Sinceritatea declaraţiilor celor ce compar în procesul penal în diverse calităţii, mai cu seamă ale celui ce urmează a suporta consecinţele faptei săvârşite reprezintă, alături de fidelitate, o însusire fără de care acestea nu pot fi aşezate la baza convingerii organelor juridice.
Sinceritatea sau nesinceritatea învinuitului poate fi deprinsă din conţinutul intrinsec al declaraţiilor sale precum şi din raportarea acestora la celelalte mijloace de informare existente în cauză. De asemenea, încercarea de disimulare poate fi descoperită pe cale logică, prin relevarea caracterului contradictoriu al declaraţiilor, prin adoptarea celei mai adecvate linii tactice de interogare care uzând din plin de elementul surpriză poate zădărnicii sistemul defensiv al învinuitului sau inculpatului. Tot astfel, nesinceritatea poate fi pusă în evidenţă pe calea observării atente a comportamentului expresiv, mimic, a reacţiilor involuntare, a gesturilor, a trăsăturilor şi coloritului feţei, care au valoarea unor indicii ce dezvăluie încercarile de inducere în eroare. Această din urmă modalitate de apreciere a sincerităţii sau nesincerităţii întemeiata pe observarea directă a acelor manifestări ce ţin de comportamentul aparent al emoţiei oferă, uneori, posibilitatea descoperirii simulării. Dar, dacă există o anumită experienţă în domeniul vieţii infracţionale, datorită unei capacităţi sporite de autocontrol a manifestărilor exterioare ale comportamentului simulat, relevarea disimulării e imposibilă. Acestor mijloace, să le spunem clasice, de apreciere a sincerităţii sau nesincerităţii declaraţiilor învinuitului sau inculpatului, li s-au adăugat, în ultimele decenii, unele psihofiziologice ce însotesc emoţia în stare de simulare mai exact în situaţia de falsificare a adevărului, printr-o exprimare verbală: minciuna. Este vorba de înregistrarea pe cale obiectivă, cu ajutorul unor aparate speciale de tip poligraf, a modificărilor fiziologice ale organismului, provocate de diverse stări emoţionale ce însotesc simularea.
Care este fundamentul ştiinţific al tehnicii poligraf de constatare obiectivă a stărilor emoţionale tipice disimulării adevărului?
Starea emoţională sub stăpânirea căreia se află făptuitorul în momentul săvârşirii infracţiunii înregistreaza adeseori, o adevărată recrudescenţă în momentul chemării sale în faţa organelor judiciare în vederea ascultării, stare determinată de conştientizarea pericolului la care ar putea fi expus în cazul dovedirii învinuirii aduse.
Încercarea de disimulare atitudine tipică celui ce nu şi-a conformat conduita imperativelor impuse de legea penală – reclamă un efort voluntar ce declanşează stări emoţionale, unele supuse observaţiei directe, altele perceptibile indirect, prin depistarea reacţiilor psihologice. Fie că este stăpânit de o emoţie 55 violentă, fie de o emoţie de intensitate modestă, stările emoţionale sunt întotdeauna însotite de anumite modificări fiziologice reflexe ce se declanşează automat şi scapă posibilităţilor de cenzurare ale subiectului.
Constituie indicatori fiziologici ai conduitei simulate, ce pot fi puşi în evidenţă cu ajutorul tehnicii poligraf: modificările cardiovasculare în componentele sale şi ritmul pulsului, creşterea tensiunii arteriale, modificări electrice în piele, însotita de intensificarea activităţii glandelor sudoripare, modificarea caracteristicilor normale ale respiraţiei, modificarea activităţii electrice a scoarţei cerebrale în evidenţă cu ajutorul electroencefalogramelor. Acestor reacţii neurovegetative le corespund modificări ce ţin de comportamentul aparent al emoţiei, de reacţiile exterioare ale organismului, manifestate în limbajul vorbit sau cel gestual, în activitatea de mişcare a membrelor sau a corpului, în expresivitatea feţei, manifestări supuse observaţiei directe.
Încercarea de discriminare a disimulării întemeiata numai pe observarea directă a comportării persoanei, a emoţiei exteriorizate, deşi necesară, se dovedeşte a fi suficientă, deoarece expresivitatea emoţională, raportată întotdeauna la personalitatea celui ascultat, se înscrie într-o gamă destul de largă, fiind dependentă de sensibilitatea individului, de capacitatea sa de autocontrol.
Dacă în cursul dialogului dintre organul judiciar şi cel presupus a fi autorul faptei tăgăduirea adevărului este posibilă, nu acelaşi lucru este posibil în sfera reacţiilor neurovegetative, unde autocontrolul voluntar rămâne ineficient. Cu ajutorul tehnicii poligraf emoţia poate fi surprinsă şi în împrejurari critice, adică şi atunci când individul nu pare, nu vrea să arate a fi emoţionat. Persoana aflată în situaţia de a simula ceva, chiar dacă este deosebit de interesată în aceasta, nu va putea ocoli şi emoţia însotitoare, care îl poate demasca. De aceea, atunci când detectarea comportamentului simulat prezintă o evidentă importanţă socială – este cazul simulării frecvent întâlnite în procesul penal –, se apelează la cel mai sigur procedeu de detecţie – sondarea simulării prin indicatori fiziologici, mai cu seamă a celor ce evidenţiază comportamentul inaparent.
Aparatul frecvent utilizat în vederea detectării simulării în procesul judiciar este poligraful de concepţie – Reid, impropriu denumit „detectorul de minciuni“ deoarece acesta nu înregistreaza minciuna ca atare, ci modificările fiziologice ale organismului în timpul variatelor stări emoţionale, care însotesc simularea.
De altfel, „detectorul de minciuni“ nu constituie un dispozitiv anume creat pentru studierea simulării, ci este de fapt un poligraf cu mai multe canale pe care se înregistreaza activitatea concomitentă a unor indicatori fiziologici: tensiunea arterială, puls şi respiraţie, reflexul galvanic al pielii, iar la unele tipuri, presiunea musculară exercitată de braţele şi picioarele celui examinat. Toate aceste modificări fiziologice sunt oglindite în diagrama rezistenţei electrotermice. Aceşti indicatori fiziologici sunt înregistrati simultan cu ajutorul unor peniţe inscriptoare, pe o bandă de hârtie care se rulează continuu. Pentru a se reduce la minim factorii de risc, testarea la poligraf este completată cu tehnica detectării stresului emoţional in voce şi tehnica stresului psihologic în înscris.
Folosirea paralelă a acestor mijloace ştiinţifice de examinare asigură, pe de o parte, posibilitatea completări şi verificării reciproce a rezultatelor obţinute pe căi diferite, iar pe de altă parte, reduce considerabil posibilităţile de eroare în cazul folosirii lor izolate.
- a) Detectorul de stres emoţional în voce (P. S.E.), realizarea tehnică relativ recentă, reprezintă un dispozitiv special care detectează şi transcrie pe diagramă caracteristicile ce marchează emoţia în voce şi în vorbire, determinată de disimularea adevărului (tremuratul fiziologic al vocii).
Aparatul pentru detectarea efectelor emoţiei asupra scrisului constituie o anexă a poligrafului ce serveşte la transcrierea pe diagramă a stresului psihologic manifestat în scris, punând în evidenţă modificările provocate de stările emoţionale asupra următoarelor caracteristici ale scrisului: timpul de latenţă, durata răspunsurilor, presiunea scrisului.
Testarea cu ajutorul poligrafului poate fi întregita cu o seamă de alte mijloace tehnice de examinare, cum ar fi1: înregistrarea magnetică, înregistrarea pe bandă video-magnetică, protecţia unor imagini legate de fapta săvârşită în vederea depistării reacţiilor psihofiziologice ale persoanei examinate faţă de stimuli vizuali cu încarcatura afectogenă.
Organizarea şi etapele examinării
Testarea la poligraf presupune existenţa unui cadru material adecvat, adică a unei încaperi anume amenajate care să asigure condiţii optime acestui gen de examinare. Astfel, încaperea trebuie să fie izolată fonic adică ferită de anumite fenomene sonore perturbatoare. De asemenea, camera în care se realizează testarea trebuie să fie sobru mobilată şi tapetată, să nu conţină ornamente, tablouri ori alte obiecte care ar putea distrage atenţia persoanei examinate sau care ar putea constitui un prilej de evaziune psihologică. Apoi, încaperea trebuie să aibă o ventilaţie adecvată şi o temperatură constantă, confortabilă, iar dispozitivele de iluminare să asigure o lumină difuză. Pentru a se înlatura erorile de interpretare a diagramelor, persoana trebuie supusă unui examen complex (medical, neuropsihiatric, şi psihologic), integritatea stării psihice şi fiziologice a subiectului constituind o condiţie indispensabilă a testării poligrafice.
Tot astfel, persoana ce urmează a fi examinată nu trebuie să fi fost ascultată anterior în calitate de învinuit sau inculpat deoarece reacţiile sale pot fi influenţate de întrebarile sau răspunsurile date în cursul audierii. Cu alte cuvinte, această formă de examinare nu trebuie să reprezinte soluţia extremă la care să recurgă după ce au fost epuizate celelalte posibilităţi de investigare. În fine, 57 deoarece testarea presupune cooperarea subiectului, examinarea la poligraf nu se poate realiza fără acordul persoanei.
Testarea propriu-zisă este precedată de convorbirile pre-test, în cursul cărora se face instructajul subiectului, în vederea pregătirii sale pentru examinare. Examinatorul va consemna conţinutul convorbirilor purtate în această etapă premergătoare testării propriu-zise şi va urmări, totodată, atent, comportarea, atitudinea acestuia, mişcarea ochilor, mişcările corpului, promptitudinea răspunsurilor. În raport de natura cauzei, convorbirile pre-test trebuie să dureze atât cât este necesar examinatorului să facă observaţii utile asupra subiectului şi să formuleze întrebarile testului. O astfel de discuţie nu trebuie prelungită, pentru a nu îngadui subiectului să se elibereze de sub starea de tensiune şi drept consecinţă să nu mai reacţioneze sensibil cu ocazia examinării.
În cursul acestei convorbiri examinatorul va explica într-un limbaj accesibil celui examinat, principiile de funcţionare a aparatului, fundamentul ştiinţific al acestei examinări, prin aceasta urmărindu-se un îndoit efect psihologic: dacă cel examinat este nevinovat, explicaţiile date au menirea de a înlatura orice temere la gândul că aparatul i-ar putea pricinui suferinţe fizice sau alte consecinţe nedorite; dacă cel examinat este vinovat, explicaţiile date vor spori temerile sale la gândul că va putea fi descoperit. Întradevar, uneori poligraful îsi face simţită utilitatea practică înainte de a fi fost pus în funcţiune, deoarece unii infractori îsi recunosc vinovăţia chiar numai auzind că vor fi supuşi acestui procedeu, pe care îl consideră infailibil. Aşadar, utilizarea poligrafului e de natură a asigura un ascendent psihic asupra celui testat, mai cu seamă atunci când subiectul este nevinovat de săvârşirea infracţiunii cei se pune în sarcină. În cursul convorbirilor pre-test examinatorul trebuie să se situeze pe o poziţie de strictă obiectivitate, să adopte o atitudine rezervată atât faţă de sinceritate, cât şi faţă de nesinceritatea subiectului. Astfel, celui examinat nu i se poate aduce învinuirea de a fi săvârşit infracţiunea deoarece, dacă este nevinovat, o asemenea acuzaţie poate avea drept consecinţă denaturarea reprezentărilor poligrafului. De asemenea, discuţiile pre-test nu trebuie să constituie pentru cel examinat un prilej de a se lansa în fel şi fel de explicaţii privind cauza în legătură cu care este examinat sau a furniza date menite a-l disculpa, deoarece persoana nesinceră, căreia i s-a oferit o asemenea posibilitate, se poate elibera, într-o anumită măsură, de sub influenţa tensiunii emoţionale, ceea ce poate avea drept consecinţă mai anevoioasa detectare a minciunii. După ce s-a obţinut acordul persoanei de a fi testată, aceasta va fi instruită cu privire la modul de comportare în timpul examinării, recomandându-i-se să stea relaxat în fotoliu (cu spatele drept, cu picioarele întinse şi uşor desfăcute, sprijinite complet de duşumea, privirea orientată înainte), să fie atentă la întrebarile puse, la care va trebui să răspundă cu „Da“ sau „Nu“. De asemenea, i se atrage atenţia că după testare poate da explicaţiile pe care le consideră necesare.
Subiectul este instalat la poligraf astfel: tubul pneumograf este ataşat în jurul toracelui sau abdomenului, manşonul de tensiune arterială este fixat la unul din braţe, iar electrozii sunt aşezaţi pe suprafaţa palmei ori la degete. După ce sa verificat exactitatea funcţionării aparatului se procedează la testarea propriuzisă, adică la formularea întrebarilor şi la precizarea ordinei în care vor fi adresate. Acesta reprezintă momentul decisiv pentru obţinerea unui diagnostic exact, momentul în care nivelul de instruire, experienţa, iscusinţa şi probitatea profesională ale operatorului poligraf îsi spun din plin cuvântul. În această privinţă reputaţii examinatori poligraf John E. Reid şi Fred E. Iuban precizează că deşi tehnica poligraf beneficiază în prezent de câteva tipuri perfecţionate de asemenea aparate, ceea ce îngaduie specialistului posibilitatea unei opţiuni între un tip sau altul, „cel mai important factor implicat în utilizarea oricărui fel de aparat îl constituie capacitatea, experienţa şi integritatea examinatorului însusi“. Pe baza cunoaşterii datelor referitoare la împrejurarile în care fapta a fost săvârşită precum şi a celor ce conturează personalitatea celui ce urmează a fi examinat, se procedează la elaborarea testelor, adică a întrebarilor prin a cărora adresare se urmăreşte a se stabili dacă subiectul este sau nu implicat în infracţiunea cercetată.
La întrebarile formulate concis şi în termeni exacţi trebuie să se obţină un răspuns net, afirmativ sau negativ, cu alte cuvinte să se răspundă numai cu „Da“ sau „Nu“.
Testele conţin următoarele categorii de întrebari:
- întrebari neutre, nerelevante, fără nici o legătură cu cauza, a căror finalitate este atenuarea tensiunii emoţionale. Întrebarile nerelevante trebuie să se refere la împrejurari a căror existenţă este certă şi nu probabilă; prin adresarea acestora se urmăreşte a se stabili reacţiile normale ale persoanei în condiţii de test.
- întrebari relevante, cu încarcatura emoţională, nemijlocit legate de fapta cercetată.
- întrebari de control ale căror răspunsuri vor servi drept termen de comparaţie cu răspunsurile la întrebarile relevante. Întrebarile de control trebuie să se refere la o activitate infracţională apropiată ca natură cu cea care face obiectul cercetării, întrebari la care după toate probabilităţile, subiectul nesincer va minţi.
După ce a fost alcătuit chestionarul care cuprinde până la zece întrebari, acestea vor fi intercalate şi aduse la cunoştinţă subiectului în următoarea ordine: mai întâi întrebarile relevante, apoi cele de control şi în cele din urmă întrebarile irelevante pentru a i se înlatura temerea că I se vor adresa întrebari referitoare la alte aspecte şi totodată pentru a exista garanţia că au fost pe deplin întelese. Întrebarile, adresate la intervale de timp variind între 10 şi 20 de secunde, trebuie rostite pe un ton egal, fără inflexiuni ale vocii sau accentuări ale unor termeni sau expresii. Fiecare integramă este notată pe diagramă cu numărul corespunzător celui înscris în chestionar. Răspunsul afirmativ sau negativ este 59 marcat pe diagramă cu semnele plus (+) sau minus (–) ori cu alt simbol, în acel punct al traseului în care răspunsul a fost primit.
În raport cu coeficientul de complexitate al cauzei de datele ce caracterizează personalitatea subiectului, de modul său de a se manifesta, de elementele particulare proprii unor infracţiuni, testul de bază poate fi întregit cu alte teste.
Pentru a ilustra modul in care se formulează întrebarile, genurile acestora şi succesiunea în care urmează a fi prezentate, apelăm la un exemplu. În speţă, subiectul este examinat în legătură cu uciderea lui J.J. şi însusirea ceasului aflat asupra acestuia, fapt petrecut într-o sâmbătă noaptea. Bănuită de săvârşirea infracţiunii este o persoană cunoscută şi sub porecla de Red.
Sunt aduse mai întâi la cunoştinţa subiectului următoarele întrebari relevante:
- „L-ai împuscat pe J. J. sâmbătă noaptea ?“
- „L-ai omorât pe J. J. ?“
- „I-ai furat ceasul lui J. J. sâmbătă noaptea ?“
- „Ştii cine la omorât pe J.J.?“
Apoi subiectului i se comunică întrebarile de control, care în cazul de faţă sunt formulate astfel:
- „În afară de ceea ce mi-ai spus, ai mai furat vreodată ceva ?“
- „Ai furat vreodată ceva de la locul de muncă?“ În final sunt aduse la cunoştinţă următoarele întrebari nerelevante:
- „Ţi se spune Red ?“
- „Ai mai mult de 21 de ani ? “
- „Locuieşti acum în oraşul C ? “
- „Ai frecventat vreodată cursurile unei şcoli ? “
După ce toate aceste genuri de întrebari au fost comunicate subiectului, acestea vor fi intercalate şi prezentate celui examinat în următoarea ordine:
1 „Ţi se spune Red ? “
2 „Ai mai mult de 21 de ani ? “
3 „L-ai împuscat pe J.J. sâmbătă noaptea ? “
4 „Locuieşti acum în oraşul C ?“
5 „L-ai omorât pe J.J.? “
6 „În afară de ceea ce mi-ai spus, ai mai furat vreodată ceva ? “
7 „Ai frecventat vreodată cursurile unei şcoli ? “
8 „I-ai furat ceasul lui J.J. sâmbătă noaptea ? “
9 „Ştii cine la împuscat pe J.J.?“
10 „Ai furat vreodată ceva de la locul de muncă ? “
Întrebarile 1, 2, 4, 7 sunt nerelevante, la care se obţine un răspuns sincer; întrebarile 3, 5, 8, 9 sunt relevante şi pun în evidenţă modificările de traseu ce trădează prezenţa stărilor emoţionale; întrebarile 6 şi 10 sunt întrebari de control 60 şi evidenţiază prezenţa tensiunii psihice de o mai redusă amploare faţă de întrebarile relevante.
Interpretarea rezultatelor testării constituie etapa finală a examinării poligrafice, proces în cursul căruia, pe baza cunoştinţelor de psihologie şi de psihofiziologie a infractorului se conchide asupra sincerităţii sau nesincerităţii subiectului.
Interpretarea constituie un proces de comparaţie a caracteristicilor de traseu ale diagramelor şi răspunsurile nesincere la întrebarile de control, cu caracteristicile de traseu ce evidenţiază răspunsurile nesincere la întrebarile relevante.
După cum s-a precizat, pentru a spori gradul de corectitudine al unei astfel de examinări, rezultatele unei testări poligrafice sunt comparate cu caracteristicile de traseu ce trădează prezenţa emoţiei în voce şi în scris.
Utilizarea în calitate de probă în procesul penal a rezultatelor examinării poligrafice este fie contestată, fie înconjurata de o prudenţă rezervă datorită pe de o parte împrejurarii că investigarea pe cale obiectivă a sincerităţii persoanei nu este scutită de posibilitatea producerii unor erori, ce ar putea afecta valori de o deosebită semnificaţie socială, iar pe de altă parte, datorită implicaţiilor sale de ordin etico-juridic.
Astfel, frecvent se invocă faptul că utilizarea poligrafului în sine cu o ştirbire adusă demnităţii, că aparatul în sine este afectogen, că ar constitui un mijloc de intimidare care poate sili persoana să mărturisească fapte pe care altfel nu le-ar fi recunoscut, că s-ar nesocoti prezumţia de nevinovăţie, iar refuzul de a se supune examinării poligrafice ar constitui un indiciu sau chiar o dovadă a vinovăţiei. Apoi, neîncrederea manifestată faţă de folosirea în justiţie a tehnicii poligraf se întemeiaza pe faptul ca acest mod de investigare nu exclude, aşa cum s-a arătat, posibilitatea producerii unor erori.
Ce valoare urmează a atribui organele judiciare detecţiei sincerităţii cu ajutorul tehnicii poligraf, în ce măsură rezultatele unei asemenea examinări pot sta la baza convingerii organelor judiciare cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia învinuitului sau inculpatului ?
Deşi de o sensibilitate şi fidelitate remarcabilă, tehnica poligraf poate întâmpina dificultăţi în stabilirea simulării, datorită intervenţiei unor factori dependenţi de persoana examinată şi de condiţiile în care se realizează examinarea, care pot constitui tot atâtea virtuale posibilităţi de eroare. Unii din 61 aceşti factori sunt legaţi de anumite condiţii perturbatoare existente la individ, alţii sunt determinaţi de acţiunile voite ale persoanei, în vederea denaturării rezultatelor examinării, prin diferite eforturi de autocontrol (încercari de inducere în eroare).
John E. Reid şi Fred E. Inban, reputaţi experţi în problema detecţiei simulării în procesul judiciar, disting următoarele patru categorii de factori potrivnici:
- tulburarea excesivă a subiectului provocată de frica de a fi învinuit pe nedrept, sentimentul de teamă la gândul că aparatul i-ar putea pricinui vătămări fizice sau că rezultatul înregistrarii poligrafice ar putea fi inexact, resentimentul provocat de faptul de a fi supus unei examinării poligrafice, împrejurarea de a fi comis anterior o infracţiune în legătură cu care este examinat, el afirmă adevărul;
- tulburări de ordin fiziologic: afecţiuni cardiovasculare, insuficienţe respiratorii, stări apropiate de şoc;
- tulburări de ordin psihic: debilitate mintală, nevroze, psihoze, psihopatii;
- insensibilitate emotivă explicată de faptul că subiectul nu încearca sentimentul de frică la gândul că va fi demascat, capacitatea de a-şi controla reacţiile prin eforturi intelectuale, audierea prelungită, interogarea excesivă a subiectului înainte de a fi supus examinării poligrafice sau cu ocazia testării anterioare, pledarea până la autoconvingere a nevinovăţiei, care are drept consecinţă diminuarea sentimentului de culpabilitate.
În cazul subiecţilor inteligenţi, avizaţi asupra tehnicii poligraf, detecţia simulării poate fi îngreunata şi de acţiunile voluntare, de încercarile de inducere în eroare. Printr-o capacitate sporită de autocontrol, astfel de subiecţi, reuşesc, într-o anumită măsură, să-şi controleze reactivitatea. Între mijloacele de evaziune frecvent folosite, subiecţii abili, iniţiaţi în încercarea de inducere în eroare, recurg la modificarea ritmului respirator, contractarea unor grupe musculare sau la mijloace de evaziune psihologică. Tot astfel, unii subiecţi, înainte de a fi testaţi, se supun unor acţiuni fizice sau intelectuale istovitoare, consumă excesiv alcool, sau medicamente în scopul de a denatura reprezentările grafice ale poligrafului.
Este adevărat că fără un antrenament adecvat şi fără cunoştinţe speciale, încercarea de eludare a poligrafului are puţine şanse de reuşită, dar posibilităţile de eroare nu sunt excluse.
În absenţa prevederii exprese a examinării poligrafice printre mijloacele de probă admise de lege, în literatura criminalistică autohtonă, acest mod de investigare a sincerităţii persoanei este inclus, în mod nejustificat, după opinia noastră, în cadrul constatărilor tehnico–ştiinţifice.
Într-adevăr, potrivit articolului 112. c. pr. pen., constatarea tehnico–ştiinţifică poate fi dispusă atunci „când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbarea unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurari ale cauzei“, iar potrivit art. 113 62 alin. 2 c. pr. pen. obiectul constatării tehnico-ştiinţifice îl constituie materialele şi datele puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală. Deşi, ipotetic, s-ar putea admite că pericolul dispariţiei unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt, unit cu necesitatea lămuririi urgente a unor fapte sau împrejurari ale cauzei, ar putea justifica testarea poligrafică, o atare examinare ar fi irelevantă, deoarece, după cum s-a precizat, aceasta presupune integritatea stării psihice şi fiziologice a subiectului, constatată în urma examenului medical, psihiatric şi psihologic. Apoi, obiectul examinării poligrafice nu-l constituie mijloacele materiale de probă, materialele şi datele puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală, ci persoana, mai exact un fapt de conştiinţă, o categorie specială de urme, de natură imaterială.
În fine, în vreme ce concluziile constatării tehnico-ştiinţifice constituie probe, care independent de existenţa altor dovezi pot sta la baza unei hotărâri de condamnare, rezultatele examinării poligrafice nu au valoare de probă aşa cum, nici recunoaşterea învinuitului sau inculpatului, considerată izolat, nesprijinită de celelalte mijloace de probă nu poate forma convingerea organelor judiciare cu privire la vinovăţia acestuia.
Susţinerea potrivit căreia constatarea stresului psihologic cu ajutorul poligrafului ar însemna o nesocotire a prezumţiei de nevinovăţie nu poate constitui un impediment în cale a folosirii acestui mod de examinare, deoarece sunt anumite acte procesuale sau activităţi operative efectuate în vederea strângerii probelor care, deşi au un evident caracter de constrângere, nu aduc în nici un fel atingere prezumţiei de nevinovăţie, prezumţie ce operează în favoarea învinuitului sau inculpatului până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Tot astfel, refuzul persoanei de a se supune examinării poligrafice nu constituie o probă în acuzare, deoarece învinuitul sau inculpatul are dreptul şi nu obligaţia de a face declaraţii.
Împrejurarea că testarea sincerităţii cu ajutorul tehnicii poligraf constituie sau nu o constatare tehnico–ştiinţifică, împrejurarea de a nu fi prevăzută de lege printre mijloacele de probă, nu poate fi o stavilă în calea folosirii sale în procesul judiciar, deoarece, după cum se ştie, utilizarea altor mijloace tehnico–ştiinţifice, a devenit o realitate în procesul penal modern.
Prudenţa care se impune la folosirea rezultatelor înregistrarii poligrafice e dictată de împrejurarea că această cale de investigare nu este scutită de posibilitatea ivirii unor erori, de posibilitatea unor diagnosticări greşite. Dar, aşa cum În terapia medicală specialistul trebuie să uzeze de toate mijloacele de investigare, chiar dacă acestea nu oferă întotdeauna rezultate de certitudine, tot astfel, în terapia socială, organele judiciare, cărora le revine obligaţia de a folosi toate mijloacele în vederea aflării adevărului, trebuie să utilizeze, cu precauţiile care se impun, şi această cale de investigare.
Tehnica poligraf poate fi folosită la ascultarea persoanelor în procesul penal în acele situaţii în care probele existente în cauză nu dovedesc în suficientă măsură vinovăţia făptuitorului şi de aceea apare necesară confruntarea 63 rezultatelor detecţiei minciunii realizată pe cale fiziologică cu datele obţinute prin mijlocirea strângerii probelor în învinuire. Corelarea datelor fiziologice cu cele obţinute pe calea investigaţiilor judiciare propriu-zise sporeşte, în felul acesta, gradul de certitudine în luarea unei decizii juste cu privire la vinovăţia ori nevinovăţia învinuitului sau inculpatului.
Aşadar, detectorul de simulare poate constitui un auxiliar al organelor judiciare la efectuarea unei importante activităţi legate de strângerea probelor –ascultarea persoanelor în procesul penal-chemat să contribuie la evidenţierea pe cale fiziologică a unor stări, situaţii, împrejurari, indicii, care, în urma unui complex proces de analiză şi sinteză, de raportare la ansamblul datelor existente în cauză, să ofere organelor judiciare posibilitatea de a desprinde concluzii cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea persoanei ascultate. Concluziile degajate în urma acestui complex proces de analiză şi sinteză dobândesc relevanţă juridică numai în măsura în care corespund cerinţelor art. 69 c. pr. pen., adică în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurari ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Prezenţa modificărilor caracteristice stresului psihologic trebuie să constituie pentru organele judiciare un îndemn în luarea unei hotărâri ferme cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia făptuitorului. Aportul tehnicii poligraf la justa soluţionare a cauzelor se manifestă mai cu seamă în direcţia stabilirii unor indicii de natură a contribui la excluderea din cercul de bănuiţi a persoanelor nevinovate, la elaborarea şi verificarea versiunilor ce vor dirija investigaţiile pe făgaşul dorit, la precizarea unor aspecte semnificative ale cauzei, cum ar fi, participanţi, instrumentele de săvârşire a infracţiunii, locurile în care au fost ascunse mijloacele materiale de probă. Aplicată în mod adecvat, de către examinatori competenţi, instruiţi, cu un înalt grad de profesionalitate şi probitate obiectivă, cu respectarea riguroasă a normelor eticii noastre judiciare, testarea sincerităţii cu ajutorul tehnicii poligraf constituie un mijloc de investigare a unor reacţii psihofiziologice ce însotesc încercarea de disimulare, a cărui utilizare la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane, nu poate fi nesocotită.