Interogarea este una din activităţile principale pe care o realizează ofiţerul de urmărire penală. Totodată, anume această activitate se prezintă ca un raport interpersonal direct, care necesită din plin aplicarea cunoştinţelor psihologice. În primul rînd, acestea se referă la psihologia formării reprezentărilor, care urmează să fie actualizate în cursul interogării. Unele aspecte ale formării mărturiei au fost analizate în capitolele dedicate psihologiei victimei şi martorului.  În capitolul de faţă ţinem să elucidăm cîteva momente din psihologia pregătirii ofiţerului de urmărire penală pentru realizarea interogării şi a organizării acestei activităţi importante.

Pregătirea ofiţerului de urmărire penală pentru realizarea interogării include:

- analiza informaţiei cu privire la personalitatea celui interogat;

- formularea întrebarilor, care urmează să fie adresate;

- alegerea metodelor care pot fi utilizate pe parcursul interogării;

- consultarea specialiştilor din diverse domenii (a pedagogului sau psihologului în cazul interogării unui minor, a medicului - în dosarele care conţin o infracţiune cu provocare de leziuni sau chiar omucidere, a psihologului sau psihiatrului - atunci, cînd persoana supusă interogării este afectată de anumite tulburări mintale de limită sau patologii psihice etc).

Cercetarea personalităţii celui interogat se realizează în scopul determinării metodelor psihologice care ar contribui la realizarea atmosferei de încredere şi colaborare. În cazul unei persoane agresive, reactive, conflictuale, orientate negativ în raport cu urmărira penală şi ofiţerul de urmărire penală sînt determinate metodele optimale de diminuare a atmosferei de tensiune în relaţiile interpersonale, de reorientare comportamentală.

Întrebarile pe care le adresează ofiţerul de urmărire penală celui anchetat trebuie să fie subordonate scopului interogării, clarificînd următoarele momente:

- motivaţia comportamentului infracţional;

- cauzele principale ale infracţiunii, modul în care a fost comisă;

- circumstanţele care au determinat-o (subiective sau obiective, reieşite din orientarea, interesele, motivaţia infractorului sau determinate de comportamentul părţii vătămate etc);

- modul în care a fost săvîrşită infracţiunea, mijloacele folosite în acest scop, conduitele părţilor, anumite detalii semnificative cu referinţă la însusirile lor psihice;

- atitudinea celui interogat faţă de urmărirea penală, ofiţerul de urmărire penală, în general conştiinţa lui socială şi de drept.

Pe lîngă întrebarile de bază trebuie să fie întocmite un şir de întrebari suplimentare, care ar facilita procesul depistării informaţiei false şi a erorilor, al căpătării unor dovezi noi.

Procedura interogării îngloba cîteva etape succesive. La prima se realizează o cercetare prin observare a personalităţii celui interogat: a stării afective, a voinţei, capacităţilor comunicative, inteligenţei, orientărilor. Dacă ofiţerul de urmărire penală reuşeşte să realizeze chiar de la prima etapă un contact psihologic cu persoana anchetată, el poate conta şi pe instaurarea unei atmosfere favorabile comunicării. Pe parcursul interogării ofiţerul de urmărire penală trebuie să se manifeste ca o persoană atentă, calmă, interesată doar în stabilirea adevărului, binevoitoare, inteligentă, menţinînd poziţia de lider, dar fără a demonstra trufie sau indulgenţă, nepăsare sau conduite prezumtive.

Are o mare importanţă etapa relatării libere. Pentru a facilita procesul reconstiituirii imaginilor, ofiţerul de urmărire penală poate recurge la anumite procedee mnezice: schiţarea unui plan al reactivării reprezentărilor conţinute în memorie, care ar permite căpătarea informaţiei detaliate, recurgerea la asociaţii, comparaţii, formularea unor probleme logice. Pe parcursul relatării libere ofiţerul de urmărire penală revede planul întrebarilor, pe care şi l-a formulat anterior, înregistreaza anumite contradicţii în informaţie, prevăzînd metode de controlare a veridicităţii ei, analizează comportamentul persoanei anchetate, descifrînd limbajul nonverbal al gesturilor, mimicii, schimbărilor în aspectul exterior etc.

Interogatoriul de-facto este etapa, cînd ofiţerul de urmărire penală adresează întrebari persoanei anchetate. Despre calitatea întrebarilor s-a mai scris în cîteva capitole ale prezentului manual. Nu se permite adresarea întrebarilor cu efect sugestiv, care ar putea influenţa conţinutul răspunsurilor. Întrebarile trebuie să fie clare, concise, cerînd un răspuns cert.

Ultima etapă constă în alcătuirea şi semnarea procesului-verbal. Un moment important al acestei etape este citirea procesului-verbal de către persoana interogată. Dacă cel interogat nu posedă bine tehnica citirii, procesul-verbal trebuie să fie adus la cunoştinţă de către anchetator. Toate momentele contradictorii trebuie să fie clarificate pînă la semnarea documentului.

1. Ascultarea învinuitului

Rolul avut în săvârşirea infracţiunii şi poziţia procesuală distinctă în care apare în proces, conferă învinuitului o fizionomie psihologică proprie care explică existenţa unor particularităţi sub raportul condiţiilor de percepţie, de memorare şi reproducere a faptelor.

Numai cunoscând aceste particularităţi, organele judiciare vor putea diferenţia procedeele tactice de ascultare aplicabile într-o situaţie sau alta.  Se consideră că învinuitul reprezintă sursa celor mai ample şi mai fidele informaţii cu privire la activitatea infracţională, cât şi cu privire la cele ce au precedat sau succedat acestui moment. Aceasta deoarece, faţă de cei care au participat la săvârşirea infracţiunii în alte calităţi, învinuitul, în majoritatea situaţiilor, se găseşte în condiţii optime de percepţie şi de memorare.

În linii mari, mecanismele psihologice ale făptuitorului se raportează la 3 etape:

1. a) etapa conturării laturii subiective a infracţiunii;
2. b) etapa desfăşurării activităţii infracţionale;
3. c) etapa postinfracţională.
4. a) În prima etapă, se conturează mecanisme psihologie specifice conceperii activităţii infracţionale şi rezoluţiei infracţionale. Această etapă este proprie infracţiunilor săvârşite cu intenţie.

Remarca potrivit căreia învinuitul se află în cele mai optime condiţii de percepţie şi de memorare şi de aceea declaraţiile sale pot furniza cele mai bogate şi exacte informaţii priveşte infracţiunile săvârşite cu intenţie.

Când hotărârea de a săvârşi infracţiunea s-a născut spontan sub imperiul unei porniri de moment, adică atunci când făptuitorul nu a meditat asupra modului de săvârşire a infracţiunii, această particularitate a laturii subiective se reflectă în declaraţiile învinuitului sau inculpatului, acestea putând fi lacunare şi inexacte în privinţa împrejurarilor ce au precedat săvârşirea faptei şi fidele în privinţa acelor împrejurari legate direct de săvârşirea faptei.

Când poziţia psihică a făptuitorului se caracterizează prin intenţie premeditată, atenţia lui este în egală activităţilor ce precedă începutul de executare, cât şi asupra activităţii de măsură concentrată atât asupra executare propriu-zisă. Ca urmare, întinderea şi fidelitatea percepţiei şi memorării faptelor se răsfrâng deopotrivă asupra întregului proces de formare a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului.

Într-adevăr, în componenţa sa psihică, premeditarea presupune existenţa, între momentul luării hotărârii infracţionale şi realizarea ei, a unui interval de timp în care, făptuitorul, în condiţii de calm, chibzuieşte asupra celor mai proprii condiţii de loc şi de timp.

Această formă de vinovatei se reflectă în declaraţiile învinuitului sau inculpatului în precizia şi abundenţa detaliilor referitoare la împrejurarile anterioare, concomitente şi chiar ulterioare momentului săvârşirii infracţiunii, cu excepţia acelor situaţii care în timpul comiterii infracţiunii făptuitorul s-a aflat  sub stăpânirea unei emoţii care, de regulă, are efect distructiv asupra percepţiei şi memorării.

Când hotărârea de a comite infracţiunea a fost luată însa, sub imperiul unei puternice tulburări sufleteşti provocată, de exemplu, de atitudinea injustă a victimei, ori de sentimente de o deosebită intensitate, patimă, pasiuni etc.  declaraţiile sincere ale învinuitului sau inculpatului se caracterizează prin descrierea exactă, prin precizia amintirii a tot ceea ce a precedat începutul executării, declaraţii care însa pe măsură ce se apropie de momentul executării activităţii materiale devin tot mai lacunare, mai sărace în detalii şi imprecise.

1. b) În etapa desfăşurării activităţii infracţionale au loc procese psihice care dezorganizează recepţia senzorială.

Starea de tulburare sub stăpânirea căreia se află făptuitorul în timpul săvârşirii infracţiunii este provocată de preocuparea, de concentrarea tuturor eforturilor în vederea reuşitei activităţii întreprinse, de dorinţa obsesivă de a părăsi cât mai repede locul faptei, de a produce cât mai puţine modificări, conştient fiind, că orice imperfecţiune l-ar putea trăda.

Această condiţie psihică generează stări de nelinişte, de surescitare, o mai redusă capacitate de control asupra conduitei, care explică erorile, inadvertenţele, cum ar fi: uitarea la locul faptei a unor obiecte, producerea unor urme care l-ar putea demasca ş.am.d.

1. c) În etapa a III-a, după săvârşirea infracţiunii, dominanţa psihologică a celui ce a săvârşit infracţiunea o constituie tendinţa de a înlatura consecinţele la care este expus, tendinţa de a se apăra.

Procesele psihice caracteristice acestui moment generează nelinişte, nesiguranţă şi un comportament nefiresc. Ca urmare, făptuitorul întreprinde o serie de acţiuni cum ar fi, plecarea precipitată de la locul faptei, distrugerea sau ascunderea unor mijloace materiale de probă, dispariţia de la domiciliu, încercarea de creare a unor alibiuri prin deplasarea imediată„într-un alt loc unde încearca să se facă remarcaţi“ etc.

Unii infractori mai versaţi încearca să-şi ascundă fapta prin simularea altor infracţiuni.

De exemplu, în cazul omorului se simulează o sinucidere sau accident.  Stările de nelinişte, de tulburare, de surescitare, sub stăpânirea cărora se află făptuitorul după săvârşirea infracţiunii înregistreaza o intensificare în momentul în care identitatea lui este cunoscută, adică în momentul în care apare în faţa organului judiciar în calitate de învinuit sau inculpat.

Prezentarea în faţa organului judiciar este precedată de o perioadă de reflecţii, de prepararea până la detalii a declaraţiilor pe care le va da. El va medita asupra poziţiei pe care o va adopta în raport cu atitudinea organului judiciar, cu întrebarile ce i se vor pune.

Precizarea poziţiei pe care o va adopta şi elaborarea liniei de apărare nu sunt în măsură să sfârşească neliniştea şi tulburarea învinuitului sau inculpatului.

El rămâne permanent stăpânit de teama că nu a intuit toate aspectele, că nu a prevăzut toate întrebarile şi mai ales de teamă că nu ştie ce împrejurari sunt cunoscute organului judiciar.

Starea puternic emoţională sub care se găseşte învinuitul sau inculpatul se repercutează, de regulă, asupra capacităţii de evocare a ceea ce explică posibilitatea ivirii erorilor, inexactităţilor, atât în declaraţiile învinuitilor sau inculpaţilor de rea-credinţă, cât şi în cele ale celor de bună-credinţă.

Mecanismele psihologice ale celui anchetat prezintă câteva caracteristici care trebuie cunoscute, deoarece numai cunoscându-le, ofiţerul de urmărire penală poate stabilii discrepanţa dintre intenţiile ascunse şi cele declarate, dintre acţiunile şi vorbele învinuitului.

O primă grupă importantă de probleme psihologice tipice momentului ascultării sunt emoţiile celui invitat în faţa organelor judiciare.  Depistarea prezenţei emoţiilor poate dezvălui dezacordul dintre cele afirmate şi cele petrecute în realitate, dintre adevăr şi minciună.  Este ştiut faptul că tensiunea psihică a învinuitului sau inculpatului este, de regulă, mult mai mare decât a celorlalte persoane aflate în proces în calitate de martor, parte responsabilă civilimente, parte vătămată etc.  Dar din capul locului trebuie să accentuăm că în urma obşnuinţei mai îndeosebi la recidivişti, sau ca urmare a apartenenţei la un anumit tip temperamental, prezenţa emoţiilor poate fi stabilită, dar niciodată în mod total.  Emoţiile se caracterizează prin aceea că sunt însotite în mod obligatoriu de unele manifestări viscerale şi somatice.

Astfel, bătăile inimii se accelerează, presiunea sanguină se măreşte, apar fenomene vaso-dilatatorii sau vaso-constrictorii, respiraţia devine mai rapidă şi mai sacadată, se dereglează emisiunea de sunete – tremurul vocii –, salivaţia se diminuează, muşchii scheletici se contractă sau se relaxează subit.  Fiind fenomene dirijate de instanţele subcorticale, ele se dezlănţuie în mod automat şi nu pot fi stăpânite de voinţă decât în măsură foarte mică.  Surescitarea aceasta subcorticală, provoacă, pe cale de conseconţă, şi o dereglare în funcţiile de ideaţie şi în cele memoriale.

Fenomenul este foarte des întâlnit şi în viaţa de toate zilele în situaţia de examen, de exemplu, uităm adesea lucruri esenţiale şi verbalizăm într-un mod neobişnuit.

Printre multe forme de dereglarea enumerate mai sus trebuie amintită şi dereglarea timpului de latenţă sau a timpului de reacţie.

Pentru problema în discuţie, are importanţă faptul că în stările emoţionale, mai ales timpul de latenţă se măreşte. Tiberiu Bogdan, în lucrarea„Probleme de psihologie judiciară“ arată că lucrurile se petrec, în cazul aplicării acestei tehnici la învinuiti, astfel: se dau subiecţilor circa 100 de cuvinte – stimuli verbali –,dintre care multe sunt„neutre“, altele „afectogene“ şi li se cere ca la fiecare stimul să răspundă cu primul cuvânt care le vine în minte.

Se observă că la cuvintele„neutre“ reacţia este promptă şi logică, iar la cuvintele„afectogene“ timpul de reacţie se lungeşte.

Cuvintele afectogene sunt constituite din stimuli care au o legătură directă sau indirectă cu infracţiunea. De exemplu, s-a observat că la cuvinte precum cinste, libertate, cartuş – reacţia întârzie şi că adesea asociaţia este nelogică – de exemplu pădure, gheaţă –, şi că subiectul adesea repetă stimulul afectogen pentru a câştiga timp.

În esenţă, pe un fond general de tensiune psihică specifică anchetei pot apărea la cel audiat manifestări cu grad crescut de intensitate, ceea ce reprezintă un indiciu de simulare sau de disimulare a adevărului. Atunci când sunt comunicate prin limbaj, simularea sau disimularea adevărului îmbraca forma minciunii.

Un ofiţer de urmărir penală cu o bogată experienţă practică, bun cunoscător al psihologiei învinuitului, poate sesiza cu destulă exactitate momentele de dificultate, de creştere a tensiunii psihice la persoanele nesincere.  Încercarile de simulare sau disimulare conturează o a doua grupă de probleme psihologice alături de emoţii, tipice momentului ascultării.  Omul este capabil să-şi ascundă(disimuleze) acţiunile sale, el poate contraface (simula) realitatea.

Dintre modurile de simulare ori disimularea transpuse şi sub formă verbală – de minciună – învinuitii sau inculpaţii apelează de cele mai multe ori la următoarele:

- refuzul de a vorbi sau de a recunoaşte faptele care li se impută;

- invocarea imposibilităţii de a-şi aduce aminte;

- prezentarea de alibiuri;

- recunoaşterea unor fapte minore, în scopul disimulării celor importante;

- simularea nebuniei;

- încercari de automutilare etc.

Deseori, în faţa organelor de procuratură, dar mai ales a instanţelor, inculpaţii îsi retrag declaraţiile făcute anterior, pe motivul obţinerii acestora prin presiuni, prin intimidare.

De aceea detectarea comportamentului simulat, al camuflajului este de cea mai mare importanţă pentru organul judiciar.

Pe parcursul interogării învinuitului se manifestă din plin capacitatea ofiţerului de urmărire penală de a utiliza cunoştinţele din domeniul psihologiei. De fapt, această activitate poate fi definită ca un dialog, realizarea constructivă a căruia poate să contribuie la soluţionarea corectă a cauzei penale. Particularităţile psihologice ale acestui dialog:

- frecvent conţine în sine germenele conflictului, care nu s-a epuizat odată cu evenimentul infracţiunii şi care rezultă din scopurile diferite ale ofiţerului de urmărire penală şi ale învinuitului;

- se realizează în conformitate cu Codul de procedură penală, este strict reglamentat, atribuindu-i ofiţerului de urmărire penală penal funcţia de dirijor, dar oferindu-i şi învinuitului anumite drepturi care nu pot fi neglijate;

- învinuitul împartaseste starea emoţională de constrîngere, fapt care condiţionează o tensionare internă şi poate duce la acutizarea conflictului şi la dificultăţi în realizarea unui contact psihologic;

- rezultatele interogării sînt fixate în procesul-verbal, ambele părţi purtînd responsabilitate de calitatea acestuia.

Anumite particularităţi psihologice ale învinuitului pot influenţa caracterul interogatooriului:

- atitudinea faţă de cercetarea penală şi de ofiţerul de urmărire penală: avînd caracter pozitiv pot contribui la crearea unei atmosfere de colaborare reciproc avantajoasă; negativ - pot acutiza conflictul şi provoca dificultăţi pe parcursul interogatoriului;

- evaluarea informaţiei pe care urmează să o ofere, conştiinţa de faptul că aceasta va influenţa soarta lui de mai departe;

- conţinutul intereselor - de a contribui la facilitarea urmăririi penale, în aşa fel denotînd dorinţa de colaborare sau de a se împotrivi, a ascunde informaţia pe care o posedă;

- încordarea psihică provocată de intenţia de a afla volumul informaţiei de care dispune ofiţerul de urmărire penală, orientările lui, de a-şi stabili un mod de comportament favorabil situaţiei în care s-a pomenit.

Ofiţerul de urmărire penală este preocupat de următoarele probleme:

- cercetarea conduitelor învinuitului în scopul aprecierii atitudinii lui faţă de cercetare şi în genere - de infracţiunea comisă;

- încercarea de a-l orienta pe învinuit spre o atitudine de colaborare;

- folosirea unor metode psihologice, care i-ar facilita celui anchetat procesul reconstituirii informaţiei.

Interogatoriul debutează cu stabilirea identităţii învinuitului, aducerea la cunoştinţă a ordonanţei de punere sub învinuire, explicarea conţinutului ei şi a drepturilor persoanei interogate.  Mai apoi ofiţerul de urmărire penală întreaba dacă învinuitul recunoaşte învinuirea ce i se aduce, ascultă declaraţiile lui asupra conţinutului învinuirii, dacă este necesar, adresează întrebari.

Aceste prime acţiuni procesuale pot determina, prin realizare corectă, începutul unui contact psihologic al ofiţerului de urmărire penală cu persoana anchetată, contact care se poate transforma în colaborare reciproc avantajoasă. Trebuie să se ţină cont şi de anumite particularităţi ale stării psihologice a învinuitului. Procedura de punere sub învinuire, cu atît mai mult de arestare preventivă, duce la dezorganizări în structura afectivă şi volitivă a celui anchetat, el este tensionat, reactiv, se confruntă cu starea de nelinişte, alarmă, frică. Totodată trebuie să se ţină cont şi de confuzia logică, care afectează personalitatea celui supus anchetei.

Ţinînd cont de aceste particularităţi, ofiţerul de urmărire penală poate contribui la organizarea eficientă a interogării. În cazul infractorilor situaţionali el trebuie să realizeze acţiuni de informare asupra caracterului învinuirii şi modelele de comportament, care i-ar facilita învinuitului soarta de mai departe: recunoaşterea sinceră a vinei, contribuirea printr-un comportament adecvat la cercetare. Atunci cînd se realizează interogatoriul unor criminali de carieră, profesionali, trebuie să chibzuiască bine asupra caracterul întrebarilor, să opereze cu informaţie adunată pe parcursul urmăririi penale, creînd imaginea unui specialist competent, sincer, care dispune de probe suficiente pentru a demonstra vinovăţia. De fapt, asemenea categorii de infractori decid pozitiv asupra colaborării doar atunci, cînd conştientizeză lipsa unei alte soluţii, caută varianta mai plauzibilă, recunoscînd doar atît, cît, după părerea lor, cunoaşte anchetatorul.

Se recomandă de a anticipa interogatoriul cu ascultarea relatării libere a persoanei anchetate. Pe parcursul ascultării ofiţerul de urmărire penală analizează informaţia, depistează momentele de ezitare, contradicţiile, urmăreşte comportamentul afectiv al anchetatului, selectează momentele tactice potrivite. Întrebarile trebuie să se orienteze asupra conţinutului expus confuz, incomplet, contradictoriu.  Dacă acestea sînt formulate corect, pot duce la amplificarea confuziei afectiv-volitive şi la afirmarea primară a deciziei de recunoaştere.  Conţinutul celor relatate este înregistrat (stenografiat, înscris audio), fixat în procesul-verbal, prezentat spre citire şi semnare de către învinuit.

Ofiţerului de urmărire penală poate utiliza şi alte metode de realizare a contactului psihologic:

- cunoştinţele despre personalitatea învinuitului, interesele, problemele, motivaţia lui, anumite evenimente biografice, utilizarea cărora într-o atmosferă de sinceritate poate provoca un sentiment de încredere, cu încarcatura afectivă pozitivă;

- capacitatea de a-l trata empatic pe învinuit, de a-i întelege starea psihologică;

- recurgerea la o manieră de comportament care ar vorbi despre calităţile umane, dar şi de profesionalism, atitudine neprezumptivă, obiectivă.

Pe parcursul urmăririi penale ofiţerul de urmărire penală poate utiliza anumite metode de influenţă psihologică, care nu vin în dezacord cu cerinţele legii procesual penale.

Metoda convingerii. Are forma unei influenţe verbale, care ţine cont de sentimentele, trăirile învinuitului, ajutîndu-i să-şi aprecieze corect comportamentul, să-şi înteleaga vina. Pentru a o utiliza corect este nevoie de o cunoaştere amplă a trăsăturilor de personalitate ale persoanei anchetate, de realizarea unei atmosfere de întelegere şi de folosirea unei situaţii favorabile. În cazul unui infractor recidivist, aceasta se poate prezenta în forma unei confuzii, rezultate din depistarea de către anchetator a erorilor, contradicţiilor în informaţia relatată, folosirea unor fapte bine cunoscute, care pot distruge modelele eronate, stabilite de către anchetat, atunci cînd anchetei e supus un infractor ocazional - în momentul cînd s-a realizat pe deplin contactul psihologic. Formularea propunerii de recunoaştere a vinei trebuie să conţină argumente bine chibzuite, capabile să provoace trăirile afective aşteptate de către ofiţerul de urmărire penală. Iată cum se prezintă modelul utilizăriii metodei convingerii:

- determinarea unui scop al interogatoriului, care poate fi realizat prin colaborarea cu învinuitul (în cazul cînd aceste este dispus să contribuie la realizarea urmăririi penale);

- ascultarea relatării libere a învinuitului, analiza viziunilor lui asupra infracţiunii, atitudinilor faţă de urmărirea penală, anchetă, ofiţerul de urmărire penală;

- cercetarea cadrului de reprezentări, pe care învinuitul le posedă referitor la competivitatea ofiţerului de urmărire penală, orientarea propriului comportament pe parcursul procesului;

- prezentarea de argumente, care prin forţa lor de convingere pot influenţa asupra reprezentărilor vechi, forma altele noi şi trezi trăiri şi sentimente de altă natură;

- influenţa în scopul reviziurii opiniilor, atitudinilor, folosind contradicţia dintre motivaţia, orientările vechi spre un comportament criminal şi sentimentul nou de culpabilitate, regret.

Metoda convingerii are efectul scontat atunci, cînd învinuitul îl tratează pe ofiţerul de urmărire penală ca pe o persoană obiectivă, competentă, sinceră, care intenţionează să realizeze o cercetare în conformitate cu cerinţele legii, identificînd toate circumstanţele: agravante şi atenuante. Frecvent ofiţerul de urmărire penală, după propunerea dată învinuitului de a-şi recunoaşte vina, trebuie să-i ofere timp pentru luare a deciziei.  Sînt inutile, iar uneori chiar dăunătoare, frazele de felul: «Relataţi adevărul ca să vă eliberaţi de povara pe care o purtaţi», «Amintiţi-vă că sînteţi om», etc. Convingerea trebuie să se fundamenteze pe fapte, date posedate de către ofiţerul de urmărire penală, pe imaginea lui de om care intenţionează să-i acorde învinuitului ajutor. Se ţine cont şi de particularităţile de vîrstă, sex, socio-profesionale, de interesele, trebuinţele principale ale învinuitului.

Metoda influenţei indirecte se fundamentează pe prezentarea unor dovezi, probe verbale sau materiale convingătoare, cu capacitatea de a modifica cardinal situaţia din timpul interogării, trezind sentimentul de eşec al persoanei anchetate şi provocînd dorinţa de a relata faptele ascunse. Informaţia prezentată de ofiţerul de urmărire penală trebuie să fie cît mai veridică. Modelul metodei date prevede:

- elaborarea tacticii de influenţă, reieşind din caracterul informaţiei ascunse şi al argumentelor pe care le posedă ofiţerul de urmărire penală;

- alegerea momentului potrivit - a situaţiei de confuzie, indecizie, şovăială a învinuitului;

- prezentarea dovezilor, probelor se face indirect, ofiţerul de urmărire penală nu trebuie să afirme sau să nege ceva, ci doar să adreseze întrebari care cer un răspuns fără de echivoc;

- informaţia prezentată de ofiţerul de urmărire penală trebuie să fie cît mai convingătoare.

Metoda stimulării morale, potrivită în cazul infractorilor ocazionali, se fundamentează pe cunoaşterea personalităţii învinuitului de către ofiţerul de urmărire penală, a intereselor lui, a unor merite, operînd cu trebuinţele, cu oferirea unei alte perspective. Constă în explicarea tuturor aspectelor cercetării şi anchetei, a rolului pozitiv al recunoaşterii sincere a vinei şi comportamentului de colaborare cu ancheta.

În literatura psihologic-judiciară sînt descrise şi un şir de procedee tactice de ascultare a învinuitului[19]. Sînt tactici cunoscute şi utilizate pe larg în practica cercetării penale.

Folosirea lor este diferită în situaţiile de colaborare a învnuitului cu organelle de urmărire penală şi de conflict dintre părţi. În cadrul realizării interogatoriului unei persoane care urmăreşte aceleaşi scopuri precum ofiţerul de urmărire penală, dar din anumite considerente de ordin psihic nu poate oferi informaţia necesară, pot fi utilizate tacticile:

- tactica amintirii prin contingenţă: utilizarea asociaţiilor verbale, crearea unor asociaţii prin evocarea imaginilor sau chiar folosirea unor obiecte, situaţii cu capacitatea de a reactiva informaţia conţinută în memorie;

- amintirea prin asemănare sau prin contrast: constă în provocarea de stări afective similare sau diferite decît cea din timpul cercetat, capabire de a reactiva informaţia;

- ascultarea repetată constă în cerinţa de a repeta relatarea despre anumite fapte, împrejurari, amănunte la intervale diferite de timp.  Contradicţiile, erorile, care inevitabil pot apărea, demonstrează netemeinicia informaţiei false;

- ascultarea sistematică se foloseşte în cazul infractorului ocazional, sincer, care doreşte să colaboreze cu ancheta, dar are anumite dificultăţi în reproducerea evenimentului, precum şi în al celui nesincer, obligîndu-l să explice toate amănuntele. Acest procedeu prevede clarificarea sistematică a tuturor aspectelor, în care scop i se adresează întrebari.

Alte tactici pot fi folosite în situaţiile de conflict latent, iarr uneori chiar manifestat.

Folosirea întrebarilor de detaliu în scopul obţinerii unor amănunte referitoare la diferite împrejurari ale infracţiunii şi demonstrării netemeiniciei ascunderii informaţiei, formării imboldului de a renunţa la negarea vinei. Este o tactică potrivită în cazul infractorilor de carieră, recidivişti, care îsi pregătesc din timp şi atent declaraţiile, dar pot comite anumite erori şi inconsecvvenţe logice.  Anume aceste contradicţii în relatare pot fi folosite de către ofiţerul de urmărire penală, pentru a determina recunoaşterea şi colaborarea cu învinuitul.

Ascultarea încrucisata constă în crearea unei situaţii de ofensivă a învinuitului, de «apărare» de doi sau mai mulţi ofiţeri de urmărire penală, care-i adresează întrebari alternativ, într-un ritm alert, lipsindu-l de posibilitatea de a-şi pregăti răspunsurile mincinoase. Dezavantajul acestui procedeu: poate deruta persoanele cu anumite probleme ale afectivităţii şi voinţei, sugestibile, conformiste. Iată de ce e nevoie ca ofiţerii de urmărire penală să posede perfect aspectele cauzei şi tehnica de comunicare.

Tactica complexului de vinovăţie (asemănătoare metodei stimulării morale) se foloseşte în cazul persoanelor sensibile, trezindu-se sentimentul culpabilităţii.

Folosirea probelor de vinovăţie - în cazul persoanelor nesincere, cu antecedente penale, a infractorilor de carieră, provocînd nesiguranţă şi trezind imboldul de recunoaştere a vinei şi de oferire a unei informaţii adevărate.

Procedeul justificării timpului critic constă în relatarea minuţioasă a tuturor evenimentelor de pînă la, din timpul şi de după infracţiune.  Informaţia este verificată, oferindu-i ofiţerului de urmărire penală posibilitatea de a depista momentele de nesinceritate. În cazul unei ascultări repetate se vor cere explicaţii asupra inexactităţilor, determinîndu-l spre recunoaşterea faptului.

Ascultarea unui învinuit despre activitatea altor participanţi la infracţiune se foloseşte în cadrul cercetării crimei comise în grup.  Procedeul permite depistarea verigii slabe în structura grupului.

2. Ascultarea părţii vătămate

Interogarea părţii vătămate are ca scop stabilirea circumstanţelor:

- referitor la perioada de pînă la infracţiune, caracterul raporturilor dintre victimă şi învinuit, particularităţile conflictului, în cazul cînd acesta a precedat infracţiunea;

- cu privire la evenimentul infracţiunii (timpul, locul, succesiunea acţiunilor persoanelor prezente, atît ale învinuitului, cît şi ale părţii vătămate, martorilor), la înfatisarea învinuitului şi a martorilor, armele sau alte mijloace folosite în comiterea delictului;

- care caracterizează consecinţele infracţiunii.

Ofiţerul de urmărire penală trebuie să ţină cont de starea victimei, tensiunea psihico-afectiă provocată de acţiunile infractoriale, confuzia cognitivă şi volitivă, anumite legităţi ale memoriei: întiparirii, păstrării şi reactivării informaţiei. De regulă, în primele ore de după infracţiune victima se află într-o stare de şoc afectiv, conştiinţa ei trece prin momente de confuzie, procesele logice sînt afectate de inerţie. Iată de ce se recomandă repatarea interogării după o anumită perioadă, care nu trebuie să depăşescă intervalul de 48 de ore, secvenţă de timp în care va avea loc o organizare afectiv-volitivă, cognitiv-logică şi nu se vor şterge din memorie cele mai importante detalii. Interogarea a doua provoacă fenomenul reminescenţei - reconstituirea mai deplină şi mai adecvată a evenimentului.

Realizarea contactului psihologic cu victima este o sarcină nu mai puţin dificilă pentru ofiţerul de urmărire penală. Comportamentul firesc, empatic, tratarea corectă, atentă, asigurarea securităţii părţii vătămate pot facilita procedura interogării.

3. Ascultarea martorilor

Mărturiile se prezintă ca probe deosebit de importante în procesul penal. Ofiţerul de urmărire penală poate stabili cu ajutorul martorilor mai multe detalii cu pondere pentru proces: cine, unde şi cînd a săvîrşit infracţiunea, care a fost motivaţia acţiunilor infracţionale şi rolul victimei în structura acţiunii delincvente, ce circumstanţe obiective şi subiective au provocat delictul etc. Deoarece într-un capitol separat au fost analizate principalel aspecte psihologice ale martorului şi mărturiei judiciare, ne vom opri mai detaliat la caracterizarea acţiunilor ofiţerului de urmărire penală.

Prima condiţie a căpătării unei mărturii veridice şi complete constă în formularea corectă a întrebarilor. шinîndu-se cont de sugestibilitatea persoanelor chemate în instanţa de anchetă, determinată de caracterul neobişnuit al situaţiei, rolului, cerinţelor pentru martor, precum şi de conformismul rezultat din statutul juridic al lui, trebuie să fie formulate întrebari care n-ar conţine în structura lor o posibilă variantă a răspunsului, concrete, cu referinţă la anumite detalii şi momente ale infracţiunii.  Reconstruirea evenimentului infracţiunii trebuie să decurgă sub formă de dialog constructiv, în care o întrebare trebuie să ceară confirmarea răspunsului precedent, completarea cu noi detalii a informaţiei.

Cea de a doua - în stabilirea atitudinii martorului faţă de părţile implicate în proces, de instanţa de anchetă şi anchetator, precum şi de sistemul de drept în general. Se cunoaşte bine că infractorii profesionali, recidivişti refuză să depună mărturii, colaborarea cu organele de drept fiind condamnată în lumea criminală, deci ei se vor eschiva de la întrebari, vor dezorienta cercetarea. La fel se prezintă şi persoanele anxioase, cuprinse de frica unei posibile răzbunări sau, cel puţin, a uor neplăceri.

Trebuie să se ţină cont de starea în care se afla martorul în timpul infracţiunii, de interesul pe care l-a manifestat faţă de eveniment.  Mărturia va fi eronată, dacă în timpul infracţiunii martorul se afla în stare de beţie, era captivat de alte momente mai importante, a fost cuprins de spaimă, groază, sau mînie.

Se prezintă ca ceva deosebit interogarea victimelor şi martorilor minori. Pe parcursul procedurii interogării trebuie să se ţină cont de particularităţile de vîrstă, care influenţează procesele cognitive, afectivitatea şi voinţa minorilor.

Cu toate că în anumite circumstanţe sînt interogaţi copiii de vîrstă preşcolară, mărturiile lor sînt foarte incomplete, afectate de capacităţile limitate ale gîndirii, recurgerea frecventă la imaginaţie, sugestibilitate, dependenţă de opiniile celor maturi.  Interogarea copiilor de această vîrstă trebuie să dureze nu mai mult de 15-20 de minute - timp în care poate fi menţinută atenţia preşcolarului. În strucutra interogării îsi pot găsi loc anumite elemente de joc - determinarea culorilor după anumite tabele, numirea obiectelor, numărarea lor. Întrebarile trebuie să fie formulate cît mai simplu, răspunsurile - ascultate atent, comentate cu fraze de aprobare şi de laudă.

Copiii de vîrstă şcolară mică (6/7-10/11 ani) posedă anumite aptitudini de analiză logică, experienţă cognitivă şi social-relaţională, dar mai sînt captivaţi de detaliile neimportante, dar pe care le consideră mai interesante, înlocuiesc golurile din memorie cu reprezentări imaginare. Iniţial se recomandă realizarea unei discuţii cu caracter neutru, pentru a-i oferi copilului posibilitatea de a face cunoştinţă cu locul şi persoanele noi. Mai apoi i se oferă posibilitatea de a povesti tot ce cunoaşte. Pe parcurs se trece treptat la dialog, fără a-l întrerupe pe minor cînd descrie un moment, chiar dacă vorbeşte de detalii nesemnificative.

Adolescenţii posedă capacităţi cognitive dezvoltate, profil social şi moral aproape definitivat, sentimentul responsabilităţii, experienţă, aptitudini de analiză logică. Totodată ei mai dau dovadă de conformism, dependenţă de grup, dorinţă de afirmare, care pot influenţa caracterul mărturiei, ducînd la erori involuntare.

Pedagogul sau psihologul, prezent la interogare în calitate de consultant, contribuie la realizarea contactului psihologic, îi ajută ofiţerului de urmărire penală să formuleze întrebarile, îi facilitează minorului procesul de reconstituire a informaţiei.