Expertiza psihologic-judiciară actualmente are statut de domeniu aplicat autonom al psihologiei în general şi al psihologiei judiciare în particular. În dezvoltarea acestui institut juridic pot fi remarcate cîteva perioade.
Prima jumătate a secolului XIX. Deşi psihologia înca nu avea statut de domeniu ştiinţific, tendinţa de aplicare practică a cunoştinţelor despre sistemul psihic uman începuse să se afirme. C. Lavater (1751-1801) elaborează teoria despre fizionomie (fiziognomica), încercînd să explice dependenţa dintre calităţile exteriorului şi cele interne. Tot în aceeaşi perioadă apare şi un curent psihologic de stabilire a caracterului şi trăsăturilor de personalitate pe baza reliefului exterior al craniului - frenologia. Iniţial această teorie a fost promovată de Fr. J. Gall (1758-1828), care a elaborat o hartă a creierului, indicînd zonele şi funcţiile lor. După părerea lui Gall, deoarece dezoltarea scoarţei cerebrale şi a creierului influenţează forma craniului, cercetarea celui din urmă ar putea să ofere date despre aptitudinile individului uman. La această teorie a aderat mai tîrziu şi C. Lombroso, care a emis ideea despre decodificarea calităţilor psihice dezoltate sau atrofiate după forma craniului. Teoria frenologică s-a bucurat de popularitate în prima jumătate a secolului XIX. Tot de această perioadă ţin încercarile de diagnosticare a comportamentului infractorului prin aplicarea metodei observaţiei. Prin înregistrarea şi decidificarea mimicii, gesturilor, altor conduite expresive, manifestate de către inculpat în timpul dezbaterilor judecătoreşti, psihologii cercetau schimbările pe care le produc acţiunile din timpul judecăţii în comportamentul subiectului şi explicau semnificaţia lor. Aşadar, primele investigaţii practice au avut drept scop şi studiul personalităţii infractoriale, reliefînd un început al expertizei psihologic-judiciare.
În cea de a doua jumătate a secolului XIX - începutul secolului XX are loc dezvoltarea şi afirmarea psihologiei în calitate de ştiinţă autonomă. Sînt realizate un şir de cercetări empirice care pot fi considerate pe drept cuvînt expertize psihologice ale fenomenului criminalităţii, ale mărturiei, victimei. Ele sînt legate de numele lui A. Binet, W. Stern, C. Marbe. Cel din urmă se referă şi la utilizarea expertizei psihologic judiciare în procesul civil. În Rusia V. M. Bechterev crează în 1902 la Sankt Peterburg Institutul de Psihoneurologie, unde pentru prima dată se ţine un curs de expertiză psihologic-judiciară, este studiată experienţa cercetătorilor din alte ţări în acest domeniu. Pe parcursul secolului XX expertiza psihologic-judiciară s-a afirmat în ţările lumii.
În Uniunea Sovietică expertiza psihologic-judiciară a avut o soartă tragică. Din cauze obiective: sporire neîntemeiată a competenţelor expertului-psiholog, pînă la momentul că acesta îsi asuma dreptul de a decide asupra învinuirii sau a caracterului depoziţiilor; dar şi subiective - negarea unui şir de discipline ştiinţifice şi etichetarea lor cu calificativul “burgheze”, expertiza psihologic-judiciarî este interzisă. Acest institut este revigorat doar în 1968.
Astăzi expertiza psihologic-judiciară are un statut înalt în procesul penal şi civil în majoritatea ţărilor din lume. Ea şi-a format cadrul său conceptual, metodologic, a adaptat metodele psihologice cerinţelor cercetării juridice. Concluziile expertului-psiholog sînt recunoscute în calitate de probe. În diverse state din lume, Austria, Cehia, Germania, Polonia, Slovacia, Suedia, Ungaria, expertiza psihologic-judiciară se realizează nu numai în procesul penal, ci şi în cel civil. Expertiza este aplicată în judecarea litigiilor cu diverse subiecte: declararea capacităţii de exerciţiu limitate sau a incapacităţii totale, adoptarea înfierii, litigiile provocate de transmiterea dreptului de proprietate sau mai larg, de certificarea greşită a unor documente de transmitere şi altele.
În Republica Moldova expertiza psihologic-judiciară nu se bucură înca de popularitate. Cauzele sînt diverse, constînd atît în lipsa unor laboratoare specializate şi birouri, unde ar putea fi solicitaţi experţii-psihologi, cît şi în cunoştinţele psihologice limitate ale specialiştilor din organele de anchetă şi a judecătorilor. Sperăm că aceste dificultăţi de moment vor fi depăşite, pentru ca utilizarea expertizei psihologic-judiciare să devină o necesitate şi o cerinţă a efectuării justiţiei.