnăviri fără o cauză medicală). Aceste simptome apar pentru că exista o tensiune interna acumulată, la copiii care nu găsesc moduri de rezolvare a unor probleme, care nu îşi pot exprima conflictele sau nu pot căuta ajutor. Mulşi observatori au constatat că interiorizarea problemelor, alături de nevoia de a se comporta exemplar şi dorinţa exagerata de a-şi ajuta mama, sunt caracteristice fetelor care au fost martore ale abuzurilor în familie.

• · Efecte la nivelul dezvoltării sociale şi educaţionale

Alte studii au arătat că acei copii martori ai violenţelor sunt influenţaţi la nivelul dezvoltării sociale şi educaţionale. Copiii care sunt sau au fost implicaţi în incidente familiale violente sunt preocupaţi de această problemă şi nu se pot concentra asupra cerinţelor educaţionale. Dezvoltarea lor sociala poate fi afectată pentru că ei sunt foarte trişti, anxioşi sau prea preocupaţi ca să se implice, sau tendinţa lor de a folosi strategii violente în rezolvarea problemelor interpersonale îi fac nepopulari şi se simt respinşi.

• · Stresul post-traumatic (post-traumatic stress disorder - PTSD)

Studiile recente au demonstrat ca mulţi copii martori ai violenţelor prezintă PTSD. Definiţia tulburării post-traumatice, găsita în DSM-IV explică: persoana care suferă de stres post-traumatic a fost expusă unei ameninţări cu moartea sau unei răniri sau unei ameninţări a integrităţii sale fizice; răspunsul persoanei include frica intensă, neputinţa sau oroarea; în cazul copiilor – comportamentul agitat sau dezorganizat. În plus, evenimentul este reexperimentat prin coşmaruri, amintiri recurente ale evenimentului produse de anumite elemente sugestive, etc.; exista o evitare continua a stimulilor care amintesc persoanei de incident; sunt prezente simptome ale unei permanente stări de veghe, cum ar fi dificultăţile în adormire, iritabilitatea, izbucnirile de furie, dificultăţile de concentrare, hipervigilenţa şi o teamă exagerată. Mulţi copii care au fost expuşi la violenţe nu au cunoscut niciodată un mediu calm, paşnic, chiar din copilărie, şi de aceea dezvoltarea şi reacţiile lor sunt afectate în mod diferit şi cronic decât ale copiilor care nu au experimentat decât un singur eveniment traumatic într-un mediu linistit şi suportiv.

Simptome ascunse

În mod frecvent, sunt şi multe simptome ascunse la copiii expuşi la violenţă în familie, cum ar fi atitudinile improprii fata de folosirea violenţei în rezolvarea conflictelor; atitudinile improprii faţă de folosirea violenţelor împotriva femeilor; acceptarea violenţelor în relaţiile intime; hipersenzitivitatea faţă de problemele din mediul familial; sentimentul ca sunt vinovaţi pentru violenţe.

Trebuie accentuat faptul că, chiar daca nu există dubiu că copiii martori şi/sau victime ale violenţei în familie sunt afectaţi în plan comportamental, cognitiv şi emoţional, cercetările nu sunt foarte concluzive în ceea ce priveşte efectele definitive la nivelul sexului, vârstei sau stadiului de dezvoltare. Inconsistenţele sugereaza că sunt multi factori care trebuie luati în considerare: durata şi frecvenţa violenţelor, rolul copilului în familie, numărul separărilor şi mutărilor, dezavantajele sociale şi economice.

 

^[1]  Recomandarea Nr. R (85) 4 a Comitetului Miniştrilor către Statele membre privind violenţa în cadrul familiei (adoptată de către Comitetul Miniştrilor la 26 martie 1985, în cadrul celei de-a 382a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor)

^[2]  Declaraţia privind eliminarea violenţei împotriva femeilor (20 decembrie 1993) // www.justice.md

^[3]  Declaraţia şi Platforma de Acţiuni de la Beijing, (septembrie 1995)

^[4]  Manual pentru uzul parlamentarilor. Parlamentele Unite pentru combaterea violenţei domestice împotriva femeilor.

^[5]  Sistem informaţional integrat de înregistrare şi raportare a cazurilor de violenţă în familie. Institutul Est European de Sănătate a Reproducerii, Târgu-Mureş, 2006; Ghid de intervenţie în cazurile de violenţă în familie, Bucureşti, 2008.

^[6]  Ghid de intervenţie în cazurile de violenţă în familie, Bucureşti, 2008.

^[7]  Legea Nr. 45 din  01.03.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie

^[8]  Legea Nr. 45 din  01.03.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie

^[9]  Cap. Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei. În Asistenţa socială, studii şi aplicaţii. Vol. Coord. De G. Neamţu şi D. Stan, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.

^[10]  Idem.

^[11]  Legea Nr. 45 din  01.03.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie

^[12]  Cap. Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei. În Asistenţa socială, studii şi aplicaţii. Vol. Coord. De G. Neamţu şi D. Stan, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.

^[13]  Cap. Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei. În Asistenţa socială, studii şi aplicaţii. Vol. Coord. De G. Neamţu şi D. Stan, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.

^[14]  Idem.

^[15]  Legea Nr. 45 din  01.03.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie

^[16]  Report of the Consultation on Child Abuse Prevention. OMS, Geneva, 21-31 March 1999.

^[17]  Sistem informaţional integrat de înregistrare şi raportare a cazurilor de violenţă în familie. Institutul Est European de Sănătate a Reproducerii, Târgu-Mureş, 2006.

^[18]  Cap. Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei. În Asistenţa socială, studii şi aplicaţii. Vol. Coord. De G. Neamţu şi D. Stan, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.

^[19]  Idem.

^[20]  Gelles, R. J. Family Violence, Sage Publication, Beverley Hills, 1980; Gelles, R. J. Abused Wives: Why do they stay, Journal of Marriage and the Family, 43, 1978; Walker, L. The Battered Wimen, Harper and, Row, New York, 1979.

^[21]  Ghid de intervenţie în cazurile de violenţă în familie, Bucureşti, 2008.

^[22]  Declaraţia Comisiei permanente a Adunării parlamentare a Consiliului Europei, Bucureşti, 25.11.2005.

^[23]  Sursă: CDEG nr. 3 pe 2006, op.cit., p. 10-11

^[24]  http://www.revistafelicia.ro/da_mama_si_copilul-violenta_domestica_afecteaza_copiii