Pin It

Reactivarea informaţiei poate fi aplicată practic în cîteva domenii: ascultarea victimei sau martorului, la care ne vom referi în compartimentul următor, recunoaşterea persoanelor sau a unor obiecte, acţiune care în procedura penală este definită cu acelaşi termen, reconstituirea faptei la faţa locului.

  1. Recunoaşterea persoanelor - reactivarea imaginilor vizuale, iar uneori, cînd în virtutea unor circumstanţe n-a fost realizată percepţia vizuală a evenimentului, a celor auditive, olfactive etc. aten- ţiei pot fi supuse înfatisarea, mersul, vocea, vorbirea - limbajul, dar şi alte aspecte ale persoanei (victimei, infractorului sau a altui martor) care urmează a fi identificată. Recunoaşterea se bazează pe reţinerea în memorie a unor semnalmente: a staturii şi a constituţiei persoanei, a culorii părului şi ochilor, tenului feţei etc. O forţă deosebită o au particularităţile distinctive: mersul caracteristic, anumite semne - cicatricile, alunelele, lipsa unui membru ş.a. Este identificată şi îmbracamintea, obiecte aflate asupra persoanei la mo- mentul dat.

În momentul percepţiei exteriorului unei persoane atenţia se concentrează asupra capului, în special a feţei şi componentele ei.  Talia este deseori percepută eronat (în contrast cu propria statură, sau a unor repere din ambianţă, ca rezultat al iluziilor), rămînînd, totuşi, o sursă de informaţie cu pondere. Recunoaşterea după voce şi vorbire este utilizată atunci, cînd acestea au fost mai bine percepute în momentul infracţiunii sau în lipsa percepţiei vizuale. Mersul - cînd persoana a fost percepută în retragere sau înaintare, mirosul - cînd a fost receptat un miros specific unei anumite categorii sociale, profesionale, sau în alte cazuri excepţionale.

Informaţia despre o persoană poate fi căpătată verbal (în timpul ascultării), sau utilizînd procedeul recunoaşterii ei dintr-un grup de indivizi. Dar chiar în cel de al doilea caz procedura recunoaşterii începe cu o relatare verbală cu referinţă la împrejurarile în care a fost văzută persoana dată şi la particularităţile care s-au impus percepţiei şi care ar putea fi recunoscute. Uneori este utilizată recunoaşterea după fotografii, dar cu folosirea unor repere de o calitate foarte bună şi organizîndu-se toate acţiunile precum în cazul descris mai susu. Prezintă dificultăţi recunoaşterea cadavrelor, deoarece schimbările care intervin duc la erori în stabilirea taliei, constituţiei, particularităţilor expresive. Recunoaşterea cadavrelor implică şi unele aspecte morale.

  1. Recunoaşterea locului. Reactivarea informaţiei cere identificarea condiţiilor în care a decurs infracţiunea. În acest scop sînt utilizate depunerea de depoziţii la faţa locului, experimente de teren, descrierea lor verbală etc. Toate în cadrul acţiunii desemnate cu noţiunea de reconstituire a faptei la la faţa locului.
  2. Recunoaşterea acţiunilor se prezintă ca o metodă eficientă de reactivare a informaţiei. Este realizată în cadrul experimentului judiciar.
  3. Aspectul psihologic al verificării veridicităţii depoziţiilor

În cazul surprinderii unei erori, denaturări, este utilă verificarea depoziţiilor, pentru stabilirea caracterului lor (de bună sau rea credinţă) şi utilitatea (erori voluntare sau involuntare, capacitatea informaţiei de a constitui o probă). În psihologia judiciară sînt propuse mai multe criterii de verificare, care în activitatea practică sînt utilizate combinat[20].

  1. Sursa mărturiei. Utilizînd în calitate de criteriu de verificare a depoziţiilor acest criteriu, trebuie să distingem:

- depoziţii imediate, nemijlocite - victima sau martorul a fost prezent la eveniment percepîndu-l în direct;

- mijlocite - se furnizează informaţii acumulate dintr-o sursă derivată, de la persoane - părţi ale procesului, martori nemijlociţi; prezintă importanţă, trebuie să fie ascultate[21], dar veridicitatea lor este apreciată după o comparare în scopul verificării cu sursa primară;

- reieşite din zvonul public - cu referinţă la nişte fapte auzite, primite de la o sursă neidentificată, de aceea conţinînd unele detalii indefinite, imprecise, prezentîndu-se ca fiind nesigure, alterate, denaturate. Aceste date nu pot servi drept probe[22].

Cea mai fidelă este prima sursă, erorile în aşa caz fiind determinate de credinţa rea sau de particularităţile individuale ale martorului sau victimei.

  1. Criteriul poziţiei martorului în raport cu părţile din proces.

Raportul cu persoanele implicate în proces sau implicarea în cauza cercetată poate determina caracterul mărturiei. Orice afecţiune poate influenţa, uneori chiar involuntar, fidelitatea informaţiei, dat fiind fonul emoţional pe care se desfăşoară percepţia şi memorarea. Nu poate fi neglijată cercetarea intereselor materiale sau morale ale martorului în raport cu cauza. Alt criteriu al erorilor martorului - frica, teama provocată de o parte a procesului, sau nesiguranţa în protecţia pe care trebuie să o asigure organele judiciare.

  1. Criteriul condiţiei sociomorale şi psihotemperamentale. a). Calităţile caracterial-morale care îi implică martorului sau victimei o anumită structură comportamentală, anumite dominante, determină poziţia lor şi conţinutul depoziţiilor. Elemente ale aprecierii credibilităţii sînt atitudinile persoanei faţă de valorile general-umane, convingerile, idealurile, aspiraţiile, modul în care a decurs socializarea etc.

Din aceste considerente pot fi distinse:

- depoziţii obiective - care prezintă o informaţie marcată de sinceritate, precizie, obiectivitate, bazată pe un spirit înalt de observare, pe o înregistrare corectă, memorare şi reproducere fidelă;

- depoziţii influenţate - martorul sau partea vătămată tinde să prezinte o informaţie fidelă dar influenţa circumstanţelor de ordin personal (emotivitate sporită, erori ale percepţiei, deficienţe în memorare etc), sau de ordin obiectiv (timp lung de la momentul perceperii infracţiunii, dificultăţi naturale ale percepţiei etc), poate duce la comiterea diferitor erori;

- depoziţii subiectve - făcute de subiecţi, preocupaţi de semnificaţiile şi sensul scenelor pe care le-au perceput şi cărora le-au dat o interpretare predominată de judecăţi de valoare personală, influenţaţi de emoţii, din care cauză sînt apreciate ca infidele.

b). Alt factor - temperamentul. În conformitate cu calităţile SNC tipul coleric va fi senzitiv, eruptiv, încapatinat; cel sangvinic - discriptiv, superficial, inventiv; flegmaticul - apatic, organizat, profund, discriptiv; melancolicul - timid, senzitiv, anxios, superfi-cial.

c). În raport cu aptitudinile putem distinge:

- depoziţii ale tipului cognitiv de personalitate, caracterizat de următoarele calităţi: logic, discriptiv, observator, erudit, imaginativ, uneori anxios, retras;

- ale celui comunicativ: emotiv, interpretativ, armonios, superficial, ambiţios;

- ale tipului practic (sau mixt): observator, tinzînd spre logică, interpretativ, armonios, influenţabil, nerăbdător, dominant, lipsit de spiritul autocriticismului.

  1. Criteriul interesului faţă de problematica probaţiunii. Persoanele întîmplatoare, preocupate de alte probleme, vor fixa superficial evenimentul. Cele interesate - nu vor scăpa nimic din cele ce se întîmpla. Sunt utile datele căpătate de la persoanele care au renunţat la calitatea de victimă în favoarea celei de martor.
  2. Criteriul bunei credinţe. Încercarea de substituire voluntară a depoziţiei reale cu una imaginară sau falsă este însotita de modificări ale comportamentului, manifestate în gestică, mimică, particularităţi dictate de schimbările fiziologice. Atitudinea liberă, privirea deschisă, relatarea fermă a faptelor, răspunsurile încrezute la întrebari ş.a., însotite de gesturi, mimică şi exterior adecvat, în cele mai frecvente cazuri vorbesc despre o informaţie fidelă.

Utilizarea cumulară a tuturor criteriilor descrise mai sus are ca finalitate stabilirea fidelităţii informaţiei.