Procesele afective - fenomene psihice complexe, manifestate în modificări fiziologice mai mult sau mai puţin extinse, ducînd la provocarea unei conduite marcate de expresii emoţionale şi de trăire subiectivă - se prezintă ca un răspuns la nişte situaţii bine definite, caracterizat printr-o combinaţie unică de reacţii nervoase şi fiziologice, implicînd în structura sa un şir de însusiri şi procese psihice individuale. Aceste procese se caracterizează prin:
- subiectivitate - aparţin unui subiect concret, întrunind caracteristicile lui individuale şi relevînd gradul de armonie/contrariere între trebuinţele personale şi evenimentele din ambianţă;
- evaluativitate - implică o relaţie, o raportare implicită la valorile personale şi sociale, apreciind favorabil sau nefavorabil evenimentele şi situaţiile concrete;
- motivaţie - se prezintă în forma unor motive sau însotitor al motivaţiei acţiunilor, stabilind o anumită tensiune în raport cu trebuinţele individuale, contribuie la reflectarea, înregistrarea faptelor, dar şi orientarea, reglarea conduitelor;
- polaritate - au forma unor contraste în dinamica afectivă, dictate de gradul tensiunii emoţionale, de tendinţa individului spre compensare a unor nevoi şi trebuinţe.
Cercetarea proceselor afective a stabilit esenta substratului lor neurofiziologic - activitatea sistemului limbic, inclusiv a hipotala-musului în conexiune cu scoarţa cerebrală; rolul emisferelor cerebra-le: a celei drepte, cu contribuţie ridicată în producerea stărilor afective negative, în particular depresive, şi stîngi - implicată mai mult în producerea emoţiilor pozitive; dar şi a importanţei învatarii sociale şi influenţei asupra individului a ambianţei. Expresiile emoţionale se realizează, din aceste considerente, prin complexe de reacţii înascute, dar şi prin răspunsuri învatate - condiţionate şi voluntare.
Adaptîndu-se la mediu, omul înfrunta piedici, suportă conflicte. Acestea duc la o învatare afectivă, care, în funcţie de calităţile individuale ale SNC, capătă diverse dimensiuni psihologice.
Fiind o categorie distinctă a fenomenelor psihice, domeniul proceselor afective se prezintă ca o oglindă a trăirilor individului uman, a răspunsurilor lui la stimulii din interior şi exterior. În condiţiile cînd aceştia atentează la integritatea psihico-socială a omului, are loc o dereglare mai mult sau mai puţin pronunţată a celorlaltor categorii de manifestări psihice - a proceselor de reflectare cognitivă (a senzaţiilor, percepţiilor şi reprezentărilor), a celor de cunoaştere logică (a gîndirii, memoriei, imaginaţiei), a voinţei şi conştiinţei. Este cazul unor trăiri, caracterizate prin intensitate emoţională înalta, definite în psihologie prin noţiunile de «frustrare», «stres» şi «afect». Anume aceste stări complexe pot deveni cauze a unor conduite neadecvate, caracterizate prin capacitate diminuată a indivizilor umani «de a-şi da seama de actele lor sau de a le dirija», în scopul calificării juridice a cărora este nevoie de concluziile EPJ. Vom analiza particularităţile esenţiale ale acestor stări şi ale manifestării lor.
Frustrarea este o stare psihică, provocată de un conflict intern sau extern dintre motivaţia, scopurile, aspiraţiile individului şi anumiţi factori obiectivi care împiedica realizarea lor. În funcţie de caracterul forţelor care provoacă acest conflict, cercetătorii disting mai multe tipuri de situaţii conflictuale:
1).Conflictul atracţie-atracţie - în care se întîlnesc situaţii de intensitate pozitivă aproape egală, şi care pot fi rezolvate rapid, sau, atunci cînd în joc intră valenţele unor propuneri cu pondere, pot genera comportamente neadaptive.
2).Conflictul evitare-evitare - în care individul este nevoit să aleagă dintre două variante la fel de indezirabile. Se alege «răul cel mai mic», sau se recurge la evaziunea fisică, imaginară, ori la o conduită agresivă.
3).Conflictul atracţie-evitare - cînd acelaşi scop posedă valenţe pozitive şi negative, contribuind la crearea unei atitudini ambivalente. Este rezolvat printr-o luptă a motivelor, suscitînd un efort volitiv. Atunci cînd se recurge la alegerea unei situaţii nedorite, imposibilitatea suportării ei poate genera comportamente deviante: consum de alcool, nevroze, evaziune psihică.
Deşi în cotidian omul se ciocneşte de o multitudine de situaţii provocatoare de frustrare, starea dată are două caracteristici obligatorii: manifestarea în calitate de obiect al frustrării a unei trebuinţe de importanţă sporită pentru individ şi apariţia unei piedici în realizarea ei.
În aşa fel, frustrarea poate fi definită ca o reacţie afectivă la o situaţie rezultată din blocarea realizării (P) unei trebuinţe, dorinţe, aspiraţii, scopuri.
Reacţiile comportamentale imediate la frustrare, manifestîndu-se în forma unor consecinţe, pot fi următoarele:
- neastîmpărul şi tensiunea - hiperactivitate motorie, verbal-motorie, afectivă;
- agresivitatea - reacţie îndreptata asupra sursei frustrării sau a unui obiect neimplicat în provocarea stării tensionante, iar uneori deplasată asupra altor persoane - este o modalitate de conduită mai răspîndită printre extravertiţi;
- apatia - reacţie mai răspîndită printre introvertiţi, avînd uneori valenţe adaptive, dar alteori manifestîndu-se ca factor provocator de neîncredere în forţele proprii, autoînvinuire de situaţia creată, diminuare a capacităţilor de evaluare de sine şi de apreciere adecvată a circumstanţelor, ducînd la depresii, îmbolnaviri neurogene, suicid;
- evaziunea în imaginar - încetarea căutării unor soluţii reale, recurgerea la imaginar, evaziunea din cotidian, pierderea capacităţii de percepţie şi apreciere adecvată, patologii psihotice;
- stereotipia - tendinţa de repetare a unor comportamente, refugiul în automatism, care poate reduce anxietatea, diluiază presiunea, dar poate şi genera nevroze, fixităţi funcţionale;
- regresia - atît comportamentală cît şi afectivă. Cea din urmă se bazează pe regenerarea de sentimente plăcute, contribuie la evadarea din prezent spre trecut.
Starea prelungită de frustrare în multe cazuri duce la deformarea conceptului de «sine» - la o autoevaluare eronată (supraevaluare la extravertiţi şi subevaluare la introvertiţi), de «alţii» - apreciere greşită, subiectivistă a comportamentelor şi atitudinilor lor.
În general se poate spune că reacţiile la frustrare au şi unele valenţe pozitive - contribuind la sporirea adaptabilităţii subiectului. Totuşi în cele mai frecvente cazuri ele sînt semnificaţia unei tulburări a echilibrului psihic, dezorganizînd conştiinţa şi anihilînd posibilităţile controlului volitiv al comportamentului. Iată de ce un şir de autori consideră frustrarea şi consecinţele ei factori psihici, care pot provoca dezorganizări considerabile, ducînd la incapacitatea de conştientizare deplină şi dirijare a comportamentelor, situaţii în care individul uman poate comite infracţiuni de o gravitate deosebită ce pot fi calificate de către organele juridice prin utilizarea concluziilor specializate ale experţilor în categoria de circumstanţe atenuante.
Cercetarea particularităţilor individual-psihologice ale perosnelor ce au comis o infracţiune în stare de frustrare necesită identificarea anumitor calităţi ale sistemului psihic şi ale comportamentului social, precum şi forţa impactului dezorganizatoriu, provocat de factori interni sau externi. Dintre calităţile individual-psihologice ce favorizează frustrarea pot fi menţionate următoarele:
- dezechilibrul proceselor excitaţiei şi inhibiţiei scoarţei cerebrale, manifestat în emotivitate sporită, excitabilitate, apreciere neadecvată a propriilor trăiri şi a circumstanţelor ce le provoacă, capacităţi insuficiente de dirijare a conduitelor;
- capacităţile intelectuale medii sau joase, care favorizează imposibilitatea tratării raţionale a conflictului intern sau extern, evaluarea neadecvat înalta a propriilor trebuinţe, nevoi, aşteptări, concentrarea atenţiei asupra piedicii în realizarea lor şi a circumstanţelor de moment;
- anumite deficienţe caracteriale - autoevaluare neadecvată, capacităţi afectiv-comunicative deficitare, egocentrism, rigiditate a proceselor cognitive, capacităţi insuficiente de reglare volitivă a comportamentului.
Starea de frustrare poate fi agravată de anumite condiţii temporare - îmbolnaviri somatice, astenie psihică, graviditate, situaţii de nerealizare socială (şomaj, sărăcie, conflicte cu ambianţa socială, etc).
Pentru identificarea acestei stări şi stabilirea forţei perturbatorii a ei se prezintă eficientă ordonarea expertizelor complexe - psihologic-psihiatrică, psihologic-medicală.
Se recomandă folosirea în cadrul invvestigaţiei a mai multor metode psihologice: teste de personalitate, pentru măsurarea temperamentului, caracterului, de inteligenţă, de identificare a sociabilităţii, proiective etc. De exemplu, utilizarea testului Rorschach permite aprecierea proporţiei dintre manifestările introvertite şi extravertite în comportamentul subiectului cercetat: a tipului de organizare a percepţiei, tipului de rezonanţe intime, intereselor, tendinţelor nevrotice, tensiunilor conflictuale, aspectelor inteligenţei etc. Testul de apercepţie tematică (T.A.T.), care solicită tratarea de către subiect a unor situaţii ilustrate în 30 de planşe, permite identificarea unor tendinţe cu manifestare latentă - de agresivitate, independenţă/dependenţă, dominaţie/supunere etc. Utilizarea testului Rosenzweig, ce cuprinde 24 de planşe ce reprezintă două persoane aflate în situaţii de frustrare, face posibilă determinarea indicelui de conformitate la grup.
Pentru a evita frustrările este nevoie de a pune în joc anumite mecanisme de apărare:
- raţionalizarea - oferirea de justificări plauzibile condiţiei create, presupunerea unor variante de realizare, într-un termen mai de durată şi cu efort mai mare a scopului spre care este orientat subiectul;
- reevaluarea - atribuirea de noi valenţe scopului care nu poate fi realizat, înlocuirea lui cu altul - la fel, sau aproape la fel de pozitiv;
- aprecierea corectă a şanselor - evaluarea critică a posibilităţilor personale şi consideraţia factorilor din ambianţă care au blocat realizarea.
Stresul este o reacţie nespecifică a organismului la solicitările externe, reieşită dintr-o incapacitate de adaptare. Cercetat iniţial de H.Selye, acest fenomen a fost explicat prin modificările organizmului apărute în cazul unor situaţii noi, care cer o perioadă de adaptare de durată: schimbări a parametrilor sistemului nervos, hormonal şi a nivelului neurotransmiţătorilor. Această adaptare poate crea o discordanţă dintre solicitări şi autoevaluarea de sine - fenomen definit cu noţiunea de stres.
Factorii stresanţi pot avea diverse configuraţii:
- zgomotul - modifică nivelul de adrenalină, provoacă o transpiraţie abundentă, hipertensiune, tulburări psihosomatice, care pot contribui la scăderea atenţiei, posibilităţii de concentrare, creşterea timpului de reacţie, a agresivităţii, oboselii, crearea impresiei de neajutorare;
- înghesuiala - determină creşterea agresivităţii, scăderea sensibilităţii sociale;
- evenimentele de viaţă - moartea unei fiinţe apropiate, divorţul, o stare nouă - căsătoria, naşterea primului copil etc, reclamă stări noi în modul de viaţă a individului;
- stresul ocupaţional, profesional, generat de trecerea la activităţi noi cu responsabilitate mult mai superioară decît în cazurile precedente, care duc la o suprasolicitare a subiectului, periciclează integritatea psihofizică.
Răspunsurile la situaţiile stresante mobilizează întreaga fiinţă umană pusă în faţa unor cerinţe majore de adaptare. Organismul uman trece prin cîteva etape ale adaptării:
1). reacţia de alarmă (R.A) - faza de şoc(F.х) cu depresiunea sistemului nervos, hipotensiune, hipotermie etc; faza de contraşoc (F.Cх) caracterizată prin apariţia unor fenomene de apărare. Organismul îsi modifică caracteristicile, dar nu se poate opune suficient stresului, din care cauză un factor stresant puternic poate provoca chiar moartea;
2). stadiul de rezistenţă (S.R) - reacţii provocate de o expunere prelungită la situaţia stresantă. Dacă acţiuniea factorului stresant poate oferi posibilităţi de adaptare, individul elaborează anumite mijloace, capacitatea de rezistenţă creşte peste nivelul disponibil lui;
3).stadiul de epuizare (S.E) - dacă nu intervine adaptarea, atunci oboseala, lipsa de speranţe, inhibiţia cresc, se reduce activitatea, rezistenţa, acţiunea mecanismelor de apărare, intervine prăbuşirea, istovirea.
Acţiunea constantă sau puternică a unui factor stresant duce la tulburarea echilibrului psihic, intervenind schimbări:
- procesele senzorial-perceptive şi atenţia sînt caracterizate prin hipervigilenţă, tulburări perceptive, incapacitate de comutare a atenţiei asupra altor obiecte, decît cele implicate în provocarea de stress;
- procesele afective - prin pulseuri emotive acute, grave, accese de panică;
- prelucrarea cognitiv-logică a informaţiei - generalizări pripite şi eronate, confuzie şi dezorganizare a gîndirii şi memoriei;
- conştiinţa este afectată de iluzii, pseudohalucinaţii, coşmaruri, obsesii;
- comportamentul - de căutări stereotipe a persoanelor, situaţiilor pierdute, de repetiţii comportamentale;
- starea somatică în rezultatul rezistenţei sau epuizării se înrautateste, manifestîndu-se diferite îmbolnaviri ale organelor interne - gastro-intestinare, sistemului coronar etc. - care trec în stare cronică.
Atunci cînd în joc intră mecanismele personale de apărare, sau se recurge la solicitarea ajutorului celor apropiaţi ori a psihoterapeutului se obţine rezolvarea conflictului, normalizarea raportului cu ambianţa. Există un stres pozitiv (eustres) - producător de mari bucurii, emoţii pozitive, şi negativ (distres) - de tulburări, blocări. Stresul devine distres atunci cînd:
- este prelungit sau frecvent;
- duce la diminuarea performanţelor;
- duce la tulburări psiho-somatice, boli neurogene.
Totodată, în funcţie de factorii stresanţi cercetătorii disting două tipuri de stres - fiziologic, survenit în rezultatul acţiunii unor stimuli neplăcuţi asupra receptorilor (a frigului, subalimentaţiei, arşiţei, zgomotului, etc), şi psihologic, cauzat de acţiunea unor stimuli cu caracter psihologic şi social, care tulbură integritatea generală a omului. În condiţiile stresului fiziologic indivizii umani reacţionează asemănător (caută posibilităţi de înlaturare a stimulului neplăcut, provocator de foame, supraîncălzire etc), Stresul psihologic favorizează o diversitate de răspunsuri cu caracter individual şi imprevizibile.
H.Selye analizează această situaţie, explicînd de ce acelaşi factor stresant poate provoca reacţii diferite ale indivizilor umani şi chiar ale aceluiaşi om, în funcţie de starea lui de moment. Răspunsurile la stres pot căpăta forma de orientare spre adaptare şi suportare a factorului stresant - sintoxică, dar şi de contrapunere activă, căutare de soluţii şi căi de înlaturare a stimulului negativ - catatoxică. Primul tip de comportament afectează starea exponentulului stării stresante, al doilea îl orientează spre factorul stresant.
În practica judiciară poate fi utilizată EPJ în scopul stabilirii comportamentelor neadecvate, apărute sub impactul stresului. Înlaturarea factorilor stresanţi pe parcursul cercetării penale poate optimiza relaţia anchetatorului cu persoana anchetată.
Dintre cele mai potrivite metode psihologice, utilizate în diagnosticarea stresului, putem nominaliza testul Lusher, testele de personalitate, MMPI, testele proiective.
Mecanismele de apărare de stres, la fel de diferite precum în cazul frustrării, pot fi următoarele:
- raţionalizarea - căutarea de soluţii plauzibile, justificări logice ale comportamentului personal, a unei lumini favorabile pentru proiectarea acţiunilor;
- proiecţia - atribuirea unei situaţii, persoane a propriilor trăsături negative, greşeli proprii;
- intelectualizarea - concentrarea percepţiei asupra reacţiei intelectuale, explicarea stării personale, disocierea de starea emotivă;
- represia - înlaturarea din conştiinţă a impulsurilor, ideilor inacceptabile;
- reacţia inversă - dezvoltarea subconştientă a unei reacţii opuse primului impuls;
- sporirea consideraţiei de sine - reevaluarea şi căutarea de soluţii;
- activităţi care diminuează stresul - la aer liber, sportive, de muncă, interesante, care contribuie la modificări fiziologice în organism, la concentrarea atenţiei asupra unor factori plăcuţi;
- substituţia - înlocuirea unor scopuri fără şanse de succes cu altele, atractive şi pline de sicces.
Starea de afect se manifestă în condiţiile apariţiei pe neaşteptate a unui pericol pentru o valoare supremă a individului, menţinerii acestuia şi conştiinţei de neputinţă de a-l înlatura. Cu cît valoarea obiectului la care se atentează este mai mare, cu atît mai puternic se manifestă starea de afect în comportamentului individului.
Acţiunile subiectului în a înlatura situaţia afectogenă sînt blocate de activitatea centrelor cognitiv-logice, situate pe partea superioară a scoarţei cerebrale. Are loc o acumulare a energiei psihohervoase, o instituire a unor emoţii negative, care duc la schimbări în structura fiziologică, nervoasă, comportamentală a individului. Atenţia este diminuată de acţiunea pericolului, concentrată asupra lui, percepţia - deformată şi selectivă, gîndirea - orientată spre căutarea de soluţii, vointa - diminuată. Comportamentul este dominat de emotivitate, stereotip.
Starea de afect este însotita de scimbări organice - oboseală, nelinişte, dorinţă sexuală, anxietate, îmbolnaviri neurogene etc.
Sresul, frustrarea, starea afectivă pot căpăta o dezvoltare impulsivă, necontrolată, manifestată în forma unei explozii afective, îndreptate în direcţia înlaturarii factorului care au contribuit la tensionarea nervoasă, sau a celui care poartă în sine această tensiune - asupra sinelui. Aceste izbucniri emoţionale sînt definite cu termenul de afect fiziologic şi caracterizate prin apariţia bruscă şi de scurtă durată a unor compulsiuni nervoase, comportamentale puternice, unipolare, cu consum mare de energie. Caracteristicile exploziei afective:
- agresivitate oarbă şi furie pînă la abandonul de sine;
- stare de groază, anxietate, disperare;
- îngustare a cîmpului de conştiinţă; percepţie şi conştientizare eronate, fixate asupra cauzei care a provocat tensiunea nervoasă, diminuarea sau chiar lipsa unor senzaţii;
- regresiune spre conduite inferioare, apropiate de instinct, reorganizate cultural;
- comportament neadecvat - accese nestăpînite de rîs sau plîns, fapte necugetate, în contrast cu modul obişnuit de comportament;
- dezorganizări motorii: vorbire afectată, mişcări iuţi, nestăpînite, necontrolate, expresii şi gestică vie, forţă mărită;
- modificări organice vii, dezorganizatorii.
Sub imperiul afectului fiziologic omul poate săvîrşi fapte necugetate, crime cu caracter grav.
După explozia afectivă apare o stare de istovire, provocată de un consum mare de energie - astenie psihică şi fizică, trăiri grele, oboseală, milă, compasiune faţă de victimă. În cele mai frecvente cazuri persoana care a suportat o asemenea stare singură comunică despre crima săvîrşită organelor respective, rămîne în aşteptare, uneori, însa, poate evada, dar nu depune efort în a se ascunde, a lichida urmele crimei, rătăceşte fără a-şi da seama de aspectul său exterior şi de acţiunile sale. Deseori afectul provoacă o stare de amnezie - uitare a acţiunilor comise în momentul exploziei afective.
În cadrul expertizei psihologic-judiciare afectul fiziologic este cercetat pentru a identifica posibilităţile de conştientizare şi de dirijare a acţiunilor de către subiect în timpul comiterii infracţiunii. Afectului fiziologic este o condiţie facilitatorie, comportamentul învinuitului fiind determinat de trăiri puternice, iar uneori - ca generînd iresponsabilitate totală de conduitele personale. În această activitate apar cîteva probleme: stabilirea caracterului afectului - fiziologic sau patologic, diferenţierea lui de unele manifestări patologice ale psihicului, de manifestări emotive de alte configuraţii, care nu contribuie la dereglări de conduită de asemenea dimensiuni, precum afectul. Aceste probleme pot fi rezolvate prin investigaţia şi apreciarea situaţiei care a generat afectul, a calităţilor psihoindividuale ale subiectului, a manifestărilor psihofiziologice în momentul cercetat, a comportamentului postafectiv.
Unul din aceste momente - circumstanţele şi rolul lor în provocarea stării de afect. Forţa emoţiilor poate fi calculată după următoarea formulă: E = V(In-Ip), unde E este forţa emoţiilor, V - valoarea, trebiunţa, necesitatea care a determinat-o, In - informaţia pe care trebuie s-o posede subiectul pentru a-şi rezolva conflictul, Ip - informaţia pe care el o posedă. Cu cît mai mare este ponderea obiectului care a provocat conflictul (V), şi mai mică cunoaşterea unor soluţii de rezolvare a lui (Ip), cu atît mai grave sînt circumstanţele care au generat afectul.
Ponderea valorii (V) este stabilită în conformitate cu locul ei în ierarhia necesităţilor, trebuinţelor, motivelor individului. Valori cu pondere sporită sînt sănătatea şi bunăstarea personală şi a celor mai apropiaţi oameni (a copiilor, soţului, soţiei, părinţilor etc), onoarea, respectul, autoritatea, evaluarea socială etc. Comportamentul agresiv, negativ al unei persoane sau circumstanţele nefavorabile în raport cu aceste valori pot condiţiona o stare emotivă tensionată.
Forţa acesteia poate fi determinată şi de calităţile individului. Mai expuşi emoţiilor sînt indivizii cu anumite accentuări de caracter (tipul hipertimic, epileptoidal, schizotimic), cu rigiditate a proceselor cognitive, cu capacitatea de neechilibru al SNC (colericii, melancolicii) etc.
S-a constatat experimental că persoanele care au săvîrşit infracţiuni în stare de afect sînt, mai frecvent, orientate prosocial, avînd un comportament pozitiv, au trecut favorabil prin procesul de socializare, înglobînd modelele şi normele sociale, străduindu-se să le respecte, manifestînd uneori cerinţe chiar mult ridicate faţă de sine şi alţii în raport cu organizarea conduitelor. Foarte frecvent aceste persoane suferă de unele psihoze, slab manifestate.
Alţi factori determinanţi ai afectului:
- vîrsta: infracţiuni în stare de afect săvîrşesc mai mult persoanele tinere - pînă la 40 ani (85,3%) dintre care predomină cei care au de la 20 la 29 ani (70,6%);
- apartenenţa sexuală: femei - 25,5%, bărbaţi - 74,5;
- stări individuale temporale: îmbolnaviri somatice, suprasolicitare psihică sau fizică, insomnie, astenie psihică, graviditate etc.
Cercetarea nivelului de şcolarizare a celor care au săvîrşit o crimă fiind dominaţi de afectul fiziologic a stabilit că majoritatea (cca 90%) au studii medii complete, de specialitate, sau chiar superioare.
Problema «afectului patologic» este mai dificilă, suportînd şi diverse viziuni ale cercetătorilor. S-a stabilit experimental că persoanele cu leziuni organice ale cutiei craniale şi creierului, care au suportat diverse traume sau infecţii intracraniane, sînt predispuşi spre cumularea de emoţii şi spre explozii afective. Spre deosebire de afectul fiziologic - care poate acţiona distructiv asupra conduitelor unui individ caracterizat prin sănătate psihică, cel patologic ţine de domeniul unor persoane cu anumite dereglări psihice, pot provoca dezechilibrări cognitive, afective, volitive, iar în rezultat - conduite agresive. Expertiza afectului patologic trebuie să fie realizată de un specialist-psihiatru.
Dacă subiectul cercetat se caracterizează prin anumite deficienţe ale dezvoltării intelectuale, calităţi psihopatice, antecedente medicale cu caracter nevrologic şi alte dereglări ce nu au provocat o îmbolnavire psihică, este nevoie de convocarea unei expertize complexe - psihologic-psihiatrică. În asemenea cazuri experţii activează în conformitate cu competenţa personală, concluziile fiind întocmite în baza datelor căpătate de ambii.
Un loc special a fost rezervat cercetării afectului în stare de alcoolizare sau sub influenţa stupefiantelor. El este atribuit şi unei categorii specifice. Desigur alcoolizarea, drogarea contribuie la deformări ale activităţii psihice - restructurarea conştiinţei, simplificarea percepţiilor şi reprezentărilor, diminuarea posibilităţilor de autocontrol al conduitelor, sporirea agresivităţii, subiectivismului, rigidităţii cognitive etc. Dar aprecierea stării cu calificativul de «iresponsabilitate» în asemenea condiţii este imadmisibilă, deoarece ea a fost provocată conştient de către individ.
Dar unii autori consideră că e nevoie de realizarea unei expertize şi în aceste cazuri, cu deosebire atunci, cînd învinuitul a consumat o cantitate neînsemnată de alcool.
Autorul rus V.Vasil'ev[34] relatează şi unele particularităţi ale activităţii persoanelor ce realizează ancheta în scopul facilitării cercetării afectului fiziologic.
Deoarece calificarea stării emoţionale depinde considerabil nu numai de experienţa psihologului-expert, ci şi de volumul de informaţie referitor la personalitatea şi comportamentul subiectului infracţiunii din dosarul penal, cercetătorul recomandă colectarea acesteia în cadrul anchetării victimei, martorilor, învinuitului.
Victima, martorii urmează să indice date despre aspectul exterior al învinuitului (culoarea feţei, privirea, calităţile locomotorii şi verbomotorii), comportamentul lui pînă, în timpul şi după infracţiune, particularităţile relaţiilor infractor-victimă.
Învinuitul urmează să comunice informaţie despre starea sa somatică (îmbolnaviri, astenie, insomnie, etc), caracterul relaţiilor cu victima, sursa şi particularităţiel conflictului.
La dosar se anexează documente, care-l caracterizează pe învinuit (referinţe ale membrilor familiei, vecinilor, de la locul de muncă).
În competenţa expertului-psiholog intră următoarele probleme, legate de cercetarea afectului:
- aprecierea circumstanţelor ce au provocat infracţiunea, a caracterului relaţiilor interpersonale dintre învinuit şi victimă în perioada de pînă la comiterea infracţiunii, dinamica acestor raporturi, cauzei conflictului, dezvoltării lui;
- cercetarea personalităţii infractorului - a particularităţilor individual-psihologice, social-comunicative, a manifestării lor în momentele cu pondere pentru anchetă;
- analiza fenomenologiei infracţiunii;
- stabilirea trăsăturilor de personalitate, care au putut contribui la acumularea de energie psihonervoasă şi la explozia afectivă;
- stabilirea tipului afectului, diferenţierea lui de alte stări emotive sau de reacţii afective;
- diagnosticarea prealabilă a unor patologii, devieri şi recurgerea la serviciul specializat al psihiatrului, neuropatologului etc.
Aceste probleme trebuie să fie reflectate şi în ordonanţa de dispunere de EPJ.
Metodele de cercetare, folosite în scopul determinării afectului fiziologic: observaţia, testele pentru abilităţi senzo-motorii, de atenţie, de memorie, de aptitudini, inteligenţă, de determinare a însusirilor psihice, de personalitate etc. O grupă distinctă o alcătuiesc testele proiective - Rorschach, TAT, Szondi, Rozenzweig etc; inventarele de personalitate - MMPI ş.a.