În Codul de procedură penală noţiunea de proces penal desemnează “activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu participarea părţilor în proces şi a altor persoane (…). (2) Procesul penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată. (3) Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul procesului sînt obligate să activeze în aşa mod încît nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuita sau condamnată şi ca nici o persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de constrîngere”[1].
Capitolul respectiv este consacrat momentelor psihologice ale urmăririi penale. Activităţile realizate pe parcursul urmăririi penale urmăresc scopul descoperirii rapide şi complete a infracţiunilor, identificării vinovăţiei şi asigurării aplicării juste a legii: “urmărirea penală are ca obiect colectarea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se transmită cauza penală în judecată în condiţiile legii şi pentru a se stabili răspunderea acestuia”. (art. 252) Din aceste considerente Codul prevede un şir de probe care urmează să fie adunate într-un proces de urmărire penală pentru a demonstra: faptul infracţiunii (cînd, unde, cum şi în ce circumstanţe a fost comisă); vinovăţia celui învinuit; gravitatea şi caracterului răspunderii învinuitului; caracterul şi mărimea prejudiciului, cauzat prin infracţiune. Aceste activităţi sînt realizate de anumite instanţe: “Urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele constituite conform legii în cadrul:
1) Ministerului Afacerilor Interne; 2) Serviciului Vamal; 3) Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei. (2) Organele de urmărire penală sînt reprezentate de ofiţeri de urmărire penală anume desemnaţi în cadrul instituţiilor menţionate în alin. (1) şi subordonaţi organizaţional conducătorului instituţiei respective. (3) Ofiţerii de urmărire penală sînt independenţi, se supun legii şi indicaţiilor scrise ale conducătorului organului de urmărire penală şi ale procurorului. (4) Statutul ofiţerului de urmărire penală este stabilit prin lege”.[2]
Din perspectiva psihologică activitatea de urmărire penală se prezintă ca o totalitate de relaţii interpersonale pe care le întretin subiecţii ce reprezintă organele nominalizate mai sus cu învinuitul sau bănuitul, partea vătămată, martorul.
Organele de urmărire penală realizează activitatea de investigaţie operativă în scopul identificării tuturor datelor care pot fi folosite în calitate de probe. În competenţa lor intră un şir de acţiuni: cercetarea la faţa locului, percheziţia, reţinerea şi interogarea persoanelor bănuite, ascultarea părţii vătămate şi a martorilor, ordonarea expertizelor şi altele. Calitatea efectuării investigaţiei operative determină în mare parte eficacitatea procesului penal. Lucrătorii organelor de urmărire penală au nevoie de cunoştinţe psihologice, care ar facilita investigaţia operativă: cu referinţă la procesele psihice senzorial-perceptive, la organizarea logică a materialului, la memorie, imaginaţie, atenţie, precum şi la însusirile psihice ale personalităţii.
Vom analiza mai detaliat activitatea ofiţerului de urmărire penală, acesta fiind exponentul legii care se confruntă în virtutea obligaţiilor profesionale, cu necesitatea optimizării raporturilor interpersonale, rămînînd o parte neschimbată a lor în timp ce partenerii lui se schimbă, urmînd să facă faţă sarcinilor dificile ale descoperirii infracţiunii şi infractorului, argumentării prin probe şi stabilirii preliminare a răspunderii penale. În toate aceste aspecte ale activităţii sale ofiţerul de urmărire penală se confruntă cu necesitatea de a poseda anumite cunoştinţe psihologice, repere şi modele ale personalităţii, deoarece cercetarea prevede implicarea unor indivizi umani caracterizaţi prin profile psihologice irepetabile, deţinînd motive, scopuri, interese, atitudini şi orientări diferite, capital psiho-social, achiziţionat în mod individual.
Totodată, activitatea ofiţerului de urmărire penală este un domeniu care îngloba elemente subiective, deci şi dinamice, esenţa cărora poate fi dezvăluită doar prin cunoaşterea substanţei psihologice. Ne referim la personalitatea infractorului care, spre deosebire de evenimentul infracţiunii - ce a decurs în trecut şi rămîne neschimbat, modificînduse doar volumul informaţiei de care dispune cercetarea penală,- este în continuă schimbare, analiza ei duce la rezolvarea unui şir de probleme cu caracter procesual, dintre care se impune una cu conţinut psihologic - realizarea contactului comunicativ, stabilirea unui scop comun care facilitează instituirea unei atmosfere de colaborare, deci şi cercetarea în general. Stidierea în dinamică a personalităţii infractorului, realizată în conformitate cu Codul de procedură penală care subliniază necesitatea identificării cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la comiterea infracţiunii, urmează să se axeze pe:
- identificarea comportamentului de pînă la comiterea infracţiunii, stabilirea cauzelor şi motivelor care au contribuit la comiterea delictului;
- cercetarea conduitelor în timpul comiterii infracţiunii, identificarea tuturor factorilor obiectivi şi subiectivi care le-au determinat;
- analiza psihologică a personalităţii infractorului în timpul urmăririi penale şi anchetei preliminare, a atitudinilor, orientărilor, intereselor, aptitudinilor.
În literatura psihologic-judiciară informaţia pe care trebuie s-o colecteze ofiţerul de urmărire penală pe parcursul urmăririi penale este divizată în:
- informaţie cu caracter material, identificată cu ajutorul metodelor criminalistice;
- cu caracter ideal – căpătată în cadrul interogatoriilor, ţinîndu-se cont de legităţile psihologice ale percepţiei, păstrării şi reactivării imaginilor care reflectă evenimentul infracţiunii precum şi de particularităţile individual-psihologice ale persoanelor implicate în cercetare.
Această informaţie, purtînd pecetea subiectivismului, influenţată atît de calităţile individuale ale celui care o prezintă, cît şi de cele ale anchetatorului, concentrează atenţia cercetătorilor. Este suficient să ne amintim despre interesul faţă de problematica interogatoriului, manifestat de cercetătorii criminalişti şi psihologi la răspîntia dintre secolele XIX şi XX: H.Gross, W.Wundt, A.Binet, W. Stern. De fapt, chiar psihologia judiciară s-a format în rezultatul cercetărilor aspectelor interogatoriului.
Dar nu numai această problematică dificilă a organizării interogatoriului determină implicarea cunoştinţelor psihologice în munca ofiţerului de urmărire penală. Pe parcursul urmăririi penale ofiţerul se confruntă cu problema stabilirii responsabilităţii învinuitului.
Orientarea spre instituirea ordinii de drept în conformitate cu statutul de stat democratic implică în calitate de principiu fundamental umanizarea normei juridice, fapt care cere o atitudine deosebită în cercetarea şi calificarea infracţiunilor, în activitatea de apărare a drepturilor şi libertăţilor omului, a integrităţii lui fizice şi psihice. Umanizarea normei de drept implică necesitatea cercetării ample a tuturor cauzelor infracţiunii: cu caracter obiectiv şi subiectiv, stabilirii rolului factorilor de diversă configuraţie în acţiunile subiectului infracţiunii, cere o atitudine deosebit de atentă faţă de acceptarea unor criterii care ar stabili responsabilitatea/iresponsabilitatea de comportamentul prejudiciabil. În tratarea strict psihologică responsabilitatea este capacitatea de a realiza acţiuni şi conduite cu conţinut conştientizat şi în conformitate cu scopurile propuse, de a exercita un control volitiv al comportamentului. Iresponsabilitatea implică lipsa de conştiinţă a caracterului acţiunilor şi imposibilitatea de dirijare a comportamentului.
Starea de iresponsabilitate caracterizează subiecţii afectaţi de anumite tulburări cu caracter patologic sau nepatologic. Pot fi divizate cîteva categorii de indivizi, care pot manifesta acţiuni prejudiciabile caracterizate prin iresponsabilitate.
În primul rînd, acestea sînt persoanele care suferă de debilitate mintală, stare care implică anumite deficienţe psiho-fiziologice: subnormalitate intelectuală, incompetenţă socială, imaturitate şi instabilitate afectiv-volitivă, incapacitate de a atinge maturitatea social validată. În teoria psihologică sînt făcute anumite categorizări ale debilităţii mintale: deficienţă mintală gravă, medie şi uşoară. Prima categorie se referă la gradul cel mai avansat de oligofrenie, caracterizat prin incapacitate de instruire elementară, chiar imposibilitate de asigurarea de sine stătător a supravieţuirii. Oligofreniile medii sînt caracterizate prin incapacitatea individului de a se dezvolta mai sus de vîrsta mintală de 10-11 ani, de a-şi regla comportamentele, de a-şi asigura autoservirea. Persoanele afectate de asemenea patologii sînt incapabile de a abstractiza, de a rezolva cele mai simple probleme logice, îsi formează numai deprinderi simple corespunzătoare situaţiilor concrete. Aceste două stări sînt caracterizate prin iresponsabilitate. Cea de a treia categorie întruneste persoane cu un intelect de limită sau puţin mai jos decît normativitatea, responsabile de comportamentul lor. Cauzele deficienţei intelectuale a acestei categorii pot fi de ordin psihic sau social. În cel de-al doilea exemplu insuficienţa intelectuală poate fi depăşită.
Deoarece responsabilitatea implică întotdeauna luciditate şi capacităţi de autocontrol şi autodirijare, ea este o calitate doar a persoanelor mature. Odată cu atingerea vîrstei de 14 ani minorul începe să aibă o responsabilitate limitată, primirea actului de identitate (la 16 ani) implică un statut social şi mai avansat, dar şi angajarea în acest statut, iar atingerea majoratului (18 ani) presupune o responsabilitate totală. Responsabilitatea penală a minorilor delincvenţi trebuie să fie stabilită prin examenul psihologic-judiciar.
Anumite stări temporale, definite în psihologie cu noţiunile de «afect fiziologic», «şoc psihic», pe fundalul acţiunii unor factori care pun în pericol valori cu caracter suprem pentru individ, pot duce la un comportament iresponsabil, stabilirea gradului de iresponsabilitate psiholgoică, în conformitate cu care este calificată infracţiunea, ţinînd de competenţa expertului-psiholog.
Existenţa unei stări de imputabilitate caracterizează persoanele afectate de patologii psihice, starea de iresponsabilitate a lor fiind stabilită prin examenul psihiatric-judiciar.
[1] CPP a RM, art. 1.
[2] Art. 253