Mărturia judiciară are un rol important în psihologia urmăririi penale şi formării intimei decizii a judecătorului în cadrul procesului. În conformitate cu Codul de Procedură Penală depoziţiile martorului sînt considerate probe: date în baza cărora se stabileşte în modul prevăzut de lege dacă s-a comis sau nu infracţiunea, vinovăţia persoanei bănuite, învinuite, inculpate, alte împrejurari ce prezintă importanţă pentru soluţionarea justă a cauzei. Iată de ce în cadrul psihologiei judiciare acestui aspect i se acordă importanţă.
În calitate de martor poate fi citată oricare persoană, care posedă cunoştinţe despre împrejurarile cu pondere pentru anchetă şi judecată, moment reglementat prin legislaţie.
Printre problemele de care se preocupă psihologia judiciară în cadrul acestei probleme se impune cea a formării mărturiei, a veridicităţii ei, a caracterului erorilor, precum şi a posibilităţii delimitării mărturiei eronate de cea de rea credinţă, desemnîndu-se anumite metode de verificare. Totodată, în psihologia judiciară sînt examinate aspectele reactivării informaţiei, pe care o posedă martorul, metodelor psihologice, utilizate în scopul căpătării unei mărturii cît mai complete şi mai veridice.
Aşadar, după cum a menţionat E. Altavilla, fenomenul psihologic al martorului şi mărturiei este examinat din două aspecte:
- subiectiv - capacitatea psihologică a individului de a depune mărturie, determinată de particularităţile intelectuale, volitive, afective, caracteriale, morale, sociale etc;
- obiectiv - proprietăţile evenimentului infracţiunii de a forma obiectul mărturiei.
Din aceste considerente sînt cercetate atît fenomenele psihice care însotesc formarea unei mărturii, cît şi cauzele obiective care o determină, fapt care determină complexitatea cercetării martorului şi a caracterului mărturiei. Pe de o parte este necesar să stabilim fidelitatea informaţiei şi momentele de «eronare» sau «nesinceritate» reieşite din calităţile personale ale individului uman. Sunt frecvente cazurile cînd şi o mărturie de bună credinţă poate fi falsă din unele considerente de natură fiziologică sau psihologică de ordin personal. În asemenea circumstanţe se stabileşte «unghiul de deviere» prin cercetarea personalităţii martorului: capacităţilor senzorial-perceptive, logice - ale gîndirii, memoriei şi imaginaţiei, afective, volitive, particularităţile temperamentului, caracterului, aptitudinilor, atenţiei, caracterul activităţii în care este antrenat martorul, sugestibilitatea, particularităţile lui morale, sociale, relaţionale, etc. Pe de alta, are loc stabilirea influenţelor din ambianţă, care au determinat reflectarea evenimentului: examinarea procesului de formare a mărturiei de la momentul iniţial - infracţiunea propriu zisă - şi pînă la cel final - opera subiectivă, însusi conţinutul mărturiei. Se cere, deci, o corelare a capacităţilor individuale cu forţa circumstanţelor.
Iată cum se prezintă factorii, care determină caracterul mărturiei.
Depoziţiile martorului şi ale părţii vătămate constau din relatarea împrejurarilor referitor la evenimentul infracţiunii şi sănt calificate drept probe. Reieşind din obligaţia ofiţerlui de urmărire penală, a procurorului şi instanţei de judecată de a aprecia probele, conducîndu-se de prevederile legii, dar şi de cunoştinţele care le-ar putea facilita procesul de stabilire a caracterului lor, analiza psihologică a depoziţiilor martorului şi victimei se prezintă ca un mod de evaluare a informaţiei şi de calificare a ei: veridică, falsă sau eronată.
Informaţia oferită de victimă este în multe cazuri unicul izvor al argumentelor de care va dispune iniţial anchetatorul. Această informaţie are un şir de calităţi comine cu depoziţiile martorului, deosebindu-se prin calitatea subiectului care o oferă, calificarea procesuală şi prin conţinut. Subiectul este persoana, căreia i-a fost pricinuit un prejudiciu şi unul din participanţii la proces. Victima urmăreşte scopul reparării daunei pricinuite, satisfacerii drepturilor garantate prin lege. De aceea ea este o parte interesată în rezultatele cercetării, spre deosebire de martor, care poate sau nu avea vreun interes personal. Victima, însa, fiind o parte a procesului, poate utiliza informaţia posedată nu doar în scopul determinării infractorului, dar uneori şi în cel al ascunderii unor amănunte, sau a apărării personale. Din aceste considerente reiese atitudine victimei în raport cu cercetarea: de la interesarea în stabilirea adevărului şi depistarea infractorului, pînă la indiferenţă sau chiar o poziţie negativă faţă de anchetă, manifestată în ascunderea informaţiei. Iată de ce psihologia judiciară consideră necesar studiul personalităţii victimei şi al caracterului informaţiei depuse de aceasta.
Martorul se bucură de anumite drepturi, urmînd, totodată, să-şi realizeze obligaţiile, confirmate prin lege. Dificultăţile realizării ascultării martorului reies din particularităţile lui individual psihologice şi sociale, precum şi din acţiunea unor factori cu caracter social global.
Chiar la prima întîlnire martorul şi victima sînt informaţi despre drepturile şi obligaţiile personale în cadrul urmăririi penale. Ofiţerul de urmărire penală este obligat să le asigure condiţiile necesare unei informări cît mai complete şi posibilitatea de a-şi expune atît observaţiile, cît şi viziunile proprii:
- cu referinţă la circumstanţele în care a decurs infracţiunea (timp, loc etc);
- la persoanele implicate în infracţiune şi rolul fiecăruia;
- la caracterul şi dimensiunile pagubei pricinuite;
- la relaţiile personale cu infractorul, partea vătămată şi, eventual, cu martorii.
Luînd în consideraţie situaţia psihologică deosebită a victimei e nevoie de a colecta toată informaţia depusă de aceasta, iar mai apoi de a o diviza în material factologic, concluzii şi consideraţii proprii, fără referinţă la eveniment, momente relatate fals sau eronat.
Analiza psihologică a informaţiei prevede două aspecte:
- Cecetarea calităţilor psihice ale victimei şi martorului: a temperamentului, afectivităţii, voinţei, capacităţilor senzorial-perceptive, mnezice, raţionale, care îsi pun amprenta asupra conţinutului depoziţiilor. Vom analiza patru etape specifice procesului de formare a informaţiei relatate de martor şi victimă.
Prima etapă - recepţia senzorial-perceptivă a evenimentului, obţinerea informaţiilor prin realizarea unor procese psihice: senzaţii şi percepţii. Calitatea receptării este determinată de mai mulţi factori: starea organelor de simţ, vîrsta persoanei (copiii şi bătrînii au capacitatea de a recepta prin prisma unor imagini greşite), diverse deficienţe. Calitatea percepţiei va fi determinată de:
- activitatea sistemului nervos central - nişte deficienţe psihice (de exemplu inteligenţa scăzută, anumite patologii ale organelor de simţ) pot diminua din integritatea percepţiei;
- perfecţiunea organelor de simţ - o acuitate scăzută a acestora va determina crearea unei informaţii lacunare; fenomenele cunoscute vor fi percepute mai complet, cele noi - distorsionat, cu omiteri sau adăugiri de detalii;
- iluzii - care vor duce la deformări subiective ale distanţelor, timpului, dimensiunilor;
- timp - o percepţie de durată a obiectului, fenomenului va da o imagine mai adecvată, una care a dispus de mai puţin timp - eronată, incompletă;
- atenţia - persoanele cu o atenţie dezvoltată vor percepe mai complet, cu mai multe detalii;
- apercepţia - calităţile profesionale vor facilita percepţia;
- diverse distorsiuni - apercepţia afectivă, efectul halo, reprezentările, stereotipiile greşite etc.
Etapa a doua. Are loc sintetizarea, prelucrarea şi decodarea informaţiei receptate la nivel cortical. Ele capătă un învelis verbal, se structurează după sens, din care rezultă un conţinut inteligibil, adecvat stimulului. La acest nivel se evidenţiază rolul experienţei, învatarii, inteligenţei. Distorsiunile involuntare care apar la această etapă, ţin de reflectarea timpului, spaţiului, vitezei (timpul se scurge încet în starea de aşteptare, viteza pare mai mare cînd ne străduim să evităm obiectul, spaţiul mai restrîns - cînd pericolul e evident). Pentru a testa veridicitatea în acest caz este nevoie de control al posibilităţilor de întelegere a mesajelor.
Etapa a treia - stocarea informaţiei, memorarea şi păstrarea în memorie a sensului evenimentelor. Faptele memorate anterior se modifică pe măsura acumulării unor date noi, reamintirii unor momente (fenomenul reminescenţei). Reproducerea ulterioară poate fi uneori cu mult mai precisă decît cea dintîi. Dar capacităţile mnezice pot fi influenţate de particularităţile individului: de forma şi calitatea memoriei, de influenţabilitatea şi gradul de sugestibilitate a lui etc.
Etapa a patra - reactivarea informaţiei. Se referă la recunoaşterea obiectelor, persoanelor sau a situaţiilor receptate, sau la reproducerea verbală a lor. Presupune existenţa unor reprezentări, imagini, care, reactivate fiind, vor putea fi comparate cu obiectul, persoana etc. care a servit ca sursă, sau vor fi furnizate în formă verbală. Cu cît mai multe imagini posedă persoana, cu atît mai fidelă va fi reactivarea. Lipsa lor va provoca nesiguranţă, ezitări, incertitudine, încercari de a completa logic lacunele. Pentru a reactiva informaţia se recurge la asocieri, asemănări, repere (cercetarea la locul unde a decurs evenimentul infracţiunii). În cazul unor trăiri afective puternice reactivarea este afectată de uitare, care chiar poate lua forma unei amnezii. Uitarea poate surveni şi din intervalul de timp lung care s-a scurs de la eveniment. Altă distorsiune - sugestibiliatea - care este mai manifestată la femei, copii. Sugestibilitatea poate reieşi şi din QI redus, conformismul persoanei, aprecierea înalta a status-ului altuia în raport cu subaprecierea personală.
Reactivarea decurge dificil şi în cazul persoanelor cu capacităţi de verbalizare scăzute. O reactivare eronată poate avea la bază şi atitudinile persoanei care depune informaţie. Alţi factori determinanţi - fenomenul repetiţiei (îmbogatirea cu detalii a informaţiei prin formarea de asociaţii noi, legături în timp etc), a schimbării de rol (care va duce la mărirea zelului, sporirea conformismului).
Informaţia poate fi apreciată cu trei calificative - informaţie certă, mai puţin certă, total incertă.
- Aspectul social-psihologic prevede cercetarea relaţiei victimei cu inculpatul, sau a martorului cu părţile din proces, particularităţile situaţiei conflictuale. Metodele folosite în acest scop sînt observaţia, interviul (convobirea), generalizarea unor mărturii independente, analiza documentelor, expertiza psihologic-judiciară.
Astfel cunoaşterea particularităţilor victimei şi martorului înlesneste selectarea unor tactici, metode potrivite în vederea obţinerii unei informaţii veridice şi complete.