În literatura psihologic-judiciară s-a scris mult despre optimizarea condiţiei psihologice a ofiţerului de urmărire penală. Una din etapele necesare în cadrul urmăririi penale, avînd un rol psihologic vădit - de afirmare a imaginii de profesionist, om competent în domeniu şi în cazul concret, care face faţă tuturor exigenţelor legale şi morale, caracterizat de capacităţi intelectuale şi afectiv-volitive de cea mai înalta calitate, bună-credinţă şi intenţii, dominate doar de cerinţa legii, imagine care oferă şanse unei cercetării eficiente - este cea a planificării activităţii.
Cercetarea penală are drept obiect comportamentul criminal. Înca în antichitate, în dreptul roman, a fost formulat modelul acestor activităţi, care include găsirea răspunsurilor la următoarele întrebari: cine - cu ajutorul cui - de ce - în ce mod - ce - unde - cînd. Pornind de la aceste repere se formulează modelul acţiunilor şi planul anchetei preliminare.
Vom urmări momentele principale ale planificării urmăririi penale, explicînd condiţionarea şi rolul lor psihologic.
Odată cu constatarea infracţiunii şi dispunerea prin ordonanţă despre începutul acăiunilor de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală urmează să stabilească structura generală a activităţii de cercetare, în scopul colectării probelor cu caracter material şi ideal-subiectiv, cele din urmă rezultînd din interogarea învinuitului, ascultarea părţii vătămate şi a martorilor. Pentru o planificare mai eficientă a acestei activităţi de reconstituire ofiţerul de urmărire penală, bazîndu-se pe nmaterialele ce constată infracţiunea şi colectate în pealabil, formulează un şir de ipoteze (numite în practica penală versiuni) – modele posibile ale evenimentului infracţiunii. Ipotezele date sînt un rezultat al activităţii de cercetare practică şi de reconstituire creativă, imaginară. Iată de ce la etapa dată un rol important joacă capacitatea ofiţerului de urmărire penală de a analiza şi sintetiza informaţia de care dispune, de a recurge la imaginaţie, formulînd în baza comparaţiei informaţiei curente cu cea similară, conţinută în memorie, mai multe modele posibile, care urmează să fie afirmate sau înlaturate prin colectarea de probe suplimentare. Activitatea imaginativă a ofiţerului de urmărire penală se caracterizează prin obiectivitate, capacitate de a utiliza toate probele de care dispune cercetarea la moment, de modelare a evenimentului ce a avut loc în trecut.
Cercetătorul rus M.I. Enikeev a propus modelarea comportamentului infractorului în calitate de ipoteză a urmăririi penale.
Iniţial, deoarece ofiţerul de urmărire penală nu dispune de date suficiente despre personalitatea infractorului şi despre aspectele infracţiunii, se propune stabilirea în baza informaţiei căpătate în rezultatul urmăririi penale a trăsăturilor esenţiale: tipul infracţiunii, caracteristicile generale ale acţiunilor, care pot oferi informaţie despre experienţa şi motivele infractorului.
Cercetarea infracţiunii prevede compararea modelului infracţiunii şi al comportamentului infractorului cu altele, stabilindu-se cazurile similare: lucru care poate înlesni formularea ipotezelor.
Iată cum se prezintă activitatea ofiţerului de urmărire penală la această primă etapă:
În formularea ipotezelor şi modelelor se ţine cont de informaţia statistică cu caracter criminologic. Aşa, se cunoaşte că în 80% din omuciderile sau rănirile grave infractorul şi victima sînt rude sau cunoştinţe apropiate[13]; în aproape 89% din cazurile de omor a persoanelor masculine de pînă la 17 ani ucigaşii au de la 10 pînă la 18 ani[14]; circa 75% fiind prieteni sau colegi ai lor.
Cercetarea datelor şi compararea lor cu informaţia posedată poate contribui la alcătuirea unor ipoteze care servesc drept repere în planificarea acţiunilor ulterioare ale anchetatorului şi care constituie o viziune a lui asupra infracţiunii.
Nu sînt rare cazurile cînd ipotezele formulate nu se adeveresc, probele noi oferind informaţie supilimentară care necesită noi versiuni, de regulă, mai adecvate decît cele anterioare. Iată de ce se pune accent pe înlaturarea conservatismului, rigidităţii din activitatea cognitiv logică a anchetatorului penal, pe dezvoltarea unei gîndiri critice, ample, multilaterale.
În activitatea de reconstituire ofiţerul de urmărire penală recurge la un şir de reprezentări, acumulate în decursul practicii de cercetare. Aceasta însa nu înseamna că el trebuie să insiste în afirmarea stereotipiilor personale cu caracter perceptiv sau logic. Orice probă aduce o informaţie nouă, care caracterizează atît personalitatea infractorului, cît şi evenimentul infracţiunii, ignorarea unor detalii, aspecte particulare poate ştirbi din integritatea informaţiei. Acceptarea unor ipoteze înlesneste planificarea acţiunilor ulterioare.
Cea de a doua acţiune prevede determinarea tuturor activităţilor în vederea colectării de probe, a persoanelor care urmează să participe la acestea. Ofiţerul de urmărire penală are nevoie de cunoştinţe vaste, nu numai din domeniul determinat de apartenenţa sa profesională, în care se dirijează ca de program de Codul de procedură penală, ci şi din multe altele, legate de identificarea unor semnalmente specifice ale infracţiunii. Aceste cunoştinţe, însa, nu pot satisface pe deplin procedura cercetării, din care cauză apare necesitatea dispunerii de serviciile sau consultaţiile unor specialişti, în Codul de Procedură Penală desemnaţia ca specialişti, consultaţi sau experţi în problemele respective. Totodată, chiar de la bun început ofiţerul de urmărire penală stabileşte cercul persoanelor care pot oferi depoziţii în calitate de martor, în funcţie de necesitate şi pe cei care pot reprezenta partea bănuită sau învinuitul. În această activitate se manifestă pe deplin capacitatea ofiţerului de urmărire penală de a cerceta personalitatea celor cu care urmează să vină în contact, de a-şi planifica acţiunile comunicative, tacticile de influenţă psihologică în vederea optimizării relaţiilor, dirijîndu-se strict de prevederile legii. Pe parcursul cercetării lista activităţilor date se poate modifica, completîndu-se cu unele noi, solicitate de sarcinile curente şi de perspectivă.
Codul de procedură penală stabileşte realizarea procedurii interogării învinuitului îndata după punerea în vedere a învinuirii[15], dar această activitate trebuie să fie precedată de o cercetare amplă a personalităţii infractorului, în care scop ofiţerul de urmărire penală studiază materialele urmăririi penale, toate datele biografice de care dispune (date de anchetă, particularităţi ale comportamentului, cercul de relaţii sociale ale învinuitului, informaţia despre statutul social, profesional, antecedentele comportamentale sau penale etc). Se recomandă utilizarea informaţiei căpătate de la inspectorul de sector, pedagogi (în cazul minorilor), poate fi consultat un psiholog. După aceasta sînt stabilite sarcinile interogatoriului, pronosticate anumite rezultate ale lui şi acţiunile de înlaturare a celor distructive, modelele de comportament la care, posibil, va recurge persoana supusă anchetei. Sînt formulate întrebarile, se alege maniera de comportament, metodele de atenuare a tensionării în relaţii, de realizare a unui contact psihologic, tacticile psihologice în vederea colectării unei informaţii adecvate realităţii.
Întrebarile trebuie să fie concise, clare, totodată cerînd răspunsuri concrete. Trebuie să se ţină cont de faptul că întrebarile conţin o anumită informaţie pentru cel interogat: referitor la competenţa generală şi la cunoaşterea particularităţilor infracţiunii de către ofiţerul de urmărire penală. Iată de ce întrebarile adresate la primul interogatoriu trebuie să se refere la momente bine cunoscute, ilustrate cu diferite dovezi. În unele cazuri interogatoriul învinuitului trebuie să fie precedat de întîlnirile cu alte persoane:
- în cazul omuciderilor - cu martorii, care vor oferi informaţie despre circumstanţele în care a fost comisă infracţiunea, caracterul relaţiilor dintre învinuit şi victimă, acţiunile lor, armele folosite etc;
- în cel al furturilor, jafurilor, tîlhăriilor - cu partea vătămată, care poate relata cum a fost comisă infracţiunea, ce obiecte au fost sustrase, cine poseda informaţie despre acestea etc.
Are importanţă atmosfera în care decurge interogatoriul: încaperea, organizarea înregistrarii celor relatate, excluderea participării unor terţe persoane.