Pin It

Comunitatea umană împărtăşeşte anumite atitudini în raport cu comportamentul deviant. Normele penale se referă la acele comportamente, care provoacă un pericol deosebit valorilor sociale.  În cadrul pedepselor penale se înscrie şi privarea de libertate - una dintre cele mai dure sancţiuni. De această sancţiune este preocupat domeniul distinct al psihologiei judiciare - psihologia penitenciară.

Psihologia penitenciară are în cîmpul atenţiei cîteva probleme importante:

  • cercetarea personalităţii deţinutului, tipologia psihologică în scopul întelegerii mai depline a manifestărilor comportamentale în condiţiile detenţiei;
  • determinarea factorilor psihologici şi sociali care influenţează conduitele în condiţiile privării de libertate;
  • stabilirea unor programe individuale de resocializare a deţinuţilor.

Psihologia penitenciară se află în raporturi directe cu dreptul penitenciar şi rezolvă sarcina primordială a privării de libertate: înlăturarea stereotipiilor infractorile din comportamentul persoanelor supuse detenţiei, formarea unor orientări noi.

Rezolvarea acestor probleme răspunde imperativelor umanizării normei de drept. Executarea sentinţei nu se limitează doar la privarea persoanei de libertate şi limitarea spaţiului existenţei ei cu cel al penitenciarului. Mai mult ca atăt, în dreptul contemporan este negată teza, conform căreia aplicarea sentinţei are menirea de a-l supune pe condamnat să-şi ispăşească vina şi de a-l răzbuna pe pătimit, teză populară în trecut, care s-a mai menţinut în reprezentările populaţiei. Privarea de libertate trebuie să rezolve cu totul alte obiective, prin care s-ar afirma norma de drept, s-ar realiza o scădere a ratei criminalităţii prin reorientarea condamnaţilor spre alte modele sociale. În acest scop sînt aplicate cunoştinţele din diverse domenii ştiinţifice, psihologia oferind acele modele, care au capacitatea de influenţă social-pozitivă asupra comportamentului condamnaţilor.

Modelul resocializării se fundamentează pe cunoştinţele psihologie cu referinţă la socializarea personalităţii prin modelare, învăţare şi control social. Analizînd personalitatea infractorului, ne-am referit la profilul psihologic al ei. Infracţiunea este rezultatul firesc al socializării incomplete sau defectuoase a personalităţii, o formă de conduită, marcată prin infantilism şi incompetenţă socială.

Dacă socializarea este, pe de o parte, procesul prin care individul însuşeşte şi interiorizează normele şi valorile sociale, modelele de comportament, atitudinile şi evaluările, devenind membru al unei comunităţi sau al unui grup social, prezentîndu-se în ipostaza dată drept o “ofertă”, iar pe de alta, exircitînd cea de a doua funcţie - de “constrîngere” - ajustează comportamentele individuale la cerinţele comunităţii, contribuie la realizarea “uniformizării” şi “controlului”, resocializarea are sarcini mai dificile şi se confruntă cu probleme majore. Procesul socializării constă în modelarea unui “material brut”, avînd în calitate de obiect personalitatea copilului.  Resocializarea se referă la o personalitate deja formată, al cărui profil a căpătat contururi antisociale sub influenţa factorilor neuropsihici, psihologici, dar întotdeauna determinaţi de anumite condiţii sociale. Iată de ce privarea de libertate trebuie se rezolve această sarcină prin afirmarea unor valori umaniste. Penitenciarul, în care se manifestă tendinţele de înjosire, de diminuare a valorii personalităţii, nu poate contribui decît la dezvoltarea unor atitudini negative în raport cu societatea şi normele ei, generînd orientări spre recidivism. În asemenea condiţii se poate vorbi despre o “luptă împotriva criminalului”, nicidecum despre o activitate de combatere a criminalităţii. Constituirea statului de drept prevede schimbarea atitudinii faţă de condamnaţi şi de modul în care ei sînt trataţi în perioada privării de libertate.

Ileile iluminismului, promovate în epoca modernă de către Cesare Beccaria, au găsit susţinere doar în secolul XX. În conformitate cu obiectivele contemporane, sistemul penitenciar trebuie să se orienteze spre rezolvarea următoarelor probleme[1]:

  1. organizarea spaţiului penitenciar, crearea unor condiţii de trai, muncă şi odihnă în conformitate cu standardele societăţii industriale contemporane;
  2. realizarea activităţilor cu caracter educativ, ţinîndu-se cont de voinţa condamnaţilor, orientarea spre promovarea metodelor de resocializare;
  3. implicarea instanţelor terţe în controlul şi tutelarea penitenciarelor (autorul aduce drept exemplu activitatea avocaţilor-parlamentari în unele state din SUA, Canada).

 

[1]  Sînt folosite argumentele, aduse în favoarea reorientării practicilor de executare a sentinţei de către criminologul german Hans Joachim Schneider. Schneider H. J., Kriminologie, Berlin-New York, 1987, p. 397.