Drept

Confruntarea

Confruntarea este o soluţie la care se poate recurge când între declaraţiile diferitelor persoane există contradicţii, cerându-se clarificarea şi completarea anumitor probe sau depoziţii. O dată cu identificarea elementelor contradictorii vor fi studiate amănunţit persoanele de la care provin relatările divergente, profilul lor psihologic, putându-se stabili pe această cale şi motivele probabile ale distorsiunii.

Prin compararea declaraţiilor contradictorii cu alte declaraţii asupra aceloraşi elemente de la dosarul cauzei, se va putea aprecia care dintre persoanele care declară diferit se apropie mai mult de adevăr, aşa cum rezultă el din restul probatoriului. Se vor lua în considerare starea fizică şi emoţională la momentul faptei, atitudinea sau relaţia cu infractorul (relaţii de rudenie, prietenie, conflicte anterioare, milă pentru autor).

Trebuie să se ţină seama de oportunitatea confruntării sub aspect moral, în funcţie de o serie de motive: cultura generală, vârsta, trăsături morale, reacţii pe fond temperamental, poziţie socială; unele persoane pot să se simtă depăşite de actul şi atmosfera confruntării. Va exista riscul ca aceste persoane să participe într-o stare de inhibiţie, fiind doar participanţi indirecţi, care nu-şi pot susţine punctul de vedere, lăsându-se conduşi de cealaltă parte cu care se face confruntarea. Există, de asemenea, posibilitatea ca, la confruntarea cu autorul infracţiunii, victimei sau martorului să-i fie reînviate sentimentele, starea emoţională pe care comiterea faptei le-a generat-o şi astfel aceştia nu vor rezista procesului confruntării. Când aceste situaţii nu pot fi înlaturate, este recomandabil să se renunţe la confruntare, aceasta fiind compromisă sub aspectul eficienţei tactice.

Divergenţele de apreciere ale anumitor aspecte pot apărea şi în mod sincer la persoane diferite, pe temeiul perceperii greşite sau al recepţionării parţiale.  În efectuarea confruntării poate fi adoptată o tactică „surpriză“ sau o modalitate clasică. Confruntarea va avea loc în prezenţa ambelor părţi confruntate, supraveghindu-se reacţiile acestora. Fiecare întrebare şi răspuns vor fi consemnate, dar nu se recomandă a se citi declaraţiile anterioare care au determinat confruntarea.

Ele vor fi reproduse în esenţă.

Părţilor confruntate li se vor pune aceleaşi întrebari, acestea trebuind să fie clare, concise, de natură a nu sugera că anchetatorul ar împartasi susţinerile uneia şi ar suspecta cealaltă parte de nesinceritate. Întrebarile vor fi puse alternativ fiecărei părţi, răspunsul uneia fiind urmat de adresarea aceleiaşi întrebari celeilalte părţi şi după semnarea a ceea ce s-a consemnat cu privire la aceste răspunsuri va fi adresată următoarea întrebare, continuând până la epuizarea problemelor ce au determinat confruntarea.

În final se poate permite celor confruntaţi să-şi adreseze întrebari reciproce prin intermediul anchetatorului care va decide în ce măsură acestea au legătură cu problema care a determinat confruntarea.

Organizarea confruntării presupune următoarele aspecte:

♦ Alegerea locului şi momentului tactic cele mai potrivite pentru desfăşurare, a ordinii în care persoanele vor fi chemate la confruntare. Citarea se va face conform regulilor procesuale, fiind recomandabil să se efectueze chiar în dimineaţa zilei în care va avea loc confruntarea.

♦ Evitarea unor întelegeri posibile între cei confruntaţi în cazul în care există mai mulţi martori sau învinuiti în stare de libertate, confruntările urmând să aibă loc în aceeaşi zi, una după alta.

♦ Stabilirea succesiunii întrebarilor sau a problemelor care a urmează a fi clarificate prin confruntare.

Întreaga confruntare va avea la bază un plan orientativ care va putea fi modificat în funcţie de aspectele noi ivite sau de poziţia celor confruntaţi. De asemenea vor fi stabilite persoanele care vor asista la supravegherea celor confruntaţi, persoane avizate asupra problemelor care fac obiectul confruntării, astfel încât să fie pregătite să surprindă cu exactitate reacţiile celor confruntaţi în momentul punerii în discuţie a problemelor.

Numărul persoanelor care efectuează confruntarea trebuie să fie cel puţin egal cu cel al persoanelor confruntate şi este de la sine înteles că ele aparţin unităţii judiciare în care are loc confruntarea.

În efectuarea confruntării, martorii, învinuitii sau părţile vătămate supuse acestui procedeu sunt marcaţi atât de o tensiune psihică, cât şi de elemente suplimentare de emoţie specifice acesteia. Tensiunea psihică poate fi cauzată de:

• teama faţa de reacţiile celui cu care este confruntat;
• sentimente de mila sau prietenie faţă de acesta;
• complexul de vinovăţie sau preocuparea de a nu fi învinuit pe nedrept;
• teama de a nu se descoperi adevărul în cazul celor nesinceri.

Toate aceste elemente îl fac pe anchetator să asigure o atmosferă de calm şi sobrietate, înca de la începutul confruntării. Atitudinea sa trebuie să se caracterizeze printr-o deplină obiectivitate, astfel încât nici unul dintre cei confruntaţi să nu aibă sentimentul că este defavorizat. Numai astfel se poate vorbi de existenţa unui contact psihologic cu cei confruntaţi. De asemenea, se va observa cu atenţie comportarea celor confruntaţi, unul faţă de celălalt, nepermiţându-li-se nici o încercare de intimidare, de influenţare sau de dominare prin poziţia socială, prin pregătirea superioară a vreunuia dintre ei, prin relaţiile avute, prin tăria de caracter.

Înainte de începerea confruntării propriu-zise, persoanelor li se pune în vedere că nu au voie să-şi facă semne, să vorbească între ele, atât întrebarile cât şi răspunsurile adresându-se numai prin intermediul organului judiciar care conduce confruntarea.

Primele întrebari au un caracter introductiv, referindu-se la faptul dacă persoanele se cunosc, care sunt raporturile dintre ele. În continuare vor fi adresate întrebari necesare pentru clarificarea contradicţiilor. Prima întrebare se va adresa persoanei considerate sincere. Vor fi evitate elementele de sugestie din conţinutul întrebarilor, inclusiv din atitudinea organului judiciar.

După ce ascultă răspunsurile la întrebarile destinate clarificării afirmaţiilor contradictorii, organul judiciar poate permite persoanelor confruntate să-şi adreseze întrebari.

În încheiere, persoanele confruntate sunt întrebate dacă mai au ceva de declarat.

Rezultatele confruntării pot fi fixate prin doua modalităţi: proces-verbal şi mijloace tehnice de înregistrare.

1. Procesul-verbal

Structura procesului-verbal este asemănătoare declaraţiei date cu prilejul ascultării şi în conformitate cu prevederile art. 91 Cod procedură penală. Astfel, în partea introductivă vor fi precizate data şi locul confruntării, organul judiciar care a efectuat-o, precum şi persoanele care au fost confruntate, în legătură cu care vor fi menţionate datele de identificare şi calitatea procesuală. Apoi, vor fi menţionate în ordine întrebarile şi răspunsurile date de fiecare dintre cei confruntaţi, inclusiv dacă au mai avut ceva de declarat în afara întrebarilor.  Procesul-verbal este citit celor confruntaţi sau dat lor spre a fi citit, după care se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit de către organul judiciar şi de către persoanele confruntate. Dacă una dintre persoane va refuza să semneze, acest lucru va fi menţionat în procesul-verbal.

1. Mijloace tehnice de înregistrare (banda magnetică)

Această modalitate de fixare a rezultatelor confruntării prezintă deosebite avantaje, oferind posibilitatea nu numai a fixării integrale şi obiective a întrebarilor şi răspunsurilor, ci şi a comportamentului celor confruntaţi.  Înregistrarile pe bandă videomagnetică au devenit o practică des întâlnita mai ales în cazurile foarte dificile, deoarece oferă avantajul unei studieri atente a reacţiilor emoţionale, al sesizării unor cât de mici indicii cu privire la posibilele fisuri în „sistemul de apărare“ al celui care încearca să disimuleze adevărul.

În afară de faptul că prin intermediul confruntării sunt înlaturate contradicţiile din declaraţii, aceasta mai prezintă şi alte avantaje:

• participanţii la confruntare pot să-şi amintească amănunte pe care le-au uitat;
• participanţii la confruntare pot să-şi amintească fapte noi;
• deşi cu prilejul confruntării, fiecare din cei audiaţi îsi menţine declaraţiile anterioare, din comportarea lor se poate întelege căruia dintre ei i se poate acorda mai multă încredere, iar acest lucru poate sugera căile ulterioare de verificare a declaraţiilor acestor participanţi;
• comportarea persoanelor în timpul confruntării poate să contribuie la descoperirea unor trăsături de caracter ale acestora, care trebuie avute în vedere cu prilejul alegerii tacticii de audiere în viitor;

– uneori în timpul confruntării persoana care a făcut declaraţii neadevărate este nevoită să-şi schimbe declaraţiile, să conceapă noi declaraţii şi astfel ea se încurca în propriile declaraţii, ceea ce permite să fie demascată.

Reconstituirea

Reconstituirea poate fi definită ca o activitate tactică prin care sunt reproduse integral sau parţial împrejurari ale cauzei, fapte sau secvenţe ale acestora, care s-au produs înainte, în timpul sau după comiterea infracţiunii, verificându-se pe această cale probatoriul existent, în condiţiile concrete şi cu mijloacele ce rezultă din conţinutul său, putând fi obţinute şi probe noi.  „Pentru verificarea probelor existente în dosarul cauzei, organul judiciar organizează reconstituirea, dacă asupra conţinutului lor are dubii sau ele se află în evidenţă contradicţie cu alte probe referitoare la acelaşi obiect şi totodată dacă se pretează la un asemenea mod de verificare.“ La locul faptei vor fi reproduse anumite activităţi, constatându-se posibilitatea perceperii lor în modul reţinut în declaraţii.

Prin reconstituire vor fi verificate capacitatea unui martor de a percepe anumite zgomote de la distanţă, dacă inculpatul a putut îndeplini anumite activităţi singur etc.

Decizia de a proceda la reconstituire va fi precedată de o analiză a avantajelor şi utilităţii acestei activităţi, asigurarea tehnico-materială necesară, eventualele probleme de ordin social şi personal pe care le-ar crea, precum şi progresul pe care-l poate aduce cauzei.

Reconstituirea însa poate fi foarte costisitoare, fără a oferi prea multe şi semnificative date noi, poate afecta negativ opinia publică, poate prezenta pericol pentru viaţa şi sănătatea celor implicaţi sau poate leza demnitatea altora.  Dacă această analiză prealabilă conduce la concluzia necesităţii reconstituirii, se va trece la stabilirea echipei ce va participa, a persoanelor care urmează a fi prezente (inculpatul şi apărătorul său, parte vătămată, martori, experţi). Va fi stabilită dotarea tehnică necesară efectuării reconstituirii propriu-zise, dar şi tehnica destinată fixării rezultatelor reconstituirii, mijloacele de deplasare la locul respectiv. Vor fi verificate condiţiile de timp şi iluminat în care a avut loc evenimentul ce urmează a fi reconstituit (noapte, ceaţă, zi).  Anumite activităţi pot fi reconstituite fără a fi necesară deplasarea de la sediul organului judiciar (deschiderea unui seif, a unei maşini, lovirea unei persoane).

Activităţile de genul verificării vizibilităţii sau audibilităţii vor trebui îndeplinite în mod necesar la locul faptei sau în condiţii cât mai apropiate de situaţia şi momentul comiterii faptei. Dacă diferenţele de condiţii de timp nu prezintă prea mare importanţă pentru reconstituire, se pot alege şi alte condiţii decât cele din momentul comiterii faptei. Dacă se verifică afirmaţii negative (negarea comiterii sau perceperii anumitor acţiuni), verificarea va putea fi făcută cu ajutorul altor persoane cu însusiri fizice asemănătoare (vârsta, sex, înaltime).  Atunci când se verifică posibilitatea observării anumitor elemente, evenimente de la o anumită distanţă, va fi prezentă persoana care susţine observarea, înlocuirea ei nefiind posibilă.

Când se verifică posibilitatea auzirii unor anumite zgomote, cuvinte în anumite condiţii, se vor reproduce condiţiile iniţiale (funcţionarea unor utilaje, distanţe, zgomote de fond, linişte).

Reconstituirea se face sub conducerea anchetatorului, asigurând şi prezenţa celor ale căror declaraţii se verifică. După ajungerea la locul reconstituirii, se verifică starea sa generală, asigurarea pazei, limitarea accesului străinilor, prezenţa martorilor asistenţi. Dacă urmează a se reconstitui împrejurari complexe sau vor există mai multe variante ale faptei ce urmează a fi reconstituite, se recomandă, mai ales anchetatorilor cu mai puţină experienţă, întocmirea unui plan al activităţii. Pentru fiecare secvenţa în parte se vor asigura condiţiile de reluare artificială, procedându-se la atâtea reluări câte se apreciază a fi necesare.

Persoanele vor fi aşezate conform relatărilor. Atunci când există mai multe variante prezumtive privind poziţiile şi distanţele, se vor reconstitui toate aceste variante separat.

Rezultatele reconstituirii se vor consemna într-un proces-verbal, fiind fixate şi prin fotografiere. Se recomandă reţinerea cât mai amănunţită a desfăşurării. Vor fi descrise metodele aplicate, mijloacele tehnice utilizate, modul desfăşurării, persoanele participante, acţiuni executate şi de către cine, dacă s-a repetat secvenţa şi de câte ori. De asemenea vor fi consemnate eventuale discuţii cu privire la fiecare reproducere în parte, observaţii ale participanţilor, modul de fixare a reconstituirii (foto, video).

Planşele fotografice se anexează la procesul-verbal în dosarul cauzei. Se vor menţiona data şi ora încheierii reconstituirii. Actul va fi semnat pe fiecare pagină de către toţi participanţii.

Prezentarea pentru recunoaştere este o activitate cu caracter practic destinat identificării unor persoane, cadavre sau obiecte, prin intermediul anumitor persoane (de exemplu, martorii), care le-au perceput în împrejurari 124 determinate de săvârşirea unei infracţiuni sau a unui alt fapt juridic. Este vorba despre un proces memorial de identificare a unor indivizi sau lucruri percepute, cunoscute anterior. Această ultimă precizare permite înlaturarea oricăror confuzii dintre procesul psihic de recunoaştere, ca formă a reactivării şi noţiunea de recunoaştere în accepţiunea juridică respectiv de mărturisire.  Activitatea de prezentare pentru recunoaştere are o importanţă egală cu importantă activităţii de ascultare propriu-zisă o oricărui subiect procesual care are cunoştinţa despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la soluţionarea cauzei, inclusiv la identificarea autorului sau victimei unei infracţiuni.

În cadrul recunoaşterii, procesul memorial de identificare se bazează pe compararea trăsăturilor caracteristice ale unei persoane sau obiect prezentat spre recunoaştere, cu trăsăturile caracteristice percepute într-un moment anterior, comparare din care se pot desprinde concluzii referitoare la identificarea, asemănarea sau deosebirea acestora.

Această formă de reactivare memorială poate fi mai mult sau mai puţin precisă, întrucât este rezultatul unor mecanisme psihologice, a unor procese de observare, memorare sau redare, asemănătoare în foarte multe privinţe cu procesul de formare a mărturiei.

Una din regulile tactice de bază ale recunoaşterii prevede că persoana va fi invitată să facă mai întâi o descriere mai limitată a persoanei sau obiectului pe care l-a observat iniţial şi numai după aceea să procedeze la prezentarea pentru recunoaştere. Deci recunoaşterea este o reactivare a memoriei atât sub forma reproducerii, cât şi sub forma recunoaşterii.

Valoarea recunoaşterii depinde în primul rând de calitatea percepţiei, de condiţiile în care ea a avut loc. Printre factorii de natură obiectivă ce influenţează procesul perceptiv se număra condiţiile de vizibilitate şi audibilitate, durata percepţiei, distanţa şi unghiul sub care se face aceasta. Un alt factor obiectiv care poate face dificilă recunoaşterea îl constituie prezenţa unor elemente de asemănare (de exemplu, persoanele ce prezintă trăsături comune sau sunt îmbracate în uniformă).

Calitatea percepţiei este puternic influenţată şi de factori subiectivi, cum ar fi de exemplu calitatea organelor de simt, vârsta şi inteligenţa, nivelul de instruire, stările de oboseală, atenţia, stările de tensiune emoţională specifice percepţiei unor fapte cu un pronunţat caracter afectogen.

Raportată la intervalul de timp dintre momentul percepţiei şi cel al recunoaşterii, trebuie să fie luaţi în calcul şi factorii care influenţează procesul de memorare (de exemplu, rapiditatea şi perioada de stocare a informaţiilor 125 percepute, tipul de memorie, intervalul de timp dintre momentul observării şi cel al redării).

În ceea ce priveşte calitatea redării trebuie avute în vedere caracteristicile personalităţii celui care este chemat să facă recunoaşterea.

În procesul recunoaşterii se întâlnesc şi cauze de natură psihică, deci subiectivă, care pot duce la erori în recunoaştere, atrăgându-se atenţia asupra unor false identificări, determinate de imposibilitatea localizării în timp şi spaţiu a unor persoane sau obiecte, dar care prezintă unele trăsături asemănătoare, apărând ca familiare persoanei chemate să facă recunoaşterea.  Acest fenomen, denumit „deja vu“, este determinat de senzaţia, de sentimentul încercat de o persoană de a mai fi văzut vreodată individul sau obiectul prezentat spre recunoaştere.

Prezentarea pentru recunoaştere presupune o pregătire atentă şi minuţioasă, care să asigure reuşita acestui procedeu tactic de identificare.  Se începe cu studierea materialului cauzei, adică stabilirea cu exactitate a obiectului prezentării pentru recunoaştere, respectiv a persoanelor, cadavrelor sau obiectelor care trebuie identificate.

Pin studierea materialelor cauzei vor fi stabiliţi subiecţii procesuali care vor fi chemaţi să facă recunoaşterea, aceştia fiind persoane care au perceput direct subiectul prezentării pentru recunoaştere. Un rol important îl au condiţiile în care a avut loc percepţia.

Urmează apoi ascultarea prealabilă a persoanei care face recunoaşterea, această ascultare având următoarele obiective:

???? cunoaşterea exactă a posibilităţilor reale de percepţie, fixare şi redare ale persoanei respective, a trăsăturilor sale psihice;

???? determinarea condiţiilor de loc, timp şi mod de percepţie, precum şi a factorilor subiectivi care ar fi putut influenţa procesul de percepţie senzorială;

???? stabilirea volumului de date referitoare la caracteristicile de identificare pe care persoana le-a perceput şi memorat, astfel încât recunoaşterea să fie realmente posibilă şi utilă.

Efectuarea urgentă a prezentării pentru recunoaştere are un rol decisiv, deoarece astfel se poate evita posibila ştergere din memorie a semnalmentelor şi exercitarea de influente din partea persoanelor care nu au interesul să fie identificate.

Organizarea prezentării pentru recunoaştere se face în funcţie de condiţiile în care a avut loc percepţia şi de natura obiectului recunoaşterii. Este necesar ca această organizare să se facă în condiţii cât mai apropiate cu cele existente în momentul observării persoanei sau obiectului de identificat de către martor.

Astfel, organizarea recunoaşterii prezintă următoarele caracteristici:

1. Persoana care va fi prezentată pentru recunoaştere trebuie să fie îmbracata în aceleaşi haine în care a fost observată de către martor sau în haine asemănătoare. Chiar dacă acesta neagă faptul că ar fi purtat hainele la care se referă martorul, ele trebuie să fie îmbracate de cel supus recunoaşterii. Dacă în momentul săvârşirii infracţiunii autorul a fost deghizat, vor fi folosite aceleaşi elemente de deghizare.

Alegerea persoanelor care vor alcătui grupul în care va fi introdusă persoana de recunoscut se va efectua cu respectarea unor criterii de asemănare privind vârsta, talia, semnalmente exterioare, îmbracaminte, evitându-se orice elemente de contrast.

În cazul în care se va face recunoaşterea după mers sau voce, pentru alcătuirea grupului se vor alege persoane cu caracteristici dinamice sau de voce asemănătoare.

O cerinţă importantă privind formarea grupului în care va fi introdus individul de recunoscut este că nici una dintre persoanele selectate să nu fie cunoscute de către martor.

Dacă recunoaşterea se va face după fotografie, se va căuta o fotografie care să redea cât mai exact imaginea persoanei de identificat. Această fotografie se va introduce într-un grup de alte 3-4 fotografii executate în condiţii tehnice cât mai apropiate ale unor persoane prezentând semnalmente cât mai apropiate.

1. Prezentarea cadavrelor pentru recunoaştere impune o pregătire specială, avându-se în vedere dificultăţile fireşti de identificare. Principala dificultate o constituie modificările naturale consecutive morţii (rigiditate, lividitate, deshidratare), dar şi prezentarea cadavrului în poziţie orizontală, dezbrăcat, astfel încât întregul său aspect diferă de cel al persoanei în viaţă, percepută de martor în mişcare şi într-o poziţie firească.
2. Prezentarea obiectelor pentru recunoaştere necesita selecţionarea unor grup de obiecte asemănătoare cu obiectul de identificat, dar nu identice.
3. Locul în care se organizează recunoaşterea este, de regulă, sediul serviciului medico-legal, al poliţiei sau parchetului, dacă recunoaşterea se face după fotografie. Sunt şi cazuri în care se va face recunoaşterea în locul în care martorul a perceput persoana sau obiectul sau în locuri asemănătoare, păstrându-se anumite limite.
4. Condiţiile de iluminare în care martorul a perceput persoana sau obiectele trebuie avute în vedere la pregătirea recunoaşterii.

După ce pregătirile prezentării pentru recunoaştere au luat sfârşit, se va trece la efectuarea propriu-zisă a acestui act în funcţie de natura obiectului recunoaşterii.

Pentru recunoaşterea persoanelor după semnalmente statice, în încaperea în care este prevăzut să se desfăşoare recunoaşterea vor fi invitate mai întâi cele trei sau patru persoane alese pentru alcătuirea grupului în care va fi introdusă persoana ce urmează a fi recunoscută.

Persoanele invitate vor primi indicaţii despre actul la care iau parte şi li se pune în vedere că nu au voie să vorbească sau să-şi facă semne. Apoi i se va cere persoanei de identificat să ocupe un loc în cadrul grupului, aşa cum crede ea, pentru a preveni orice suspiciune privitoare la obiectivitatea recunoaşterii.  Este invitată după aceea persoana stabilită pentru efectuarea recunoaşterii şi care, până în acel moment, aşteptase într-o încapere alăturată, astfel încât să nu aibă posibilitatea să vadă dinainte pe cei ce formează grupul.  Organul judiciar va cere martorului să examineze persoanele din grup şi să declare dacă recunoaşte pe vreuna dintre ele.

Pe parcursul recunoaşterii este interzis să se pronunţe numele vreunei persoane sau să se facă anumite gesturi care pot fi interpretate ca elemente de sugestie.

În situaţia în care martorul recunoaşte persoana prezentată va trebui să se refere la elemente caracteristice de care s-a servit pentru recunoaştere, toate aceste aspecte fiind menţionate în procesul-verbal.

Dacă martorul nu recunoaşte persoana prezentată, se vor avea în vedere două situaţii:

1. martorul a identificat persoana, dar a evitat să o declare în momentul recunoaşterii, informând ulterior despre aceasta organul judiciar;
2. martorul nu a recunoscut persoana, fie că nu a avut suficiente elemente de identificare pe care să se bazeze, fie pentru că în grup a fost introdusă o altă persoană decât cea căutată.

La efectuarea prezentării pentru recunoaşterea persoanelor mai este necesar să fie avute în vedere următoarele reguli:

1. persoana care urmează să fie recunoscută de mai mulţi martori va fi prezentată separat fiecăruia dintre aceştia, în aceleaşi condiţii şi în acelaşi grup de persoane dar în care îsi va schimba locul după fiecare prezentare;
2. dacă sunt mai multe persoane care urmează să fie recunoscute de un singur martor, acestea vor fi prezentate pe rând, în grupuri având de fiecare dată altă alcătuire.

Recunoaşterea persoanelor după fotografie se face prin aşezarea fotografiei celui vizat pentru identificare într-un grup de 4 fotografii executate în aceleaşi condiţii tehnice şi reprezentând indivizi cu caracteristici de identificare asemănătoare. Pe spatele fiecărei fotografii vor fi menţionate datele de identificare 128 ale persoanelor din imagine. Întreaga operaţie se va desfăşura în prezenţa martorilor asistenţi.

În continuare martorul va fi introdus în încapere şi invitat să procedeze la recunoaşterea persoanei după fotografie, în dreptul fiecărei fotografii fiind un număr ca şi la recunoaşterea din grup.

Recunoaşterea persoanei după voce sau vorbire presupune separarea

martorului de persoanele din grupul alcătuit în acest scop. Pentru asigurarea obiectivităţii recunoaşterii se vor crea condiţii de audibilitate cât mai apropiate de cele în care martorul a perceput vocea şi vorbirea persoanei de identificat. Totodată se va indica persoanelor să pronunţe cu aceeaşi intensitate cuvintele sau expresiile auzite iniţial de către martor.

În efectuarea recunoaşterii după voce, organul judiciar trebuie să fie pregătit să prevină posibilele încercari de disimulare ale persoanei suspecte prin modificarea vocii şi vorbirii, ştiind că este ascultat tocmai în acest scop.

Recunoaşterea persoanelor după mers va fi efectuată în condiţiile

indicate de martori. Astfel, va fi avută în vedere distanţa de la care martorul a perceput mişcarea, lungimea aproximativă a drumului parcurs de persoana observată, precum şi direcţia în care se deplasa (se apropia sau se îndeparta de martor).

În ceea ce priveşte recunoaşterea obiectelor trebuie avute în vedere mai multe aspecte. Astfel, pe de-o parte, sunt obiectele presupuse a fi folosite de către autor în săvârşirea faptei (arme albe sau de foc, instrumente de spargere), obiecte de îmbracaminte purtate în acel moment (pălării, căciuli, paltoane, fulare, mănuşi), mijloace de transport cu care a venit sau plecat de la locul faptei, care trebuie recunoscute de victimă sau de martorul ocular.  Şi la recunoaşterea obiectelor este necesară prezenţa martorilor asistenţi.  Obiectele de identificat trebuie introduse printre obiecte asemănătoare, cu menţiunea că între ele nu trebuie să existe o asemănare perfectă, specifică bunurilor fabricate în serie.

Persoana care efectuează recunoaşterea poate fi lăsată sa examineze detaliile obiectelor, prin aceasta având posibilitatea să dea şi mai multe explicaţii privitoare la elementele caracteristice.

Recunoaşterea obiectelor este cu atât mai sigură cu cât are la bază caracteristici sau detalii de identificare, nu elemente cu caracter general.

Rezultatele prezentării pentru recunoaştere sunt fixate în procesul-verbal, menţionându-se motivele care au impus efectuarea recunoaşterii şi persoanele, cadavrele sau obiectele care au fost prezentate în scopul identificării. Sunt indicate totodată persoanele care au alcătuit grupul de prezentat şi datele lor de identificare.

Obiecţiile eventuale ale persoanei recunoscute, ale celui chemat să facă recunoaşterea, precum şi cele ale martorilor asistenţi sunt prezentate cu exactitate în procesul-verbal. Se vor face, de asemenea, menţiuni despre fotografiile executate sau despre alt gen de înregistrare (filmare, înregistrare video-magnetică).

Fixarea prin fotografiere este absolut necesară în cazul recunoaşterii de persoane, obiecte sau animale. În fotografii va fi redată atât imaginea întregului grup de prezentare, cât şi a persoanei sau obiectului recunoscut, pe care martorul îl indică arătând cu mâna.

Înregistrarea pe banda videomagnetică constituie o modalitate superioară de fixare a rezultatelor prezentării pentru recunoaştere, întrucât imaginile, putând fi însotite de înregistrarea concomitentă a declaraţiilor, permit înregistrarea completă a întregului „film“ al identificării martorului şi celui recunoscut.